Pin It

Dintr-o dimensiune individuală, voinţa, ca formă conştientă şi intenţionantă de autoreglare, poate fi ridicată la rangul de dimensiune socială; ea caracterizează modul de relaţionare a indivizilor în cadrul grupurilor şi comunităţilor, determinând, în final, orientarea şi gradul de coeziune al acestora. Astfel, de existenţa unei voinţe sociale se poate vorbi atunci când vectorii voinţelor individuale converg în proporţie de cel puţin 50% spre un obiectiv cu semnificaţie generală.

Esenţa adaptivă a voinţei sociale rezidă în conjugarea eforturilor şi energiilor creatoare ale membrilor unei comunităţi pentru rezolvarea unor probleme specifice de dezvoltare - în plan economic, tehnologic, cultural, juridic-instituţional, relaţional-moral etc. - şi pentru afirmarea şi integrarea în planul atitudinilor, mentalităţilor şi comportamentelor individuale a unui anumit sistem de valori. Fără o asemenea voinţă, ar fi de neconceput existenţa unei vieţi sociale normale şi desfăşurarea activităţilor integrate (economice, culturale, educaţionale, militare), care stau la baza progresului social general.

Mecanismul psihologic, care permite articularea vrerilor proprii la vrerile celorlalţi, constă în conştientizarea la nivel individual a dependenţei satisfacerii motivaţiei personale de mijlocirea sau medierea socială (din partea semenilor), a existenţei unor interese generale supraordonate şi a unor obligaţii, pe care fiecare trebuie să şi le asume pentru a se integra şi trăi în securitate în cadrul societăţii.

Cel, care a ridicat voinţa socială la rangul de factor esenţial al dinamicii vieţii sociale, a fost marele sociolog român D. Guşti. El considera că voinţa este o determinaţie funcţional-calitativă a societăţii ca ansamblu (sistem) organizat.

„Socialul este activitate, faptă; societatea este realitate vie, ea trăieşte, întrucât se manifestă. Tocmai voinţa are uimitoarea calitate de a crea unitatea în cadrul comunităţilor, îndeplinind prin aceasta o funcţie morală primordială (Guşti). Este temeinic argumentată prin strânsa legătură dintre voinţă şi conştiinţă, din care derivă modul specific uman de articulare a motivelor, scopurilor şi mijloacelor. Impulsurile determină voinţa în mod nemijlocit, prin declanşarea şi desfăşurarea sentimentelor, acestea din urmă generează, cât şi direcţia voinţei; o conştiinţă săracă în sentimente rămâne ineficace, potenţială, pe când o conştiinţă cu o puternică încărcătură afectivă este caracterizată prin eficienţă şi actualitate.

Sunt desprinse trei aspecte fundamentale specifice, care exprimă motivarea raţională a ei. Ca principale structuri afective direcţionatoare ale voinţei sociale se specifică iubirea de sine şi simpatia, ca sentimente primare, şi conştiinţa subordonării, ca o sinteză creatoare a celor două. Dezvoltarea afectelor tipice este însoţită de apariţia succesivă a mobilurilor tipice - reprezentări ale scopului şi mijloacelor pentru atingerea lui. Caracterul social al voinţei este derivat din determinarea ei de către scop şi din faptul că ea se manifestă ca intenţie, deliberare şi acţiune teleonomică.

Iar scopul nu este niciodată izolat, ci întotdeauna condiţionat în contextul social-naţional, religios, economic, el integrându-se în constelaţia altor scopuri şi valori, care se raportează la familie, comunitate socială, epoci istorice la umanitatea însăşi.

După raportul dintre scop şi mijloc, Guşti a stabilit trei trepte de evoluţie a voinţei sociale: mobilurile percepţiei, mobilurile intelectului şi mobilurile raţiunii.

Motivele percepţiei ţin de o voinţă neevoluntară, instinctivă, scopul nu atinge nivelul unei reprezentări clare, individul recurgând la mijloacele, pe care le are la îndemână; acest stadiu caracterizezeă omul natural, lipsit de griji. Motivele intelectului şi raţiunii sunt dirijate de conştiinţa scopului. Astfel, inteligenţa apare ca o capacitate de a căuta cu perspicacitate mijloacele cele mai potrivite scopului, de a cuprinde cu mintea şi de a stăpâni scopurile, asigurând posibilitatea evaluării şi alegerii lor. în funcţie de reprezentarea scopurilor şi mijloacelor se schimbă şi caracterul voinţei sociale.