Psihologie

Personalitatea poate fi abordată din perspective şi din direcţii variate. Există numeroase teorii şi concepţii privind tipologiile personalităţii.

Enăchescu, de exemplu, referindu-se la tipurile de personalitate, enumeră următoarele concepţii principale:

• tipologii morfo-fiziologice;
• tipologii fiziologice;
• tipologii psihologice pure.

Teoriile personalităţii au izvorât din clinică şi au fost sugerate de practica medicală. Teoriile personalităţii bazate pe elemente tipologice au fost realizate în special de către medici, fapt pentru care s-au folosit drept criterii aspectele morfologice ale corpului, factorii fiziologici sau psihologici, precum şi aspectele clinice sau chiar predilecţia pentru o anumită boală somatică sau psihică. Prezentăm în continuare câteva dintre tipologiile cel mai des utilizate.

Bazându-se pe analiza cazurilor din clinica psihiatrică, E. Kretschmer edifică o tipologie morfo-psihică, înfăţişând trei tipuri principale şi unul secundar:

Tipul picnic sau ciclotim - se caracterizează prin cap rotund, faţă rotundă, gât scurt, trunchi plin şi rotund, membre subţiri. Din punct de vedere psihiatric, picnicii reacţionează ca
persoană unitară, sunt sociabili. Ei sunt preocupaţi mai curund de aspectele concrete ale realităţii, sunt mai curând „empirişti". Viaţa lor sufletească se desfăşoară prin oscilaţii între euforie şi depresiune.

• Tipul leptosom sau schizotim - se caracterizează prin faţa uscăţivă, gât lung, corp subţire, torace lung şi plat. Ei sunt (sau par) închişi, timizi, nesociabili, singuratici, enigmatici, reci, indiferenţi la lumea din jur sau chiar ostili faţă de mediu. Conduita lor este frecvent neadecvată. Gândirea lor este abstractă, cu capacitatea de a sesiza detaliile. Dintre leptosomi se recrutează mulţi teoreticieni, formalişti, fanatici.
• Tipul atletic - se caracterizează prin corp înalt, de construcţie solidă, capul este adesea rotund, corpul este bine proporţionat. Atleticul este liniştit în mişcări, mai curând greoi, imaginaţia este redusă, dar perseverenţa este remarcabilă. Tipul atletic este caracterizat psihic prin vâscozitate şi explozivitate.
• Tipul displastic - (tip net „anormal", submorbid sau chiar morbid) - se caracterizează în special prin dismorfie.

Fundamentându-şi tipologia pe un criteriu embriologic, W.H. Sheldon realizează o sistematică morfologică în funcţie de predominenţa ţesuturilor derivate din cele trei foiţe embrionare: endoderm, mezoderm şi ectoderm. Tipurile somatice realizate sunt corelate cu o dimensiune psihologică, la rândul ei ilustrată prin aproximativ 20 de trăsături particulare. Se descriu astfel:

• Tipul endomorf - amabil, iubitor de comodităţi, de spectacole şi de tovărăşie, curios şi tolerant, satisfăcut de sine însuşi, ataşat de familie şi de trecut. Dimensiunea psihologică a acestui tip ar fi ilustrată prin: atitudine relaxată, latenţă crescută în declanşarea reacţiilor, mică amplitudine emoţională, toleranţă, extraversie.
• Tipul mezomorf- are sistemul muscular şi cardiovascular bine dezvoltate: puternic, plin de energie, foarte dur, curajos, combativ şi chiar agresiv, iubitor de aventură şi de exerciţii, cu tendinţe dominatoare, trăind mai ales în prezent, caracter energic, cu gust al riscului şi hazardului.
• Tipul ectomorf - are sistemul nervos dezvoltat şi sensibil. Este, de obicei, slăbănog şi fragil, cu mişcări dizarmonice, dar cu reacţii fiziologice vii. Este foarte sensibil la durere. Iubitor de singurătate, nesigur pe sine, introvertit, egoist.

Teoria psihoanalitică a personalităţii

Teoria psihoanalitică a personalităţii este elaborată de Sigmund Freud, se atribuie la tipul celor psihodinamice, neexperimentale şi structural dinamice, care cuprind toată viaţa omului şi folosesc însuşirile psihologice interne la descrierea lui ca personalitate, în primul rând, necesităţile lui şi motivele. Este una din cele mai răspândite teorii în psihologia personalităţii.

Sigmund Freud (1856-1939) - psiholog din Austria, preocupat de psihoterapie. Un timp S.Freud a lucrat cu Iosif Breier, care a pus baza teoriei psihoanalitice. Breier pe larg folosea hipnoza. Pacienţii lor mai des erau femeile, care sufereau de isterie. Boala se manifesta în diferite simptome: fobii, pierderea sensibilităţii, dedublarea personalităţii. Pacienţii erau rugaţi de către Freud şi Breier să povestească despre toate împrejurările, care au însoţit apariţia simptomelor bolii. S-a observat că în cazurile când bolnavii reuşeau să-şi amintească despre aceasta, simptomele dispăreau, cel puţin pe un timp. Breier a numit acest efect „catarsis", ceea ce înseamnă curăţire. în aceste experimente clinice a apărut ideea, la care nu o dată a revenit Freud. Pe prim plan au apărut relaţiile conflictuale dintre conştient şi inconştient, care dereglează cursul normal al conduitei stărilor psihice. Noile gânduri ale lui Freud şi Breier erau legate de rezistenţa, care este opusă de către conştient-inconştient, în rezultatul cărui fapt şi apar bolile organelor de simţ. Apelarea la început la hipnoză, mai târziu la „asociaţiile libere", permiteau atenuarea acestei rezistenţe. Hipnoza slăbea controlul conştiinţei, iar câte odată aducea la dispariţia lui. Aceasta uşura rezolvarea problemei pacientului, atunci când el era rugat să povestească despre retrăirile refulate din conştiinţă.

Un alt moment important, descoperit de aceşti doi savanţi, a fost transferul - cazurile, când pacientul îşi transfera retrăirile vieţii sale asupra personalităţii psihoterapeutului. Transferul, asemenea hipnozei, a devenit un procedeu de a pătrunde în sfera pulsiunilor înăbuşite, refulate. Mai târziu Freud a considerat că nu e nevoie de hipnoză şi a exclus-o.

Freud considera autoconştiinţa omului comparabilă cu vârful unui aisberg, era de părere că numai o parte neînsemnată din ceea ce se petrece în sufletul omului îl caracterizează ca personalitate şi el e conştient de aceasta. Numai o parte mică a faptelor omul e în stare să le lămurească, să le descrie, să le înţeleagă.

Partea principală se află în sfera inconştientului, şi numai metodele speciale, elaborate în psihoanaliză, permit de a pătrunde în ea.

Concepţia lui Freud cuprinde 2 domenii: o doctrină psihologică şi o terapeutică a bolilor psihice. Doctrina sa psihologică se bazează pe trei noţiuni principale:

1. Ideea de înnăbuşire de către conştiinţă a unor tendinţe sau reprezentări, împinse într-o regiune psihică în afara conştiinţei - numită refulare.
2. Noţiunea de inconştient - viaţa spirituală nu se limitează la conştiinţă, alături de aceasta există o realitate psihică inconştientă, ce influenţează viaţa psihică conştientă.
3. Noţiunea de libido-tendinţă sexuală, care ar fi la baza impulsurilor şi tendinţelor, pe care conştiinţa le împinge în inconştient. Lucrurile se complică când aceste reprezentări au un potenţial afectiv şi nu sunt indiferente.

Freud evidenţiază două trebuinţe, care determină activitatea psihică a omului: libidoul şi agresivitatea. însă din cauza că satisfacerea acestor necesităţi este împiedicată de obstacole din mediul înconjurător, ele sunt refulate şi formează sfera inconştientului. Câte odată ele iese din inconştient, ocolind „cenzura" conştiinţei şi se exprimă în simboluri. Psihoanaliza lui Freud nu s­a limitat la sfera psihologică, dar s-a răspândit asupra întregii istorii a culturii umane.

Toate acţiunile omului prezintă simboluri ale necesităţilor, refulate în inconştient, ele se pot manifesta în scriere, în vorbire. în mituri, obicee Freud de asemenea vedea o simbolizare a necesităţilor biologice refulate.

în structura personalităţii, elaborate de Freud, sunt incluşi 3 componenţi de bază:

1. Id (şinele);
2. Ego (eu);
3. Super-ego (supra-eu).

Id - este sfera inconştientului, aici domină instinctele incoştiente refulate, acţionează după principiul plăcerii.

Ego - pe de o parte urmează instinctele inconştiente, pe de altă parte, se supune normelor şi cerinţelor realităţii.

Super-egoul este totalitatea normelor morale ale societăţii, ea îndeplineşte rolul de „cenzură". în aşa fel, Ego se află în situaţie de conflict, căci Id şi Super-ego sunt incompatibile. Din această cauză Egoul (eu-1) mereu recurge la mecanisme de apărare: refulare, sublimare, însăşi refularea se efectuează inconştient. însă motivele, retrăirile, sentimentele, care se transferă în inconştient, continuă să acţioneze, manifestându-se prin simboluri, printr-o activitate, care e potrivită pentru cenzură.

Pentru înfăptuirea variatelor funcţii ale formelor activităţii, Freud a evidenţiat un întreg sistem de mecanisme speciale (sublimarea, proiecţia, transferul, refularea, regresia, etc.). Organismul e privit ca un sistem energetic complicat, condus de legea păstrării energiei. De aceea, dacă libidoul e stopat într-o manifestare a sa, el neapărat trebuie să producă oarecare alte efecte. Super-egoul asigură acceptarea socială a acestor mecanisme. însă dacă aceasta nu-i reuşeşte, conflictul dintre Id şi Super-ego se acutizează, funcţionarea normală a sistemului este dereglată, libidoul blocat îşi găseşte expresia în simptomele bolii - nevroza.

La mijlocul secolului trecut a început o reformare a învăţăturii lui Freud - a apărut o nouă tratare a inconştientului - neofreudismul. O tendinţă de a ignora baza învăţăturii lui Freud găsim în psihologia analitică a lui K. lung, în psihologia individuală al lui A. Adler, în psihologia epigenetică al lui      E. Erixon, în teoriile lui G. Sulliven.

Critica lui Freud era orientată asupra tendinţelor biologizatoare ale concepţiei sale, neofreudiştii au încercat să socializeze învăţătura lui.

Karl Jung (1875-1961) - psihiatru, psiholog elveţian, fondatorul psihologiei analitice, fiind un adept al lui Freud, a elaborat una din metodicile experimentului asociativ, a introdus noţiunea de „complex". Mai târziu lung s-a îndepărtat de Freud şi freudism, înaintând părerea că în afară de subconştientul individual mai există şi inconştientul colectiv. Prima pricină a contradicţiei dintre ei e ideea pansexualismului, elaborată de Freud.

Sistemul său Jung 1-a numit „psihologie analitică". Jung considera că baza vieţii spirituale o constituie experienţa ereditară a generaţiilor precedente, care e alcătuit din totalitatea arhitipurilor.

Analiza visurilor de noapte şi devierilor psihicului în învăţătura lui Jung e strâns legată de studierea principalilor componenţi ai culturii, miturilor, religiei, folclorului. Jung e convins de faptul că omul include trei niveluri: conştiinţa, inconştientul personal şi inconştientul colectiv, format din urmele memoriei, lăsate de trecutul omenirii. Inconştientul colectiv exercită influenţă asupra personalităţii omului, determină comportamentul lui din momentul naşterii.

Jung a elaborat o structură a personalităţii (foarte complicată şi nerecunoscută de toţi), care include:

• eu;
• „umbra" - totalitatea închipuirilor refulate despre sine însuşi;
• autocunoaşterea sensului vieţii;
• „anima" - izvorul pulsiunilor şi mângâierii;
• „animus" - izvorul judecăţilor, opiniilor indiscutabile.

Jung a propus tipologia caracterelor în corespundere cu predominarea funcţiilor (gândirea, simţul, intuiţia), şi orientarea personalităţii spre lumea interioară sau exterioară (introversiunea sau extraversiunea).

Adler Alfred (1870-1937) - psiholog din Austria, reprezentant al curentului psihoanalitic în psihologie. A creat şcoala ştiinţifică a „psihologiei individuale".

După părerea lui Adler personalitatea e un produs mai puţin al eredităţii decât al mediului, şi anume al modelului de viaţă fixat într-o persoană sau alta din lumea înconjurătoare. Adler e de părerea că educaţia, înţeleasă în sensul larg de exerciţii şi contact cu lumea externă, este singurul factor determinant în formarea personalităţii. Mai mult decât atât, personalitatea individului nu se formează în direcţia dispoziţiilor şi talentelor înnăscute, ci în direcţia insuficienţelor organice.

în lupta pentru viaţă şi adaptare la mediu punem mai întâi în activitate dispoziţiile înnăscute şi organele bine dezvoltate, mai ales aptitudinile slabe şi organele deficiente.

Tratamentul nevrozelor este psihanalitic, ca şi la Freud. Adler a numit psihologia sa „psihologie individuală" şi a studiat problema în legătură cu pedagogia, în care teoria compensării îndeplinite de funcţiile psihice şi determinarea personalităţii în mod exclusiv de mediul social au putut furniza unele concluzii practice.

Critica principală, care s-a adus concepţiei lui Freud, este valabilă şi împotriva doctrinei lui Adler, ce are ca punct de plecare acelaşi determinism psihic rupt de substratul fiziologic al fenomenelor spirituale.

Conciliind sexualismul lui Freud cu instinctul de dominaţie al lui Adler, K. Jung a ajuns la o sinteză-compromis între aceste două opinii extreme.

Jung respinge, ca şi Adler, extensiunea nejustificată dată de Freud noţiunii de libido. Noţiunea de libido capătă la Jung o nouă definiţie apropiată de sensul ei propriu - dorinţa personală.

Instinctul sexual este o astfel de dorinţă, dar nu e singură. Alături de acest instinct mai sunt cuprinse în libido şi alte dorinţe, instincte, trebuinţe.

Manifestarea acestui libido au două direcţii fundamentale: a conservării şi a reproducerii (instinctele vitale cele mai vechi).

Cât priveşte nevrozele, Jung observă că nu orice nevroză e de origine sexuală (deşi nevrozele sexuale sunt cele mai numeroase). Nevrozele sunt datorite unei insuficienţe de energie vitală, unei căderi de tensiune nervoasă. Eşecul unei conduite superioare îl face pe bolnav să se retragă într-o conduită inferioară, părăsită din timpul copilăriei, nevroza e un proces de regresiune.

în ce priveşte inconştientul, Jung respinge refularea, oricât de mare ar fi rolul ei ca principiu de explicaţie a inconştientului. El ajunge la concluzia că inconştientul e format nu numai din tendinţele refulate, care au fost la un moment dat conştiente, ci şi dintr-o serie de tendinţe, ce nu au fost niciodată în conştiinţă, rămânând într-o stare latentă, cât şi prin multe alte deprinderi, care fără de faptul să fie refulate sau automatizate, exercitându-se fără controlul conştiinţei.

lung destinge în inconştient mai multe straturi: un inconştient personal (cuprinde diversele manifestări individuale specifice) şi un inconştient apersonal, ce cuprinde o serie de elemente comune tuturor indivizilor.

Aportul cel mai important al psihologiei lui Karl lung constă în problema tipurilor. Pentru lung există două tipuri: tipul introvertit şi tipul extravertit. lung e de părerea că pe baza tipologiei sale se poate încerca şi o sinteză între teoria lui Freud şi teoria lui Adler: teoria lui S.Freud s-ar aplica mai ales la tipul extravertit şi cea al lui A. Adler - la tipul introvertit.

Tipul extrovertit - este orientat spre exterior, spre cunoaşterea lumii externe, evită singurătatea, este sociabil şi agregat de comunitate, animator şi eventual conducător de grup. Nu se cunoaşte pe sine suficient, nu ştie care este Şinele său autentic;

Tipul introvertit - este inapt pentru dezvoltarea unor relaţii sociabile, slab adaptat la realitate; evită lumea, se complace în singurătate. Găseşte în sine ceea ce extravertitul găseşte în ceilalţi; solitar, iar uneori bizar şi egoist.

Menţionăm, însă, faptul că cele două modele, polar opuse, situate pe extreme, contrazicându-se, nu sunt niciodată pure; introvertitul conţine întotdeauna elemente de extraversie şi invers.

Teoriile umanistice ale personalităţii

Printre direcţiile psihologice, ce se exprimau împotriva psihologiei atomiste, sunt teoriile umaniste. Esenţa acestor teorii constă în faptul că personalitatea e privită ca o formaţiune psihologică, ce ia naştere în procesul vieţii în societate, ca un produs al dezvoltării experienţei umane, însuşirii formelor sociale de conduită. Pentru psihologii direcţiei umanistice personalitatea este o formaţiune psihologică, care se referă nu numai la realitatea înconjurătoare, dar şi la propria persoană. Se înainta părerea despre faptul că sunt baza conduitei omului.

Acest curent şi-a început dezvoltarea în anii '30, s-a dezvoltat apoi în anii '50-'60, a exercitat o mare influenţă asupra dezvoltării psihologiei sociale. Reprezentanţii acestei teorii protestau împotriva părerii că conduita omului e condiţionată sau de tendinţa spre plăcere, sau de tendinţa spre agresie, sau spre apărarea de societate. Ei au negat părerea că impulsurile naturale neapărat sunt duşmănoase societăţii, dimpotrivă, psihologia umanistă înaintează în calitate de mecanism motivele înnăscute altruiste. Cu alte cuvinte, psihologii umanişti insistau pe punctul de vedere antropologic. Anume condiţiile social-istorice formează sfera afectiv-motivaţională a omului, necesităţile lui specific umane. Pentru umanişti nucleul central al omului e închipuirea lui despre sine, autoaprecierea: „Eu-sistemul", „Eu-chipul".

Teoria lui Karl Rogers

Unul dintre primii reprezentanţi ai acestui curent este Karl Rogers (1900). Metoda sa de terapie Rogers a numit-o indirectivă sau concentrată la pacient. Conform metodei lui Rogers medicul nu trebuie să-i sugereze pacientului careva gânduri, contactul dintre medic şi pacient trebuie să se bazeze pe stimă, încredere, egalitate în drepturi. Pacientul a fost numit de către Rogers "client". Funcţia terapeutului constă în crearea unei astfel de situaţii, în care medicul este al doilea „Eu" al pacientului. Unica regulă a terapiei - stima adâncă faţă de poziţia individuală a personalităţii. Metoda terapeutică a lui Rogers coincide cu închipuirile lui despre formarea personalităţii şi mecanismele dezvoltării ei. Ulterior ideea lui Rogers despre terapia indirectă a devenit o teorie psihologică a purtării indirective. Comunicarea între oameni trebuie să fie indirectivă, bazată pe stima faţă de oameni. Această teorie e utilizabilă mai ales în psihologia copiilor, psihopatologia copiilor, în special în terapia nervozelor, unde într-adevăr există un câmp larg pentru comunicarea indirectivă.

Veriga principală în teoria personalităţii al lui Karl Rogers e categoria autoaprecierii. Formarea autoaprecierii nu are loc fără conflicte, adesea autoaprecierea nu corespunde cu aprecierea altor oameni. Are loc un proces complicat: negarea ori părerii proprii, ori părerii oamenilor, care ne înconjoară, - „procesul organic de apreciere". Copilul începe să aibă o atitudine de neîncredere faţă de propriile senzaţii, orientându-se la aprecierea altor oameni, astfel omul se îndepărtează tot mai mult de la autoapreciere. Anume această contradicţie despre aprecierea greşită, dar conştientizată şi mecanismul de apreciere la nivelul neconştientizat interior caracterizează personalitatea nematură, ce suferă de incapacitatea de autoactualizare. (Rogers evită termenul „nevroză").

Omul tinde să păstreze valorile „proprii" şi închipuirea despre sine bazată pe ele, deci omul construieşte un sistem de apărare împotriva experienţei periculoase, incompatibile cu „Eu- concepţia". Sunt necesare tot mai multe reacţii de apărare pentru a păstra părerea greşită despre sine.

Terapia lui Rogers e menită să lichideze contradicţia dintre "Eu-concepţia" conştientizată şi experienţa reală, pe care omul o neagă, de a-1 apropia pe om de experienţa proprie interioară (e posibil doar în situaţiile, când nu este pusă în pericol personalitatea). în rezultat, se formează o „Eu-concepţie" nouă, plastică, orientată la procesele interioare de apreciere. Schimbarea comportamentului se produce automat.

Ca şi în neopsihanaliză, la Rogers dezvoltarea personalităţii este determinată de tendinţa înnăscută, mediul e doar o influenţă din exterior străină omului. Ca şi la Freud, psihicul se determină pe sine, relaţiile lui cu mediul au forma unui conflict principal. Rogers cere ca psihanalistul niciodată să nu se apropie de pacient cu schema de acum gata. Rogers e de părerea că autoaprecierea omului exercită influenţă asupra sănătăţii lui.

Adesea oamenii au o închipuire greşită despre sine. Dorind să evite schimbarea închipuirii sale, ei denaturează realitatea, în care trăiesc. Sunt cazuri când omul schimonoseşte nu realitatea sau părerea altor oameni, ci autoaprecierea: „Eu sunt rău". Rogers accentuează că omul nu întotdeauna îşi menţine autoaprecierea înaltă, el ignorează experienţa sa de viaţă. Acest fenomen de schimonosire a realităţii este o măsură neconştientizată de apărare şi conduce la conflict intern, de aceea scopul psihoterapeutului (şi al oamenilor înconjurători) este de a ajuta la formarea unei autoaprecieri plastice. Plasticitatea, conform părerii lui Rogers, este cea mai necesară condiţie mereu schimbătoare a vieţii.

Spre deosebire de psihanalitici, Rogers susţine că chiar trebuinţele primare, cele mai necesare pot acţiona la om numai cu condiţia că ele sunt susţinute de normativele corespunzătoare.

Meritul lui Karl Rogers constă în faptul că obiectul analizei şi studiului său empiric a fost structura psihologică interioară a personalităţii. El şi-a concentrat atenţia asupra fenomenelor importante pentru formarea psihologiei umane, cum sunt autoconştientizarea şi autoaprecierea, la funcţiile lor în dezvoltarea şi comportamentul subiectului.

Teoria lui Gordon Allport (1897-1967)

Gordon Allport în trecut a fost psihoterapeut, apoi a început să se ocupe de psihologie. Allport se deosebeşte de ceilalţi psihologi prin faptul că el pleca nu de la clinică spre omul sănătos, nu de la omul bolnav psihic la cel sănătos, ci invers. El a înaintat părerea, despre aceea, că psihologii trebuie să treacă de la studierea oamenilor bolnavi la cei sănătoşi. Prin aceasta Allport se deosebeşte de neofreudişti şi K. Rogers, care transferau legităţile dezvoltării psihicului nevroticului asupra personalităţii sănătoase. După Allport, omul prezintă un „sistem deschis", aceasta înseamnă că dezvoltarea omului se petrece întotdeauna în relaţii reciproce cu alţi oameni, în aceasta constă prima încercare de a prezenta lumea ca neantagonistă, dimpotrivă, aceste relaţii îl dezvoltă pe om ca personalitate şi dă posibilitate dezvoltării lumii microsociale şi macrosociale. De aici rezultă că nu există un echilibru dintre om şi lume.

încă o teză importantă: tratarea personalităţii ca „sistem deschis" nu înseamnă acceptarea parametrilor ei stabili, anume consolidarea lor neîntreruptă este forma principală de existenţă a personalităţii. Anume relaţiile sociale constituie personalitatea. Personalitatea, după părerea lui Allport, e un model de categorizare a relaţiilor. Dezvoltarea personalităţii e determinată de nivelul de autonomie a motivelor ei, dezlegarea ei de la necesităţile biologice. In această privinţă Allport e în contradicţie cu freudismul.

în calitate de mecanism de dezvoltare a personalităţii Allport a declarat trăsăturile. Noţiunea de „trăsătură" este diferită de trăsătura caracterului, este o „trăsătură-motiv" sau „trăsătură- interes". Trăsăturile, în opinia lui Allport, sunt motivele, ce acţionează în momentul dat. Allport accentuează că trăsăturile unui om matur diferă radical de cele ale copilului. Trăsăturile nu sunt biologice, dar nici nu se reduc la începutul spiritual. Trăsătura se prezintă ca motiv al comportamentului uman. Dar de unde apare motivul? De aici începe neconsecutivitatea lui Allport: pe de o parte, el consideră că trăsătura-motiv nu e factor biologic, dar, pe de altă parte, consideră că fiecare om se naşte cu o mulţime de trăsături (motive), ce se transformă pe parcursul vieţii, dar totuşi ele sunt înnăscute. Omul are două clase de trăsături:

• de bază;
• instrumentale.

Trăsăturile de bază sunt acele trăsături, ce stimulează comportarea, instrumentele - ce conturează purtarea omului (politeţea, reţinerea, etc.). „Armonizarea trăsăturilor de bază şi instrumentale este baza formării noilor motive". G.Allport spune că stabilitatea, permanenţa trăsăturilor mărturiseşte despre maturitatea personalităţii. Uneori trăsătura devine factorul de bază în viaţa omului, ea merită să fie dominantă, cardinală. Această trăsătură nu poate rămâne ascultată mult timp - ea numaidecât se exprimă în actele de comportament.

Allport accentuează următoarele trăsături caracteristice personalităţii sănătoase:

• poziţia activă referitor la realitate;
• experienţa trebuie să fie accesibilă pentru conştiinţă (posibilitatea de a vedea fenomenele propriei vieţi aşa cum sunt ele, dar nu prin intermediul „apărării psihologice");
• autocunoaşterea;
• aptitudinea de abstractizare;
• procesul continuu de individualizare;
• autonomia funcţională a trăsăturilor;
• rezistenţa la frustraţii.

în calitate de condiţie principală în dezvoltarea personalităţii Allport înaintează posibilitatea "împotrivirii echilibrului", tensiunea trebuie să se păstreze, dar să nu se înlăture (este contrariul teoriei lui K. Levin).

Trăsăturile, ce caracterizează personalitatea nevrotică:

• poziţia pasivă faţă de lumea înconjurătoare;
• diverse „măsuri de apărare" (sublimarea, substituirea, refularea);
• schimonosirea stării reale a lucrurilor;
• limita în gândire;
• înpotmolirea, înţepenirea dezvoltării.

Motiv al comportamentul lui poate fi nu numai obiectul real, în afara omului, dar şi imaginaţia, închipuirea despre faptul, ce se poate întâmpla. Allport ajunge la concluzia că trăsăturile pot fi observate studiind omul, viaţa lui individuală, actele de comportament. Trăsăturile nu se caută prin metoda deducţiei.

Teoria autoactualizării a lui Abraham Maslow

Maslow (1907-1970) este unul din cei mai străluciţi reprezentanţi ai direcţiei umanistice. Maslow este împotriva teoriei homeostazei (echilibrului dintre om şi lumea înconjurătoare). Maslow accentuează părerea că nu trebuie de studiat psihologia personalităţii omului pe baza studierii nevroticilor. Maslow vede la baza activităţii, comportamentului individului tendinţa continuă spre autoactualizare, autoexpresivitate. El se contrazice cu Darvin în privinţa supravieţuirii animalelor puternice şi agresive, spunând că agresia şi cruzimea nu e instinctul principal al animalelor. Maslow spune despre instinctul, ce îi face să se ajute unul pe altul. Dezvoltarea acestui instinct umanoid este transferată de către Maslow şi asupra omului.

A doua teză că omul e dator să fie ceea, ce poate deveni, e dator să-şi îndeplinească misiunea, utilizând toate posibilităţile sale.

Maslow a ajuns la concluziile sale pe cale neexperimentală. El a studiat biografiile oamenilor celebri. Maslow consideră că necesitatea de „autoactualizare", această necesitate umanoidă superioară apare numaidecât la oamenii sănătoşi, nevroticii sunt lipsiţi de această necesitate, şi însăşi nevroza, susţine Maslow, apare la acei oameni, care din anumite cauze nu au necesitatea de „autoactualizare". Cu alte cuvinte, omul trebuie să realizeze ceea ce e "depus" în el, ce el poate realiza. Dacă în individ sunt depuse aptitudinile de actor, el va tinde să devină actor. Dacă condiţiile vieţii împiedică realizarea acestei tendinţe, începe conflictul, care constă în faptul că omul nu are posibilitatea de „autoactualizare", de a deveni ceea ce poate fi. Această nesatisfacere dă naştere nevrozelor.

Ce este personalitatea după părerea lui A. Maslow? în ce constă sensul „autoactualizării"?

După Maslow „autoactualizarea" este un fenomen înnăscut, el se conţine în natura omului. Copilul se naşte cu necesităţile umane - bunăvoinţă, moralitate, ele constituie nucleul omului, dar omul trebuie să fie în stare să realizeze aceste posibilităţi (condiţiile trebuie să permită aceasta). Maslow spune că necesităţile umanoide sunt înnăscute, instinctuale. Susţine că însăşi în noţiunea de „autoactualizare" e depus ceva social. Aceasta înseamnă nu înăbuşirea instinctelor, agresiei omului, ci natura omului, în ce constă ea, A. Maslow a încercat să analizeze conţinutul necesităţii, trebuinţei, n-a putut, rămânând pe poziţie antropologică să dezvăluie latura socială a trebuinţei.

Teoria rolurilor

Reprezentanţi ai acestei teorii sunt Dj. Mid, I. Blumer, M. Kun, fiind concomitent reprezentanţi ai psihologiei sociale americane.

Dj. Mid consideră că omul se află în relaţie reciprocă permanentă cu societatea, de aceea nu putem presupune comportarea personalităţii. Dj. Mid, şi adeptul său M. Kun consideră că mecanismul de bază şi structură a personalităţii este esenţa de rol a ei. M. Kun accentuează că individul formează planurile sale de conduită în corespundere cu rolurile şi locurile sale în grupurile referente. Atitudinea sa faţă de sine ca faţă de obiect este cel mai bun indiciu al acestor planuri de conduită. Apariţia teoriei rolurilor e legată de lupta împotriva behaviorismului. Reprezentanţii teoriei rolurilor îşi închipuie că omul acţionează în viaţa sa ca „cineva" sau ca membru al colectivului: ca „fiu", ca „tată", ca „lector", etc. Omul nu e o personalitate abstractă, el e întotdeauna purtătorul unor anumite norme, drepturi, îndatoriri. Aceasta însă nu înseamnă că omul conştient joacă un rol, că omul e în calitate de actor.

Dezvoltarea psihicului uman, al activităţii psihice are loc numai în procesul jucării unui careva rol. Rolul se formează în procesul vieţii. După părerea lui Dj. Mid şi M. Cun rolul este funcţia comunicării între oameni. Adesea teoria rolurilor e numită teorie a aşteptărilor (nu poţi juca rolul, neştiind ce poziţie să ocupi în viaţă). Rolul poate fi jucat într-un plan, nereal, imaginat, verbal, de aceea teoria rolurilor e strâns legată de problema psiholingvisticii. Reprezentanţii teoriei rolurilor acordă o mare atenţie situaţiilor de joc la copii, anume cazurile când ei în joc interpretează careva roluri. Acceptând un rol în joc, copilul se dezvoltă, se învaţă să cunoască lumea, relaţiile interumane. Personalitatea copilului se formează în situaţiile de joc. Este foarte amplu utilizată terapia prin joc.

Căutarea sensului vieţii în teoria lui Victor Franci

Victor Franci (1905) este psiholog şi psihiatru austriac. Autorul concepţiei logoterapiei, conform căreia un factor important în conduita omului este tendinţa de a găsi şi realiza sensul vieţii, care există în lumea exterioară. Omul nu-şi pune această întrebare, ci răspunde la ea prin faptele şi acţiunile sale reale. Rolul sensului îl îndeplinesc valorile - nişte noţiuni universale de sens, ce generalizează experienţa umană.

Franci descrie trei tipuri de valori, care pot face viaţa omului conştientă, cu sens: a valorile de creaţie (munca); a valorile de retrăire (dragoste);

a valorile relaţiilor (poziţia omului formată conştient în situaţii critice de viaţă, care nu pot fi schimbate).

Realizând scopul, omul se realizează în primul rând pe sine, autoactualizarea este doar un product colateral, accesoriu al înfăptuirii scopului.

Conştiinţa este organul, care-1 ajută pe om să diferenţieze, care din sensurile unei situaţii concrete este pentru om veridic.

Franci evidenţia trei dimensiuni (parametri) ontologice (sau niveluri ale existenţei): a biologic; a psihologic; a poetic (spiritual).

Anume în ultimul sunt localizate sensurile şi valorile, ce joacă un rol determinat în direcţionarea conduitei.

Libertatea voinţei (după părerea lui V. Franci) este nedespărţită de resposabilitatea pentru alegerile efectuate, fără de care libertatea voinţei se transformă în samovolnicie.

Logoterapia este bazată pe conştientizarea de către pacient a responsabilităţii faţă de căutarea şi realizarea scopului vieţii sale în orice situaţii (inclusiv în situaţii critice de viaţă).

Teoriile umanistice pot fi atribuite la cele psihodinamice, şi totodată interacţioniste, neexperimentale, structural-dinamice, care cuprind toată perioada de viaţă a omului şi care-l descriu pe om ca personalitate - ba în termenii însuşirilor interne şi ale particularităţilor, ba în termeni de conduită. Un merit al acestui curent este faptul că reprezentanţii lui au avut drept obiectiv de cercetări - personalitatea omului, sfera lui motivaţională, ei au înaintat pe prim plan problema autoaprecierii omului, scopurile lui, relaţiile reciproce cu lumea.

Teoria personalităţii în psihologia existenţialistă

Un curent important în psihologia contemporană în ţările de peste hotare este existenţialismul. Existenţialismul este un curent filosofic, o ştiinţă despre existenţă. Principalele teze ale teoriei existenţialiste sunt următoarele:

• psihicul uman, conştiinţa nu pot fi reduse la mecanismele fiziologice;
• orice acţiune omenească întotdeauna posedă însemnătate (sau stimul), în care îşi găseşte reflectare atitudinea omului faţă de mediu;
• conştiinţa "reflectoare" este specific umană, prin intermediul căreia omul se eliberează de situaţii şi opune rezistenţă ei;
• omul nu poate fi privit izolat de la lumea înconjurătoare, cu care el se află mereu în contact.

„Psihologia înţelegătoare " a lui E. Sprangher

Fondată de către Diltei, a fost dezvoltată ulterior de către E. Sprangher.

Tezele cele mai importante se reduc la următoarele:

1) psihicul se dezvoltă din psihic;

• psihicul se reduce la înţelegerea intuitivă a „modulilor realităţi vieţii";
• nu trebuie să căutăm careva cauze, obiective ale dezvoltării personalităţii omului, e necesar de a comporta structurile unei personalităţi aparte cu valorile spirituale, cu cultura societăţii.

Sprangher considera principal în personalitate orientarea valorică, prin intermediul căreia ea cunoaşte lumea. A evidenţiat 6 forme de cunoaştere a lumii („formele vieţii"). în închipuirea lui Sprangher „înţelegerea" echivalează cu cunoaşterea. E. Sprangher a evidenţiat şase tipuri de înţelegere a vieţii sau şase tipuri de oameni:

• omul teoretic - acela, care tinde spre cunoaştere (a legităţilor, a esenţei lumii, a relaţiilor omeneşti);
• omul economic - se caracterizează ca om, care caută folos în cunoaştere;
• omul estetic - omul, care tinde să cunoască lumea prin impresia formată, prin autoexprimare;
• omul social - omul, care doreşte să se găsească pe sine în altul (dorinţa, capacitatea de a trăi pentru altul);
• omul politic - omul, care are putere, forţe de a urma cerinţele superioare (însă nu omul, care tinde spre putere administrativă);
• omul religios - tipul de om, orientarea valorică, a căruia constă în căutarea sensului vieţii.

Tipurile evidenţiate de E. Sprangher nu reprezintă o clasificare a oamenilor. Sprangher a

dorit să demonstreze că oamenii se deosebesc nu prin temperament, constituţie sau comportament, dar prin valorile orientării spirituale.

Tezele „psihologiei înţelegătoare" la fel ca şi tezele psihologiei existenţialiste sunt strict idealiste, ele nu şi-au găsit nici o întrebuinţare în practică, doar au pregătit terenul pentru dezvoltarea multor teorii ale psihologiei idealiste, pentru apariţia diferitor direcţii mistice.

Teoria personalităţii în şcoala sociologică din Franţa

Este un curent, reprezentanţii căruia consideră că personalitatea trebuie privită ca un product al dezvoltării sociale. Ultima direcţie al acestui curent a dezvoltat două puncte de vedere:

1. La sfârşitul sec. XIX şi prima jumătate a sec. XX - biologic - evoluţionist, la baza căruia se găsesc ideile lui Kant şi Spenser.
2. Sociologic, care a declarat că psihicul omului este mijlocit, condiţionat de societate.

Fondator al acestui curent e considerat E. Diurcheim. Aflându-se în contradicţii cu

behavioriştii, cu psihologia atomistică al lui Tarde şi psihologia asociativă, el a înaintat teza despre natura biosocială a omului. A accentuat că procesele psihice superioare sunt determinate de societate, dar recunoştea că un şir de fenomene psihice se dezvoltă ca mijlocite biologic.

Anume concepţiile colective (conştiinţa colectivă) formează psihicul omului. E. Diurcheim şi urmaşii săi n-au putut să se apropie de această problemă constructiv. La acest curent sociologic aderă şi teoria lui Pierre Janet, care a intrat în istoria psihologiei ca „psihologia modului de acţiune".

Pierre Janet (1859-1947) după specialitate este medic, a fost preocupat de problemele psihologiei (în special nevrozele isterice şi psihastenia). Cele mai importante lucrări ale lui P. Janet sunt: „Evoluţia personalităţii", „Evoluţia memoriei în corespundere cu timpul".

A înaintat părerea că diferite procese psihice sunt fenomene, ce pregătesc acţiunea. Sentimentele, gândirea sunt procese, ce înfăptuiesc reglarea acţiunii. La baza teoriei sale stă învăţătura despre comportament, dar aici aceasta e inversă behaviorismului. Conduita omului e analizată nu numai ca activitate privită din afară de către individ, dar şi având un conţinut psihic, care e o parte indispensabilă a conduitei, - conţinutul psihic reglează conduita.

Vorbeşte despre faptul că gândirea este metoda de pregătire a acţiunii, o probă, efectuată în mod specific, iar în sentimente de acum e inclusă reglarea viitorului comportament.

Pe teza lui Janet despre faptul că în structura proceselor psihice este inclus procesul de reglare, s-au bazat şi au dezvoltat-o mai târziu L.S. Vâgotschi, S.L. Rubinştein, A.N. Leontiev, L.I. Blonschi. Transformarea individului în om e determinată de posibilitatea reglării şi autoreglării. După părerea lui Janet, dezvoltarea personalităţii umane are loc nu numai pe baza chipului sau modelului (gestaltpsihologie), nu numai pe baza motivului (Kurt Levin), dar şi pe baza comunicării. A evidenţiat trei etape în structura actului de comportare:

• pregătirea interioară de a acţiona;
• apariţia efortului orientat spre efectuarea acţiunii;
• etapa de determinare.

Janet a înaintat problema reglării în analiza conţinutului psihic, însă modelul „acţiunii" nu e privit de către Janet ca product al procesului de statornicire a obiectivelor sociale, însăşi noţiunea de model al acţiunii nu coincide cu noţiunea de activitate, determinată de practica social-publică.

în pofida acestor greşeli, teza lui P. Janet despre legătura psihicului cu conştiinţa, despre faptul că diferite procese psihice înfăptuiesc funcţia de reglare, a îmbogăţit considerabil psihologia personalităţii.

Pierre Janet a evidenţiat diferite niveluri de conduită a omului:

• actele reflectorii (cel mai inferior nivel al conduitei);
• acţiunile perceptive amânate (la acest nivel conduita are o structură mijlocită-pregătirea şi terminarea acţiunii);
• acest nivel include în sine actele de imitare (acte sociale elementare);
• actele elementare intelectuale;
• la acest nivel manipularea cu obiecte reale conduce la formarea aşa-numitelor obiecte intelectuale;
• nivelul activităţii gândirii;
• nivelul superior - activitatea de lucru şi creaţie.

Ca criteriu superior al dezvoltării personalităţii Janet consideră aptitudinea de autoreglare, mijlocire a propriei conduite. în reglarea comportamentului atribuie un rol important limbajului, consideră că trecerea de la nivelul inferior la cel superior are loc prin intermediul limbajului.

Limbajul este condiţia principală şi mijloc de transformare a acţiunilor practice în acţiuni mintale. Janet a dorit să lichideze ruptura dintre psihic şi conduită.

Janet n-a putut crea o teorie integră a dezvoltării personalităţii. Descriind nivelurile de conduită, trecerea de la unul la altul, Janet n-a descris mecanismele interioare ale lor. în concepţiile lui nu sunt reflectate motivaţia, scopurile conştiente, fără care reglarea conduitei nu se înfăptuieşte. O părere greşită al lui Janet este faptul că în cazul stărilor patologice are loc o regresie la un nivel mai inferior, că disfuncţiile activităţii psihice nu sunt un moment negativ în dezvoltare, ele prezintă doar o nouă calitate.

Teoria lui J. Newtten

Teoria personalităţii a psihologului contemporan din Belgia J.Newtten e cunoscută ca concepţia „omului spiritual". Această denumire e legată de închipuirea sa filosofică despre conştiinţă, ce s-a format sub influenţa filosofiei subiectiv-idealiste.

în teoria lui Newtten sunt două teze:

1. Relaţia reciprocă individ - mediu şi dominarea individului în această relaţie.
2. Personalitatea este un sistem integru.

Principalul mecanism al dezvoltării personalităţii este latura de cunoaştere a trebuinţei - posibilitatea alcătuirii şi preluării planurilor acţiunii.

Personalitatea este un mijloc de funcţionare, ce cuprinde două poluri: „Eu şi lumea", „Eu" reprezintă totalitatea funcţiilor psihice şi posibilităţilor individului, „lumea" este obiectul nostru. O mare atenţie Newtten acordă motivaţiei. Motivaţia, după părerea lui, este selectivitatea activă, continuă, care determină stabilitatea, direcţionează conduita şi asigură înfăptuirea scopului. Spune că trebuinţele spirituale superioare (filosofice, morale, religioase) nu se reduc la tendinţele biologice. Newtten critică concepţia freudiană despre sublimare, cu ajutorul căreia Freud lămureşte procesul transformării energiei sexuale în forme superioare ale activităţii. După părerea lui formele superioare ale conduitei omului au un izvor specific - necesităţile cu caracter social şi cognitiv, care sunt înnăscute, dar posedă o specifică „prelucrare cognitivă". Newtten a demonstrat diferenţa dintre om şi animal. Activitatea umană, spune el, e caracterizată prin dezvoltare progresivă, ceea ce lipseşte la animale. Recunoaşte esenţa legăturii, relaţiei reciproce dintre necesităţile fiziologice şi cele superioare. Sexualitatea sau alte procese fiziologice se exprimă în nenumăratele forme superioare ale activităţii omeneşti într-o formă mascată. însă aceasta nu e procesul sublimării.

Newtten critică tendinţele psihologice ale căutării motivelor acţiunii în conţinuturile dinamice ale trecutului individului. Motivul actual nu e altceva decât forma, posedată de trebuinţă în condiţiile date ca rezultat al procesului de învăţare.

Postulează 3 niveluri ale vieţii psihice:

• nivelul psihologic;
• psihosocial;
• spiritual sau existenţial.

Introduce trei necesităţi principale:

• îndemnul spre desfăşurarea vieţii şi necesitatea contactului biologic;
• desfăşurarea personalităţii şi necesitatea contactului psihosocial;
• necesitatea susţinerii existenţiale şi integrării universale (ceea ce se exprimă în tendinţa spre autorealizare).

Newtten înaintează „teoria relativă a trebuinţelor", ea este orientată împotriva teoriei despre localizarea trebuinţelor în organism. Trebuinţele nu sunt o stare a organismului, ci „paterne" relaţiilor subiectului cu lumea înconjurătoare.

Newtten include în sistemul necesităţilor tendinţa spre realizarea motivelor, ce este legată de funcţia de cunoaştere. Teoria lui Newtten este o încercare de analiză a structurii şi conţinutului personalităţii. Newtten creează concepţia eclectică despre om.

Un moment pozitiv în teoria lui Newtten îl constituie închipuirea sa sistemică despre personalitatea, în care se evidenţiază trebuinţele sociale şi spirituale ale omului, nereducându-le la tendinţe biologice. Pozitiv în teoria lui Newtten e faptul că el a accentuat legătura, relaţia reciprocă dintre psihic şi conduită, a apelat la conţinutul psihologic al acţiunii. Teoria lui J.Newtten în totalitate suferă de eclectici laie, ceea ce rezultă din nerecunoaşterea funcţiei active a conştiinţei ca reflectare a lumii obiective.

Personalitatea în viziunea psihoanalitică structurală a lui Jan Lacan

Jan Lacan este un teoretician francez şi practicianul aşa-numitei „Structuri psihoanalitice". Este fondatorul şi conducătorul şcolii freudiste din Paris (din anii 1964-1980). îşi pune ca scop principal în faţa sa „Revenire la Freud". Lacan folosea opinia lui Freud despre importanţa deosebită a limbii pentru caracterizarea inconştientului şi a produselor lui, concretizând şi dezvăluind această idee în legătură cu noua experienţă a lingvisticii structurale şi cu practica avangardei literare. Opiniile lui Lacan au suferit o evoluţie semnificativă. în anii 30-40 el se găsea sub influenţa tradiţiei existent-fenomenologice. Principalele noţiuni în lucrările lui din această perioadă sunt: „imaginea", „închipuirea", „subiectul", „istoricitatea".

în anii 50-60 problema centrală în activitatea lui Lacan devine anume rolul limbajului şi simbolului în structura inconştientului. Deşi unele lucrări demonstrează prezenţa la fel şi a altor interese, numele lui Lacan tradiţional se leagă cu concepţia „psihoanalizei structurale".

în această concepţie al lui Lacan putem evidenţia câteva teze mai importante, ele sunt prezente în lucrările de bază: „Texte" (1966), care reprezintă o culegere a diferitor articole şi cuvântări ale autorilor la congrese, seminare, „Funcţia şi câmpul de vorbire şi al limbii în psihoanaliză" (1953).

Lacan recunoaşte că inconştientul este compus, structurat ca şi limbajul. Toate dorinţele omeneşti se înscriu de acum în ordinea simbolică existentă, unde forma principală, este limbajul.

Nouă nu ne este dat inconştientul curat înainte de limbaj, a judeca despre el se poate numai pe baza povestirii pacientului despre visurile şi dorinţele sale, dintr-o parte, şi analiza vorbirii pacientului de către medic - din altă parte. Inconştientul - aceasta-i vorbirea „altuia". Noţiunea despre „altul" la Lacan e variată:

• prima variantă „altul" - tata, numele căruia pentru copil se integrează cu legea şi ordinea.
• „altul" - la fel este şi locul cultural, în care se descurcă toate aventurile dorinţelor individuale.

Triada noţiunilor principale ale lui Lacan - „realul", „imaginativul", „simbolicul" aproximativ corespunde triadei freudiste: Ego, super-ego, id-ul. „Simbolicul" la Lacan este puterea structurală, dumnezeiască şi asupra „realului" şi asupra „imaginativului".

„Realul" - Lacan îl consideră concomitent ca ceva de neuitat şi imposibil, un haos, ce nu poate fi denumit.

„Imaginativul" - aceasta-i variaţia individului a ordinului simbolic, construită pe tinderea iluzorie spre unitate.

„Simbolicul" - obiectiv şi material e demonstrat în „reprezentare". „Reprezentarea" sunt formele materiale ale limbii, ce neapărat domină asupra reprezentării, deci asupra sensurilor sau asupra raţiunilor.

Lanţul „reprezentărilor" semnifică soarta omenească. Legătura atitudinii dintre „însemnat" la fel şi dintre „imaginativ" şi „simbolic" în concepţiile lui Lacan este „subiectul descentrat".

El neagă intuiţia, care purta caracter superlimbaj, aşa şi având tip de instincte înainte de vorbire.

Inconştientul, după Lacan, e înscris în cultură şi-i raţionalizat până la cel mai înalt grad. Spre deosebire de ceilalţi psihologi el nu tinde să adapteze bolnavul la mediul social, scopul lui era aprofundarea (prelucrarea) limbajului, a experienţei spirituale, ruperea de la vorbirea „deşartă" la cea „plină", deci cuplarea individului la ordinea simbolică, realizarea descoperirii lui a formelor limbajului, în rezultatul cărora ceva în interiorul subiectului poate fi însemnat.

în toată creaţia lui Lacan a jucat rol nerezolvarea problemei lui centrale - inconştientul ca limbaj. Pentru soluţionarea ei el a folosit metodele structurii lingvistice, antropologice, topologice şi matematice.

însă cele mai adecvate însuşiri au fost cele nelingvistice, deci cele matematice. Alcătuind textele sale pe baza celor elemente, care au loc înăuntrul inconştientului verbal, dar a şi introdus pentru privire generală un şir de lucrări „cugetătoare", nivelul greu obţinut al funcţionării psihicului uman. Rezultatul obţinut nu putea fi numit strict „ştiinţific", ceea ce înţelegea şi singur Lacan.

El a văzut condiţiile obiective de cunoaştere a inconştientului într-o formalizare de realizare destul de departe a acestui fel de domenii ale experienţei umane ca acţiune reciprocă şi tipul lăuntric al subiectului.

Apropierea lui J. Lacan de inconştient este mai întâi de toate un fenomen cultural, dar nu pur şi simplu practic - terapeutic, în ceea ce constă unul din principalele obstacole din partea colegilor lui - psihanalişti.

Lacan considera că „psihanaliza structurală" nu poate fi numită ca tratament în sensul direct al cuvântului, aşa cum nu vindecarea, nu izbăvirea de suferinţe, ci numai prelucrarea vorbirii, a descoperirilor discursive ai vieţii omului poate fi scopul lui.

Dintre cei mai de vază adepţi ai lui Lacan sunt: Z. Laplaniş, J. Pontalis, S. Lecler, M. Manoni etc. în prezent există şi funcţionează câteva şcoli active după ideile lui Lacan.