În oricare acţiune întotdeauna se include voinţa, controlul volitiv. însă în funcţie de caracterul acţiunii acest control poate să se manifeste în mod diferit.
Dacă acţiunea este nouă, dificilă, ea necesită eforturi voluntare considerabile, controlul voluntar se manifestă accentuat. în cazul acţiunilor simple automatizate, voinţa se manifestă slab.
în stările afective acţiunile pot complet să excludă controlul volitiv. Ca formă şi expresie a nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează prin două atribute esenţiale:
- diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente - motivul, mijlocul şi scopul - cu posibilitatea transformării, la nevoie, a fiecăruia dintre ele în „obiect" de analiză specială şi de evaluare;
- prezenţa condiţionării, atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei, condiţionare, ce constă în corelarea şi aprecierea permanentă a raportului dintre dorinţe, scopuri, pe de o parte, şi posibilităţi (subiective şi obiective), pe de altă parte, între efortul întreprins şi rezultatele înregistrate.
De aici decurge şi caracterul serial-discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului voluntar.
Acţiunile voluntare sau actele pot fi divizate în simple şi complexe. Actele voluntare simple de obicei constau din două faze - formularea scopului şi realizarea ( executarea) lui. Astfel de acţiuni nu caracterizează voinţa omului. în condiţiile vieţii cotidiene, a repetărilor multiple ele se automatizează şi se transformă în acte neintenţionate (nepremeditate).
În acţiunile voluntare complexe sau de durată pot fi cu uşurinţă desprinse anumite momente sau faze în care reglajul voluntar se confruntă cu un anume specific şi în mod diferit.
Fazele acţiunilor voluntare complexe:
I fază: actualizarea unor motive, care generează anumite scopuri şi orientarea preliminară spre ele.
în primul moment al acestei faze, reglajul voluntar este abia la început şi se manifestă doar ca orientare făcută pe baza legăturii dintre motiv şi scop. Dacă se parcurge doar acest moment, se rămâne numai la o dorinţă. Trebuie să apară apoi şi intenţia de a realiza acel scop, care este, de obicei, formulată verbal, prin mecanismele limbajului interior şi care este susţinută de cercetarea modalităţilor concrete de desfăşurare a acţiunilor.
A D-a fază: lupta motivelor, apariţia mai multor motive şi aferente lor, mai multe scopuri. Unele pot fi atrăgătoare pentru că realizarea lor aduce satisfacţii imediate, dar de fapt, nu sunt prea valoroase pentru persoană. Altele sunt mai puţin tentante, prin rezultatele lor imediate, dar sunt importante pentru viitor. în aceste condiţii reglajul voluntar se manifestă, cu precădere, drept deliberare în vederea alegerii - analiza fiecărei alternative şi a consecinţelor neglijării ei.
A IlI-a fază: luarea hotărârii, ce reprezintă urmarea unei decizii. Aceasta înseamnă alegerea unui motiv şi scop şi inhibarea, amânarea celorlalte. Momentul deciziei poate fi uneori dramatic. Decizia depinde de nivelul de aspiraţii, particularităţile temperamentale, dorinţa de a avea succes sau teama de eşec.
Prin reglajul voluntar se va realiza o permanentă confruntare între ceea ce se obţine şi ce s-a proiectat.
A IV-a fază: executarea hotărârii luate, deci realizarea efectivă a planului şi atingerea reală a scopului.
Acum omul foloseşte o serie de mijloace materiale şi mintale, cum sunt cunoştinţele, deprinderile, priceperile etc. Desfăşurarea secvenţială a acţiunii este controlată prin confruntarea permanentă cu planul mintal şi cu condiţiile practice de desfăşurare, realizându-se şi modificări ale planului, dacă împrejurările o impun.
A V-a fază: verificarea rezultatului obţinut şi formularea unor concluzii valoroase pentru activitatea viitoare.
Unii dintre psihologii moderni, influenţaţi de tezele existenţialiste (J.P. Sartre) psihanalitice, contestă valoarea schemei clasice şi mai ales importanţa deliberării. Ei susţin că majoritatea actelor noastre sunt determinate de inconştient; ca urmare, deliberarea nu este decât o comedie, o raţionalizare a posteriorităţii.
Ar fi corect să considerăm voinţa ca fiind expresia „Eu-lui", dar şi a personalităţii totale, a motivaţiilor inconştiente, dar şi a inteligenţei, a învăţării, a educaţiei sociale.