Psihologie

Voinţa este unul din fenomenele cele mai complexe ale psihologiei omului, care este destul de dificil a fi determinată. în continuare se face o încercare de a clarifica starea contemporană şi problemele de bază ale cercetărilor psihologice ale voinţei.

încă din antichitate şi până în zilele noastre problema voinţei atrăgea atenţia savanţilor şi cercetătorilor din diferite direcţii ale psihologiei. Punctele de vedere exprimate diferă unele de altele, şi nu de puţine ori se situează chiar la poli opuşi.

în legătură cu renaşterea generală a interesului faţă de problemele umanitare, general-umane ale psihologiei în ultimile decenii s-a observat o atenţie sporită faţă de fenomenul de voinţă.

Cândva, încă în secolele XVIII-XIX, această problemă era una dintre cele centrale în studiile psihologice. La începutul sec. XX, în legătură cu situaţia generală critică în această ştiinţă, voinţa a fost trecută pe planul doi. Ea s-a dovedit a fi cea mai complicată din acea mulţime de probleme, care era necesar de a le înainta şi soluţiona pe o bază metodologică nouă. însă ignorarea sau neobservarea ei era imposibilă, deoarece ea face parte din acele fenomene psihice, existenţa şi rolul important al cărora în viaţa omului nu necesită o demonstrare deosebită.

Din această cauză la începutul sec. XX şi în următoarele decenii cercetătorii voinţei au continuat, ce-i drept nu atât de activ, cu folosirea autoobservării în calitate de metodă de bază a dezvoltării fenomenelor legate de ea.

însă, ca urmare a stării nesatisfacătoare a cercetărilor voinţei, mulţi savanţi renunţau la această noţiune ca la ceva ştiinţific, căutau să o schimbe cu caracteristici de purtare sau de alt mod, operaţionale şi verificaţionale, deci cu acele, ce se pot observa şi aprecia. Astfel, în psihologia americană (behaviorismul în locul noţiunii de „voinţă" a început să utilizeze noţiunea „fermitatea comportării" - perseverenţa omului în înfaptuirea actelor comportării, înfruntarea obstacolelor corespunzătoare. Această perseverenţă, la rândul său, cercetătorii o determinau cu asemenea caracteristici ale personalităţii cum sunt scopul precis, răbdarea, îngrijirea, consecutivitatea, rezistenţa etc.

Cercetările psihologice ale voinţei ţin de diferite direcţii ştiinţifice. Acum mulţi savanţi întreprind măsuri, orientate spre a renaşte ştiinţa despre voinţă ca ceva unic, spre a-i atribui un caracter integrativ.

Unul din acei cercetători din Rusia, care a acordat o atenţie deosebită acestei probleme, V. A. Ivannikov corelează soarta cercetărilor psihologice ale voinţei cu lupta a două concepţii de reglare a comportării umane:

• reactivă;
• activă.

Conform I concepţii toată comportarea omului reprezintă reacţiile la diferiţi stimuli interni şi externi şi sarcina studierii ei ştiinţifice se reduce la faptul de a găsi aceşti stimuli, de a determina legătura lor cu reacţiile. Pentru o atare interpretare a comportării umane noţiunea de voinţă nu este necesară.

Conform concepţiei a Il-a, care în ultimele decenii a căpătat forţă şi-şi găseşte tot mai mulţi părtaşi, comportamentul omului se concepe ca ceva activ, iar el însuşi e perceput ca fiind înzestrat cu capacitatea pentru alegerea conştientă a formelor sale. Pentru o asemenea percepere a comportării, voinţa şi reglarea volitivă sunt necesare. Ea impune o atenţie deosebită privind problema voinţei, cercetărilor ştiinţifice ale comportamentului uman.

în prezent se poate consemna o deosebire de ordin mai general între orientările psihologice de origine americană şi cele de origine europeană: în cadrul celor dintâi, voinţa nu este prezentă ca problemă distinctă de cercetare şi analiză şi nu figurează în nici un manual sau tratat modern de psihologie generală; în schimb, psihologia europeană afirmă existenţa voinţei ca entitate psihică distinctă şi o abordează în individualitatea ei specifică.

în psihologia românească este precumpănitor punctul de vedere, potrivit căruia voinţa trebuie să fie identificată, recunoscută şi tratată ca entitate psihică ireductibilă.

Abordarea problemei voinţei în psihologie a fost influenţată semnificativ de tendinţele şi curentele manifestate în cadrul filosofiei. Astfel, voinţa ca atare a fost considerată fie ca o forţă divină, ce situează omul deasupra şi în afara influenţelor situaţiilor externe concrete, fie ca o tendinţă internă de opunere activă la aceste influenţe, de contracarare a lor, de autodelimitare şi autodeterminare. De aici s-a născut şi contradicţia sau opoziţia dintre determinism şi libertate în interpretarea vieţii şi activităţii omului în general.

Determinismul postula subordonarea necondiţionată a traiectoriei comportamentale unor cauze independente de individ, iar când aceste cauze erau localizate în însăşi structura profundă internă a individului în forma aşa-numitului destin, se ajungea la fatalism: în tot ceea ce face şi spre ce se îndreaptă omul, el se supune implacabil forţei destinului.

Libertatea, dimpotrivă, exprimă posibilitatea ca omul să se „mişte" independent în spaţiul existenţial, potrivit dorinţelor sale. Acest atribut este întruchipat cel mai pregnant în voinţă. Ca atare, voinţa apare ca o „forţă individuală", care permite omului să se manifeste liber. Absolutizarea acestei forţe a condus la aşa-numita concepţie a liberului arbitru, potrivit căreia comportamentul uman este determinat exclusiv de voinţă şi prin aceasta el devine independent de condiţiile externe .

S-a ajuns până acolo încât să se afirme că întreaga filosofie a vieţii se concentrează într-un singur cuvânt - „vreau". Cele două concepţii - fatalismul şi liberul arbitru - sunt la fel de inadecvate pentru o înţelegere şi explicare obiectiv-ştiinţifică a organizării psihicului şi comportamentului uman.

Este evident că problema voinţei se circumscrie în aria mai largă a determinismului şi modului de organizare-desfăşurare a comportamentului. Dar voinţa apare în acest context nu în calitate de factor cauzal primar, ci ca mecanism de filtrare şi raţionalizare (optimizare). Cauzele primare ale comportamentului se află fie în acţiunea declanşatoare a unor stimuli şi situaţii externe, fie în incitarea din interior, din partea diferitelor pulsiuni, tendinţe şi motive.

în psihologie, voinţa a fost derivată, fie de gândire (Herbart o definea un act elaborat prin intermediul gândirii şi centrat pe efectuarea de alegeri şi luarea de hotărâri), fie din afectivitate (Wundt o definea drept formă de organizare şi stăpânire - gestionare raţională a afectivităţii).

încercând să ajungă la o formulare mai operaţională, J. Piaget demonstra că putem vorbi de existenţa voinţei în cazul când sunt prezente două condiţii:

1. un conflict între două tendinţe (o singură tendinţă nu generează un act voluntar);
2. când cele două tendinţe dispun de forţe inegale, cedând una celeilalte, iar prin actul de voinţă are loc o inversare, ceea ce era mai slab devine mai puternic, iar ceea ce era iniţial mai puternic este învins de ceea ce era mai slab.
3. Pieron atribuie calificativul de „voluntar" numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai înalte şi raportate la situaţiile cele mai dificile. El afirma că o conduită are un caracter voluntar cu atât mai pronunţat, cu cât ea rezultă din predominarea mai pregnantă a tendinţelor intelectuale.
4. Janet, creatorul psihologiei acţionale şi a conduitei, susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social, care necesită un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate. în acest context, voinţa raportează acţiunea la tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare şi pregătind-o mental prin intermediul limbajului intern.

în „Dicţionarul de psihologie" al lui N. Sillamy (1996), voinţa este definită ca aptitudine de actualizare şi realizare a intenţiilor proprii. Actul voluntar, precedat de o idee şi determinat de ea, presupune o reflecţie şi o angajare. Conduitele, care nu răspund acestui criteriu, nu depind de voinţă.

Cele de mai sus sunt suficiente pentru a demonstra complexitatea problemei voinţei şi lipsa de unitate metodologico-teoretică în abordarea şi rezolvarea ei. Se consideră că cel mai adecvat este să situeze voinţa în sistemul formelor şi mecanismelor de reglare / autoreglare, al căror rol principal rezidă în optimizarea comportamentelor orientate spre atingerea unui anumit scop cu valoare adaptativă.

O caracteristică generală a vieţii este activismul - stare activă a organismelor vii, ca condiţie de existenţă a lor.

Voinţa are funcţia şi rolul de organizare conştientă şi autoreglatoare a activismului, orientată spre lichidarea dificultăţilor şi obstacolelor atât interne, cât şi externe.

Trebuie atrasă atenţia asupra faptului că voinţa, pe de o parte, orientează acţiunile omului sau le frânează, pe de altă parte, - organizează activitatea psihică, pornind de la sarcinile existente, de asemenea şi de la faptul că pentru apariţia reglării volitive e nevoie de anumite condiţii, de prezenţa anumitor dificultăţi interne şi externe

Voinţa se defineşte drept un proces psihic complex de reglaj superior, realizat prin mijloace verbale şi constând în acţiuni de mobilizare şi concentrare a energiei psihonervoase în vederea învingerii anumitor greutăţi sau obstacole în activitate şi atingerii scopurilor conştient stabilite.

Voinţa este numită de către psihologi „reglajul reglajelor". Ea reglează raţiunea, activitatea cognitivă şi practică a omului, precum şi sentimentele. La om mecanismele interne de autoreglare se structurează şi se integrează la două niveluri funcţionale calitativ diferite: nivelul involuntar şi nivelul voluntar.

Nivelul involuntar se caracterizează prin absenţa intenţionalităţii, a analizei prealabile a condiţiilor, a comparării - alegerii şi a deliberării. El asigură declanşarea automată a acţiunilor de răspuns şi centrarea ei directă pe obiectiv (efectul adaptiv final). Exemplul tipic al reglării involuntare îl constituie actele reflexive, ce stau la baza homeostazei fiziologice a organismului, reflexele de orientare-explorare-ţintire în cadrul activităţii perceptive, reflexele de apărare. De nivelul involuntar se apropie actele comportamentale puternic automatizate, de genul deprinderilor şi mai ales al obişnuinţelor, a căror derulare nu mai reclamă un control conştient susţinut şi nici o concentrare specială.

Nivelul voluntar se subordonează, din punct de vedere structural, funcţiei reglatoare a conştiinţei (deci el implică obligatoriu atributul conştiinţei), iar din punct de vedere instrumental, se conectează la subsistemul motivaţional, favorizând şi optimizând finalizarea motivului în scop.

Elementele sale definitorii vor fi: intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată), analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de un model mental), deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre avantaje şi dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi), efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct proporţională cu dificultatea obstacolului).

„Obstacolul" devine pilonul central, în lucrul căruia se structurează şi se dezvoltă mecanismul reglării de tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. Acesta nu are însă un sens fizic, obiectual, ci unul psihologic, relaţional, desprinzându-se şi individualizîndu-se pe fondul interacţiunii subiectului - cu capacităţile şi disponibilităţile lui - cu situaţiile, pe care trebuie să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii (profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi o desfăşurare întotdeauna pe aceleaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul stărilor psihofiziologice interne ale persoanei, cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective - grad de complexitate, nivel de dificultate, noutate etc.

Voinţa este un fenomen subiectiv, care nu are, în comparaţie cu alte fenomene psihice, anumite manifestări specifice externe sau indici fiziologici, pe baza cărora s-ar putea de studiat şi apreciat. Afirmând aceasta, nu negăm posibilitatea studierii ştiinţifice, în parte, experimentale a voinţei umane.

Asemenea tip de cercetări au fost realizate încă de la începutul sec. XX, în ele se folosesc anumite semne obiective de manifestare a voinţei, precum şi metoda de măsurare a ei. însă în aceste cercetări voinţa umană este analizată indirect.

Fiziologii ruşi I.M. Secenov şi I.P. Pavlov au desfăşurat natura reală a acţiunilor voluntare şi mecanismele fiziologice, reieşind din legităţile obiective ale activităţii nervoase superioare (ANS). Ei au încercat să demonstreze natura reflector-condiţională a acţiunilor voluntare şi determinarea lor în condiţiile mediului extern.

Baza fiziologică a acţiunilor voluntare este sistemul doi de semnalizare.

în acţiunile voluntare omul conştientizează atât acţiunile sale, cât şi condiţiile, în care trebuie să acţioneze, însă aceasta este posibil numai cu ajutorul limbajului.

Semnificaţia voinţei în viaţa omului, în dezvoltarea societăţii este greu de supraapreciat: toate realizările importante, schimbările, transformările istorice în relaţiile social-umane ale omului.

Efortul volitiv este o formă deosebită de trăire emoţională, de încordare neuro-psihică, ce mobilizează resursele interne ale omului (fizice, intelectuale şi morale), creează motive suplimentare pentru acţiuni, care lipsesc sau sunt insuficiente, pentru stările emoţionale, de o tensiune accentuată. în rezultat, efortul volitiv ne ajută să frânăm acţiunea unor şi să intensificăm acţiunea altor motive.

Există două funcţii corelative de bază: funcţia stimulatoare şi de inhibiţie.

Voinţa se manifestă prin încrederea omului în puterile proprii, prin hotărârea de a face acea faptă, pe care el singur o crede raţională, rezonabilă şi necesară în situaţia concretă.

Voinţa presupune efortul, acesta fiind cu atât mai intens, cu cât sunt mai mari greutăţile de înfruntat pentru realizarea scopului propus.

Fiind în interacţiune cu procesele psihice cognitive şi afective, actele de voinţă reprezintă manifestarea unor gânduri şi sentimente ale omului în acţiunile şi faptele sale, de aceea voinţa este implicată în motivaţiile conduitei.