Indiferent de forma, în care se manifestă, involuntară sau postvoluntară, atenţia pune în evidenţă un ansamblu de dimensiuni pregnant comparată şi evaluată. Printre cele mai importante dimensiuni vom menţiona următoarele: volumul, concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea.
Volumul exprimă numărul „elementelor" sau „entităţilor" distincte (litere, cifre, silabe, cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte), pe care un subiect le poate cuprinde simultan cu maximă şi relativ egală claritate (în plan perceptiv sau în plan mental - reprezentare, imaginaţie).
Pentru cercetarea şi evaluarea acestei dimensiuni, cel mai la îndemână este experimentul în sfera percepţiei vizuale, bazat pe tehnica tahistoscopului. Datele obţinute printr-un astfel de experiment au demonstrat că atunci când elementele sunt independente, fără legătură între ele, volumul atenţiei (perceptive) este cuprins în limitele numărului magic al lui Miller 7-+ (±) 2, deci 5 şi 9. Valoarea concretă a acestui număr variază în funcţie de subiect şi de caracteristicile elementelor prezentate ca stimuli (cifrele se percep mai uşor decât literile, formele pătratice mai uşor decât cele triunghiulare, formele rotunde mai uşor decât cele alungite etc). Când trecem de la litere izolate la cuvinte, care devin stimuli principali, numărul literilor în câmpul atenţiei devine considerabil mai mare, dar al cuvintelor propriu-zise rămâne mai mic decât al literilor prezentate separat.
O altă variabilă, care influenţează mărimea volumului atenţiei, este gradul de familiaritate al stimulilor: în raport cu stimulii familiali, valoarea volumului atenţiei va fi mai mare, iar în raport cu cei nefamiliali aceasta va fi semnificativ mai mică.
Concentrarea este, posibil, dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând gradul de activare selectă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul structurilor şi zonelor cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii psihice specifice. Ea poate lua astfel valori diferite atât de la un subiect la altul, cât şi la unul şi acelaşi subiect, de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnă - oboseală etc).
Continuumul ei valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute în patologie - fixitatea, care se întâlneşte în schizofrenie, şi difuzitatea, care apare în sindromul frontal şi în oliogofrenie. în stare normală se poate vorbi de niveluri de concentrare - slab, mediu, înalt. Calitativ, concentrarea va fi exprimată în corectitudinea răspunsurilor la probele specifice de tip Bourdon, Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod. Iar corectitudinea se evaluează prin raportarea numărului de răspunsuri corecte (Nc) la numărul de erori (bifări, greşeli+omisiuni). Dacă Nc=Nc'[Nc= nr.absolut de răspunsuri corecte; Nc' - valoarea raportului Nc/(0+E)] corectitudinea este maximă şi ea indică o concentrare puternică; atunci când Nc=(E+0)* avem de-a face cu o concentrare medie; când Nc<(E+0), avem de-a face cu o concentrare slabă.
Profunzimea (intensitatea) concentrării poate fi apreciată şi după rezistenţa la acţiunea factorilor perturbatori, distractivi: cu cât frecvenţa şi intensitatea acestora, la care atenţia poate rezista, sunt mai mari, cu atât concentrarea este mai profundă. Scăderea concentrării atenţiei poate fi luată ca indicator psihofiziologic obiectiv al oboselii.
Stabilitatea exprimă durata, în decursul căreia atenţia se poate menţine aproximativ la acelaşi nivel. întrucât, în mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor, cu care suntem confruntaţi, reclamă un timp relativ îndelungat, de la câteva minute până la câteva ore, nu e suficient simplul fapt de a atinge nivelul cerut de concentrare a atenţiei, dar şi menţinerea acestui nivel cât timp este necesar pentru finalizarea activităţii începute. Performanţele mari în orice gen de profesie sunt facilitate, printre altele, şi de stabilitatea atenţiei.
Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta prin exerciţiu, subiectului cerându-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin întăriri adecvate. Ea este însă condiţionată şi de anumite premise naturale, cum ar fi forţa, mobilitatea şi echilibrul proceselor nervoase fundamentale.
Mobilitatea (comutarea) reprezintă calitatea atenţiei de a se transfera rapid, la nivel optim de concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la alta, menţinând totodată controlul (prin programul comportamentului conştient) asupra ansamblului. Graţie acestei calităţi, elementele şi secvenţele particulare se leagă într-o organizare spaţio-temporală unitară. Prin aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau oscilaţii, care reprezintă, în genere, o trăsătură negativă.
în timp ce mobilitatea este solicitată de desfăşurarea normală a activităţii şi se bazează pe ea, oscilaţia (fluctuaţia) se produce spontan şi împotriva cerinţelor obiective ale activităţii; dacă mobilitatea presupune menţirea nivelului optim al concentrării, oscilaţia afectează, în primul rând, concentrarea şi se traduce ca scădere semnificativă a acesteia.
Distribuirea se referă la posibilitatea atenţiei de a permite realizarea simultană a două sau mai multor activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. Unele date par a pleda în favoarea existenţei reale a distributivităţii, altele împotrivă. în formularea răspunsului se cere, aşadar, prudenţă şi să ţinem seama de legea neurofiziologică obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia, într-un moment dat de timp, nu putem efectua decât o singură activitate principală. Acolo, unde se vorbeşte de distributivitate şi de simultanietate, avem de-a face cu o comutare foarte rapidă.
Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi distribuirea poate fi educată, iar modelarea ei cea mai semnificativă se realizează în cadrul pofesiei. Există profesii, cum sunt cele executiv- motorii, de pilotare a autovehiculelor, de conducere, pedagogică etc., care solicită din plin distributivitatea sau cel puţin comutarea rapidă între mai multe acţiuni sau verigi diferite.
în plan neurofiziologic bazai, distributivitatea este favorizată de mobilitatea şi echilibrul proceselor nervoase şi îngrădită de inerţie şi dezechilibru.