Termenul personalitate - cu rădăcina în persona - în pofida faptului că are un caracter foarte abstract, a intrat în circuitul comunicării din cele mai vechi timpuri.
în latina clasică se folosea numai cuvântul persona, care, iniţial, însemna mască, aparenţă. Treptat, sensul termenului s-a întregit, conferindu-i-se o funcţie distinctivă nouă - acea de a reprezenta şi actorul din spatele măştii. Astfel, persona a ajuns să exprime reunirea trăsăturilor psihomorale interne şi psihofizice externe.
Termenul a fost apoi asociat şi cu aspectele diferenţiale, folosindu-se pentru a desemna un om important (personaj, paroh).
în zilele noastre se vorbeşte tot mai mult despre personalitatea unui om şi impactul acesteia asupra societăţii. „Personalitatea umană" este un subiect vast, căruia i s-au dat numeroase interpretări şi definiţii.
În a. 1931, G.W. Allport enumera peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găseşte peste 100 de definiţii ale termenului. Cu toate acestea, subiectul rămâne încă foarte puţin cunoscut.
Termenul ca atare de personalitate se foloseşte în accepţiuni foarte diferite, dobândind astfel un caracter înalt polisemantic. Deosebirile semantice se evidenţiază în cadrul principalelor discipline socio-umane, care şi-1 includ în sistemul lor conceptual: sociologia, politologia, etica, istoria, pedagogia, psihologia. Să luăm, de pildă, sociologia şi politologia: prima foloseşte termenul respectiv în sens diferenţial-restrictiv, atribuindu-1 indivizilor, care, prin contribuţia adusă într-un sector sau altul al culturii materiale şi spirituale, se ridică deasupra celorlalţi; cea de-a doua, dimpotrivă, foloseşte acest termen în sens larg, pentru a desemna orice om normal ca membru al unei comunităţi sociale (personalitatea exprimând, în acest caz, modul specific de organizare psihocomportamentală a omului în contextul vieţii sociale, al culturii şi istoriei).
Reţinem, aşadar, că psihologia operează cu termenul de personalitate în referirea sa la orice om normal: fiecăruia dintre noi, ea ne atribuie calificativul „personalitate". în „Dicţionar de psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită astfel: „...element stabil al conduitei unei persoane, ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană". Pentru sociologie personalitatea este „expresia socioculturală a individualităţii umane". („Dicţionar de Sociologie" - coord. C. Zamfir, L. Vlasceanu).
După A T. Asmolov personalitatea este totalitatea, sistemul însuşirilor individual-specifice ale omului, create în decursul vieţii, cu care se apreciază specificul în mentalitatea şi comportamentul omului concret. Ea se formează în primul rând prin rolul său social, pe care-1 îndeplineşte.
O definiţie mai structurală este cea propusă de H.C. Warren: „Personalitatea este întreaga organizare mintală a fiinţei umane în orice stadiu al dezvoltării sale. Ea îmbrăţişează fiecare aspect al caracterului uman: intelect, temperament, abilitate, moralitate şi fiecare atitudine, care s-a format în cursul vieţii cuiva".
De aceeaşi factură poate fi considerată definiţia lui R. Lintom ...Personalitatea este ansamblul organizat al proceselor şi stărilor psihofiziologice aparţinând individului.
Menţionăm şi definiţia propusă de P. Lecky, care subliniază rolul factorului cognitiv subiectiv în organizarea internă: „Personalitatea este o schemă unificată a experienţei, o organizare de valori, care sunt compatibile între ele".
încheiem seria definiţiilor prin structura internă cu formularea, pe care ne-o propune însuşi G. Allport. „Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice, care determină gândirea şi comportamentul său".
Pentru a înţelege mai bine, vom explica în continuare conceptele din această definiţie:
- organizarea dinamică - formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care ghidează şi organizează în mod dinamic activitatea;
- psihofizic - personalitatea nu este nici pur psihică (mentală), nici pur biologică (nervoasă), ci o unitate complexă psihofizică;
- sisteme - orice sistem este un complex de elemente într-o interacţiune reciprocă. O deprindere este un sistem, la fel şi un sentiment, o trăsătură, un concept, un stil de comportare. Aceste sisteme există în mod latent în organism chiar când nu acţionează. Sistemele sunt „potenţialul nostru de activitate";
- determină - personalitatea este ceva şi face ceva. Sistemele psihofizice latente motivează sau direcţionează o activitate şi o gândire specifică atunci când intră în acţiune. Toate sistemele, care compun personalitatea, trebuie considerate ca tendinţe determinate. Ele exercită o influenţă directoare asupra tuturor actelor expresive, prin care personalitatea ajunge să fie cunoscută.
- caracteristic - „orice comportament şi orice gândire sunt caracteristice persoanei şi (....) sunt unice pentru aceasta";
- comportament şi gândire - „personalitatea se manifestă, se dezvoltă în ceea ce gândeşte, simte şi face omul. Aceşti doi termeni constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă".
în concluzie menţionăm că personalitatea constituie un bloc din 3 determinanţi: biologic, psihic şi socio-cultural.
Din această schemă observăm că personalitatea este o realitate complexă, care nu poate fi studiată de o singură ştiinţă. E evident faptul că ea trebuie să facă obiectul a cel puţin trei grupe de ştiinţe: biologice, psihologice şi socio-culturologice.
Ca urmare, Personologia sau ştiinţă a personalităţii nu poate fi decât o construcţie interdisciplinară integrată, în care să se articuleze, într-o structură teoretico-explicativă unitară, datele celor 3 grupe de discipline.
Din cele de mai sus rezultă că psihologia nu-şi poate revendica dreptul de monopol sau de exclusivitate în studiul personalităţii. Domeniul său de competenţă îl reprezintă doar componenţa psihică. Luată sub aspect psihologic, personalitatea se identifică, în linii mari, cu programele şi structurile sistemului psihic uman (SPU), G. Kelly a introdus termenul sugestiv de „ constructe personale ", care se elaborează în baza experienţei proprii şi sunt implicate în decizii.
Caracteristicile „constructelor personale"
- Constructele personale (trăsături, structuri, factori de personalitate) - sunt formaţiuni integrate, sintetice, care reunesc diferite funcţiuni şi procese psihice.
De exemplu: Dispoziţia spre comunicare implică nu numai limbaj, dar şi motivaţia, trebuinţa de a comunica şi totodată un mod de a gândi şi simţi.
- Constructele personale dispun de o relativă stabilitate, se manifestă constant în conduită, neputând fi radical modificaţi în situaţii accidentale.
De exemplu: Cine este înzestrat cu răbdare, cu stăpânire de sine şi calm, de cele mai multe ori dovedeşte aceste calităţi şi numai excepţional abdică de la ele.
- Constructele personale tind spre generalitate şi caracterizează pe om în ansamblul său şi nu numai într-un anumit raport concret.
De exemplu: Inteligenţa generală, modalitatea temperamentală, fermitatea în atitudini se manifestă în cele mai diverse situaţii şi independent de acestea.
- Constructele personale dispun totuşi de o oarecare plasticitate, nu sunt total rigizi, putându-se restructura şi perfecţiona sub presiunea condiţiilor de mediu.
De exemplu: mentalitatea conservatoare trebuie să cedeze în faţa forţei transformărilor revoluţionare.
- Constructele dominante în sistemul de personalitate al subiectului sunt defenitorii pentru el, îl exprimă în ce are el esenţial ca om cuminte sau turbulent, talentat sau incapabil, respectuos sau insolent etc.
Totalitatea structurată a factorilor de personalitate, la care prin dezvoltarea sa subiectul a ajuns, reprezintă o stare de fapt, este însăşi „substanţa" personalităţii, ce se confruntă cu lumea.
De aceea, pe baza cunoaşterii structurilor de personalitate se pot face previziuni asupra reacţiilor şi conduitei subiectului într-o situaţie dată sau în faţa unei sarcini, ce i se încredinţează.
însuşi subiectul, care se observă şi se compară cu alţii ajunge să-şi constate capacităţile şi trăsăturile sale. Uneori, se laudă cu ele, alteori se resemnează fatalist: „aşa sunt eu şi n-am ce face". Dar omul nu este, totuşi, un automat orb; el se cunoaşte şi poate decide asupra ce să facă şi cum; el, fiind conştient de sine, încearcă mereu să-şi ia în stăpânire propria fiinţă cu tot ce are ea, inclusiv structurile personale.
O lege fundamentală a sistemului de personalitate este autodepăşirea şi realizarea de sine.