Explicaţia ştiinţifică a temperamentelor îi aparţine fiziologului rus I.P. Pavlov.
Conform învăţăturii lui I.P. Pavlov, deosebirile individuale ale comportării, dinamica activităţii psihice depinde de deosebirile individuale în activitatea sistemului nervos.
Pavlov a pornit de la principiul nervismului, potrivit căruia rolul principal în reglarea raporturilor organismului cu mediul extern şi a funcţionării organelor interne, inclusiv a sistemului endocrin, îl joacă creierul, precum şi de la teza de bază a neuropsihologiei şi psihologiei ştiinţifice, potrivit căreia psihicul, în toate componentele şi laturile sale, inclusiv cea temperamentală, dinamico-energetică, este funcţie a creierului.
în lumina acestor consideraţii, devine logic să se presupună că funcţionarea creierului, respectiv, proprietăţile naturale înnăscute ale celor două procese nervoase fundamentale - excitaţia şi inhibiţia - reprezintă principalii factori, care condiţionează tipul temperamental.
Pe baza datelor experimentale de laborator, obţinute prin metoda reflexelor condiţionate, Pavlov a reuşit să desprindă şi să evalueze trei proprietăţi naturale, care împreună alcătuiesc ceea ce el a numit tip de sistem nervos sau tip de activitate nervoasă superioară. Acestea sunt:
- forţa;
- mobilitatea;
- echilibrul.
Forţa (puterea, intensitatea) este considerată proprietatea primordială şi determinată, ea reflectând capacitatea de muncă a celulelor nervoase şi rezistenţa lor la acţiunile stimulenţilor externi.
Aceasta este determinată genetic şi defineşte atât excitaţia, cât şi inhibiţia.
Indicatorii comportamentali, după care putem evalua forţa sistemului nervos, sunt:
- capacitatea generală de lucru, exprimată ca funcţie de durată şi de gradul de dificultate şi complexitate a sarcinilor;
- rezistenţa la acţiunea factorilor stresanţi şi afectogeni;
- rezistenţa obiectivă la experienţele dure şi dramatice ale vieţii;
- nivel ridicat al pragurilor senzoriale (sensibilitate scăzută);
- rezistenţă la acţiunea alcoolului şi substanţelor farmacodinamice.
în funcţie de valorile, pe care le iau aceşti indicatori, se delimitează două tipuri generale de sistem nervos: tipul puternic şi tipul slab.
Proprietatea opusă e slăbiciunea proceselor nervoase şi se caracterizează prin lipsa de capacitate a celulelor nervoase să suporte o excitaţie sau o inhibiţie de lungă durată şi concentrată.
Mobilitatea defineşte dinamica proceselor nervoase fundamentale, respectiv viteza şi durata instalării lor, rapiditatea trecerii de la unul la celălalt. Ca atare, cantitativ, ea se va exprima în unităţi de timp şi va fi evaluată pe baza unor indicatori, precum:
- rapiditatea formării noilor legături temporare;
- rapiditatea formării frânelor condiţionate;
- rapiditatea trecerii de la o activitate la alta;
- rapiditatea restructurării vechilor sisteme de legături temporare şi stereotipii;
- rapiditatea şi uşurinţa adaptării la schimbări.
După valorile acestor indicatori, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: mobil şi inert.
Echilibrul este proprietatea, care rezultă din raportul de faţă dintre excitaţie şi inhibiţie şi se obiectivează în trei tendinţe:
- tendinţa spre impulsivitate (predominarea forţei excitaţiei asupra forţei inhibiţiei);
- tendinţa spre inhibare (predominarea forţei inhibiţiei asupra forţei excitaţiei);
- tendinţa spre echilibru (forţa excitaţiei aproximativ egală cu cea a excitaţiei, şi invers).
La unii oameni aceste 2 procese (excitaţie şi inhibiţie) se echilibrează reciproc, iar la alţii nu
există echilibrul. Echilibrul sistemului nervos poate fi determinat prin studierea decurgerii reacţiilor organismului la stimulenţi pozitivi şi negativi.
După cum a remarcat I.P.Pavlov, echilibrul este cea dintâi însuşire, care ni se impune observaţiei în plan comportamental, impulsivitatea sau calmul punându-şi amprenta pe orice răspuns motor, verbomotor sau emoţional.
Pe baza acestei însuşiri, au fost delimitate două tipuri de sistem nervos: echilibrat şi neechilibrat; în cadrul celui neechilibrat, există 2 subtipuri: neechilibrat excitabil şi neechilibrat inhibat (inert).
TSN este o însuşire naturală a SN, care se poate întrucâtva schimba sub influenţa condiţiilor vieţii şi a activităţii.
Pavlov a pus în corespondenţă tipurile generale de sistem nervos, comune omului şi animalelor, cu cele 4 temperamente stabilite în antichitate. Astfel:
- Tipul puternic-echilibrat-mobil are drept corespondent temperamentul sanguinic: vioi, sociabil, comunicativ, adaptabil, controlat.
- Tipul puternic-echilibrat-inert are corespondent temperamentul flegmatic: calm, tăcut, nesociabil, lent, greu adaptabil la situaţii noi, puţin impresionabil, rezistent la stres şi frustraţii.
- Tipul puternic-neechilibrat-excitabil are corespondent temperamentul coleric: rezistent, hiperactiv, vioi, irascibil, impulsiv, imprudent, trăiri emoţionale explozive, instabilitate comportamentală, tendinţă de dominare în relaţiile interpersonale, saturaţie şi plictiseală rapidă la monotonie.
- Tipul slab are drept corespondent temperamentul melancolic: interiorizat, retras, sensibil, delicat.
Pavlov a demonstrat că cele 4 tipuri considerate „pure" se combină între ele, dând 16 tipuri mixte, singurele, care se întâlnesc în realitate, „tipul pur" fiind o entitate mai mult teoretică.
O trăsătură esenţială a temperamentului constă în faptul că însuşirile lui se manifestă frecvent; sunt tipice în diferite situaţii cotidiene, chiar atunci când vorbim cu alţi oameni, lucrăm, exprimăm bucuria sau tristeţea.
însuşirile temperamentului nu se unesc între ele întâmplător, ci natural formează un anumit sistem - structură, ce caracterizează tipul de temperament; noţiune, prin care se înţelege un ansamblu al însuşirilor psihice, legate între ele şi comune pentru un anumit subiect.
Caracteristica fundamentală a tipurilor de temperament este determinată de următoarele însuşiri psihice de bază:
- Senzitivitatea - este cea mai mică forţă a influenţelor exterioare necesară pentru apariţia unei reacţii psihice. La această însuşire se referă şi forţa cea mai mică necesară pentru apariţia excitantului şi viteza apariţiei reacţiei.
- Reactivitatea - relevă gradul impulsivităţii reacţiilor involuntare la influenţele externe şi interne de aceeaşi putere.
De exemplu: reacţionarea oamenilor la observaţii critice, ameninţări, zgomote puternice şi neaşteptate.
- Activismul - se manifestă prin energia, cu care omul acţionează asupra lumii înconjurătoare, înfruntând şi învingând obstacolele şi greutăţile, ce se află în calea realizării scopurilor, sarcinilor propuse.
La această însuşire se referă consecvenţa, concentrarea atenţiei, gândirea logică asupra sarcinii propuse.
- Tempoul (ritmul) reacţiei - se apreciază după viteza decurgerii reacţiilor şi proceselor psihice, viteza mişcărilor, tempoul vorbirii, viteza memorării, rapiditatea gândirii, ingeniozitatea şi viteza îndeplinirii acţiunilor şi activităţilor.
- Plasticitatea şi rigiditatea - se judecă după faptul cât de uşor se acomodează omul la influenţele exterioare, la condiţiile schimbătoare ale circumstanţelor - aceasta este caracteristic pentru plasticitate.
Rigiditatea este o însuşire opusă plasticităţii, omul, dimpotrivă, nu poate să se adapteze uşor, comportarea lui este inertă, la fel şi deprinderile, sentimentele sunt inerte.
- Extraversiunea şi intraversiunea - sunt însuşiri, care relevă faptul de ce depinde în mod predominant activitatea şi reacţiile omului: de impresiile exterioare, apărute la momentul dat (extraversiunea) sau de imaginile, reprezentările, gândurile, legate de prezent şi viitor (introversiunea).
- Excitabilitatea emotivă - denotă faptul că o excitaţie slabă e în stare să trezească o reacţie emotivă expresivă, precum şi viteza apariţiei acestei reacţii emotive, pozitive.
Toate aceste însuşiri fundamentale determină caracteristica de bază a tipurilor de temperament. însuşirile temperamentului sunt corelate între ele, formând o structură, ce caracterizează tipul temperamentului.