După cum nu există doi oameni cu amprente digitale identice, nici două frunze absolut echivalente pe acelaşi pom, tot astfel în natură nu există nici personalităţi umane absolut asemănătoare - personalitatea fiecărui om este irepetabilă.
Experienţa milenară a omenirii, ca şi cea a fiecăruia dintre noi, demonstrează că oamenii diferă unii de alţii nu numai prin însuşirile exterioare, ci şi prin cele interioare, psihice, prin modul, în care reacţionează la întâmplările obişnuite şi la evenimentele neprevăzute, prin modul, în care se comportă cu semenii lor.
Oamenii au o anumită „viteză de reacţie", „viteză de apărare", care-i deosebesc între ei. S-a constatat deci că deosebirile interioare ale oamenilor se datoresc însuşirilor temperamentale.
Integrarea însuşirilor şi trăsăturilor de ordin dinamico-energetic ale proceselor psihice şi actelor motorii, precum intensitatea, pregnanţa, acuitatea, modalitatea, echilibrul etc., dă structura temperamentală a personalităţii.
Dacă însuşirile dinamico-energetice ca atare sunt înnăscute, determinate genetic, integrarea lor în plan psihocomportamental, deci în dinamica proceselor psihice şi a actelor motorii, se realizează în ontogeneză.
întrucât aceste însuşiri bioenergetice se imprimă ca atare pe tabloul comportamental, ce se elaborează stadiul în cursul vieţii individului, structura temperamentală şi, respectiv, tipul temperamental este înnăscut, reprezentând astfel, alături de predispoziţii, „elementul" ereditar în organizarea internă a personalităţii.
Astfel, de pildă, N. Sillamy, în al său „Dicţionar de psihologie"(1996) defineşte temperamentul ca „un ansamblu de elemente biologice, care, împreună cu factorii psihologici, constituie personalitatea".
Probabil, cel mai corect este să considerăm că temperamentul reprezintă modul, în care variabilele bioconstituţionale şi bioenergetice se psihizează (deci, se implică în organizarea şi desfăşurarea proceselor psihice - percepţie, memorie, gândire, afectivitate) şi se reflectă în comportament.
Deci când vorbim de temperament în plan psihologic, noi nu ne gândim direct la constituţia fizică sau la procesele metabolice, care au loc în organism, ci la modul cum reacţionează şi se manifestă individul, sub aspect dinamico-energetic, în diferite situaţii externe: rapiditatea percepţiei, a răspunsurilor verbale la întrebări, a reacţiilor motorii; intensitatea trăirilor emoţionale şi durata lor; intensitatea sau forţa acţiunilor voluntare; direcţia orientării dominate spre lumea externă (extraversie) sau spre lumea interioară (introversie); capacitatea generală de lucru şi rezistenţa la solicitări puternice şi de lungă durată; rezistenţa la frustraţii, la stres, la situaţii afectogene şi conflictuale.
Toate aceste trăsături se exprimă şi se concentrează numai la persoana, care se manifestă, se comportă şi acţionează într-o împrejurare de viaţă sau alta; ele nu pot fi observate în stare pasivă, în somn sau în comă. De aceea, temperamentul, deşi are o condiţionare biologică directă şi ereditară, dobândeşte valenţe şi sens real numai în plan psihocomportamental.
Temperamentul reprezintă, astfel, pecetea şi dimensiunea dinamico-energetică a oricărei unităţi psihocomportamentale. Temperamentul se regăseşte şi începe să-şi dezvăluie trăsăturile sale specifice îndată ce omul începe să deschidă gura, să ridice mână, să gesticuleze. De aceea, spunem, că temperamentul se manifestă în orice situaţie, în orice împrejurare, fiind prima determinare a personalităţii, care se impune nemijlocit observaţiei.
Aşa se explică faptul că primele descrieri şi clasificări ale lui datează încă din antichitate (Hipocrate, Gallenus). în istoria ştiinţei au fost multe încercări de a explica aceste deosebiri individuale între oameni.
Cea mai veche este teoria medicului grec Hipocrate (sec. V î. Hr.), care explica deosebirile individuale dintre oameni prin proporţia din organism a patru substanţe: sânge, fierea galbenă, flegma şi fierea neagră. Proporţia, în care sunt amestecate cele patru sucuri în organism, medicii greci au însemnat-o prin cuvântul „crasis". în limba latină pentru a însemna această noţiune de amestec se folosea cuvântul „temperament" („tempero" - amestec de proporţii).
Temperamentul, ce se caracteriza prin predominarea sângelui, a primit denumirea de sanguin; temperamentul, la care predomină flegma - flegmatic; oamenii la care în organism predomină mai mult fierea galbenă, erau consideraţi de temperament coleric. în sfârşit, oamenii, la care în organism predomină mai multă fiere neagră, se raportau la temperamentul melancolic.
Astfel a apărut ştiinţa teoriei despre temperament, care a fost acceptată de filosofia şi medicina veche şi s-a păstrat în ştiinţă peste 200 de ani. în ea se tratează ideea legăturii dinamicii comportării personalităţii cu particularităţile biologice ale organismului.
La început medicii greci credeau că proporţia acestor 4 lichide determină numai sănătatea omului, iar apoi au folosit teoria lui Hipocrate şi la elucidarea particularităţilor individuale ale oamenilor.
în sec. II Î.Hr. medicul român Claudiu Galen a făcut prima clasificare a temperamentelor, pe care a expus-o în renumitul tratat „De temperamentis". El deosebea 13 tipuri de temperamente, pe care le-a descris foarte minuţios, dar numai 4 din ele au fost cunoscute mai deosebit.
Acestea sunt: sanguinic, flegmatic, coleric şi melancolic.
Aceste concepţii referitoare la temperamente create de Hipocrate şi Galenus, care aveau la baza lor ideea predominării unui lichid iniţiau fundamentul fiziologic al anumitor forme de comportare şi a obţinut o recunoştinţă parţială în cercetările psihofarmacologice şi endocrinologice. De aici rezultă că unele calităţi, care se referă la temperament (reactivitate, sensibilitate etc.) într-o măsură oarecare depinde de diferenţierile individuale în funcţionarea sistemului hormonal.
Au fost şi alte încercări de a explica natura ştiinţifică a temperamentului în acea perioadă. Mai târziu Wundt, creatorul psihologiei experimentale, înţelegea temperamentul ca o predispoziţie la emoţie, iritare. El evidenţiază 2 calităţi temperamentale bipolare şi anume: viteza şi puterea schimbării emoţiei, subliniind însemnătatea caracteristicii energetice a individului.
Un mare merit ştiinţific îl are I.P.Pavlov, care a descoperit însuşirile activităţii nervoase superioare. El a demonstrat că anume îmbinarea înnăscută a acestor însuşiri caracterizează ceea ce numim temperament.
Pavlov a luat pentru cercetare organismul ca unitate şi a evidenţiat în cadrul lui creierul ca componentă, care reglează activitatea tuturor organelor şi ţesuturilor; uneşte şi coordonează activitatea diverselor părţi ale sistemului; suportă influenţa tuturor organelor şi sub influenţa impulsurilor trimise de ele se restructurează funcţional, asigurând menţinerea vieţii în organe şi ţesuturi.
Cu ajutorul metodei reflexului condiţionat, I. Pavlov a dezvăluit legităţile ANS (activităţii nervoase superioare şi însuşirile de bază ale proceselor nervoase). Teoria despre însuşirile proceselor nervoase, ce decurge din ea, despre tipurile activităţii nervoase dezvăluie formele primare de comportare a animalelor superioare, cât şi a omului. Deci temperamentul depinde direct de structura biologică şi este propriu nu numai omului, ci şi animalelor.
Am putea spune că temperamentul ţine de latura formală, de suprafaţă, a personalităţii, ci nu de cea internă, de conţinut. Temperamentul nu are o semnificaţie axiologică, nereclamând o împărţire a oamenilor în buni sau răi, în superiori sau inferiori.
întrebarea, la care ne răspunde temperamentul, este una de ordin pur fenomenologic dinamico-energetic: cum se exteriorizează şi se manifestă o persoană, într-o situaţie concretă sau alta, sub aspectul intensităţii sau forţei, al mobilităţii şi echilibrului diferitelor tendinţe, pulsuri şi procese biologice de semn contrar (forţă-slăbiciune, labilitate-inerţie, excitaţie-inhibiţie, control- impulsivitate, impresionabilitate etc.).
Din punct de vedere biomedical, se poate afirma doar că o formulă temperamentală este mai avantajoasă decât alta în ceea ce priveşte rezistenţa la stresuri şi gradul de predispunere la anumite tulburări de ordin psihiatric-nevrotic sau psihotic. Dar, din punct de vedere educaţional, nu se poate evidenţia un temperament ca fiind absolut favorabil sau superior, iar altul ca fiind total nefavorabil, inferior.
Din cele de mai sus, decurge concluzia că temperamentul nu este o variabilă neutră din punct de vedere adaptativ. Dimpotrivă, aşa cum am menţionat, structura temperamentală este o interfaţă între persoană şi lume şi îndeplineşte rolul de mediator între intensitatea, durata şi semnificaţia influenţelor externe şi efectele în sfera psihocomportamentală.
O importanţă specială capătă trăsăturile temperamentale în cadrul relaţiilor interpersonale, atracţiile şi respingerile, simpatiile şi antipatiile dintre membrii unui grup fiind condiţionate de ele.