Ca formă superioară de autoreglare, voinţa exprimă un mod de organizare funcţională a întregului sistem al personalităţii şi, ca urmare, pune în evidenţă o serie de atribute sau calităţi specifice, a căror influenţă se exercită asupra întregii vieţi psihice, nu numai de nivel conştient, ci şi inconştient. Aceste calităţi pot fi evaluate şi exprimate în unităţi de măsură obiective: de forţă, de timp, de frecvenţă.
Principalele criterii după care apreciem voinţa, sunt: 1) forţa; 2) perseverenţa; 3) consecvenţa; 4) fermitatea; 5) independenţa.
Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza şi concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate afirma că o persoană posedă o voinţă cu atât mai puternică, cu cât ea poate să-şi stăpânească, temperând, amânând sau frânând, trebuinţe sau stări interne bulversate, de intensitate mai ridicată; în acelaşi timp, forţa voinţei este cu atât mai mare, cu cât amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare.
Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp, cât este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi, ce se pot ivi în cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea, conduc la deconectarea mecanismelor de mobilizare energetică, pe măsură ce atingerea scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole noi sau eşecuri. Perseverenţa se poate măsura după numărul tentativelor, pe care un subiect le face întru rezolvarea unei probleme mai dificile sau întru a realiza ceea ce şi-a propus, în condiţiile apariţiei unor piedici neprevăzute. Pe lângă factorul educaţional şi exerciţiu, ea depinde şi de „rezerva energetică" a individului, exprimată în forţa sistemului nervos şi în echilibrul emoţional, tipul puternic şi echilibrat fiind favorizat în raport cu tipul slab sau cu cel puternic neechilibrat. Fatigabilitatea şi saturaţia rapide sunt stările, care, atunci când devin stabile (cronice), subminează din interior perseverenţa şi fragmentează continuitatea efortului voluntar. Astfel, în surmenaj şi în neuroză, subiecţii manifestă frecvent lipsă de perseverenţă, renunţarea rapidă la continuarea efortului dacă rezultatul scontat întârzie să apară, evitarea de a se confrunta cu greutăţi şi obstacole cât de mici.
Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei este inconsecvenţa, care constă în instabilitatea şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune (duplicitate), dintre vorbă şi faptă. Nivelul de elaborare şi funcţionare a consecvenţei depinde de forţa Eu-lui, de gradul de dezvoltare a motivaţiei, de rol şi de statut, de nivelul conştiinţei demnităţii şi mândriei personale. în plan executiv, consecvenţa este cea, care ne determină să trecem la îndeplinirea deciziilor luate şi a promisiunilor făcute, asigură astfel unitatea dintre latura subiectivă internă (ideatică) şi cea obiectivă externă (acţională) voinţei.
Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în diferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate, fermitatea favorizează instaurarea în relaţiile interpersonale a unor repere clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism. în acest context, persoana, care posedă o asemenea calitate, îşi va impune autoritatea şi va câştiga respectul celorlalţi. Opusul fermităţii sunt influenţabilitatea şi oscilaţia. Comportamentul devine ezitant şi fluctuant, el fiind până la urmă ghidat, nu atât de propriile convingeri şi decizii, cât de influenţele celor din jur. Dar atunci când un punct de vedere sau o hotărâre se menţin în ciuda netemeiniciei lor evidente, dintr-o trăsătură pozitivă, fermitatea se transformă în una negativă
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa, ce constă în absenţa unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de a trece la acţiune fără un sprijin din partea altcuiva. Deşi presupune şi anumite predispoziţii înnăscute, de genul potenţialului energic şi activismului, independenţa este în cea mai mare parte rezultatul regimului educaţional din copilărie. Un regim educaţional echilibrat, bazat pe un raport optim între permisivitate şi interdicţie, între protecţie şi frustraţie (severitate), este de natură să asigure modelarea în limite normale a independenţei.
Independenţa, în sensul pozitiv al termenului, dă măsura autodeterminării persoanei în relaţiile sale cu situaţiile sociale externe, cu ceilalţi semeni. Ea devine sursă de iniţiativă şi de acţiune, prin asumarea conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.
Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi condiţionare reciprocă. Statistic, între ele se constată existenţa unei corelaţii pozitive semnificative, astfel că dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia valori proporţional mari, şi invers.