Pin It

Cuvântul „caracter" este de uz general. Utilizăm acest cuvânt în primul rând, când vrem să apreciem comportarea omului, care exprimă personalitatea omului, atitudinea lui faţă de lume.

Oamenii au atitudini diferite faţă de lumea înconjurătoare, faţă de alţi oameni, de muncă şi faţă de sine însăşi. Această atitudine se exprimă în comportare, în faptele omului. Dacă atitudinile faţă de realitate, formele de comportare ale unei persoane nu sunt întâmplătoare, ci sunt stabile şi permanente, înseamnă că ele au devenit proprietăţile personalităţii ei.

Cuvântul „caracter" e de origine greacă şi în traducere înseamnă tipar, amprentă, pecete, semn, iar cu aplicare la om semnifică fizionomia (înfăţişarea) individului dat, nu atât sub raportul chipului său fizic, cât sub cel al structurilor sale psihice, spirituale, pe care le deducem din modelul său propriu de a se comporta în activitate şi relaţii sociale.

Deci, caracterul este o fizionomie spirituală, prin care subiectul se prezintă ca individualitate irepetabilă şi prin care se deosebeşte de alţii, aşa cum se deosebeşte prin înfăţişarea sa fizică.

Cuvântul „caracteristică" a fost utilizat pentru prima dată de către filosoful grec Teofrast (sec. IV-III Î.Hr.) în descrierea particularităţilor individuale ale omului. Caracterele lui însă includeau doar descoperirea tipului moral al omului.

în biologie termenul „caracter" este folosit în sens de însuşire sau trăsătură diferenţiatoare sau asemănătoare, ereditară sau dobândită, care permite descrierea şi clasificarea indivizilor. Culoarea pielii, culoarea ochilor, talia , conformaţia fizică etc. sunt considerate caractere.

în psihologie, se întâlnesc două curente: unul, care include în sfera noţiunii de caracter atât însuşirile genotipe determinate biologic, cât şi pe cele fenotipice, dobândite sub influenţa mediului natural şi social.

într-o primă aproximare, caracterul reprezintă o dimensiune (structură) esenţială, care, pe de o parte, defineşte orice personalitate individuală în contextul relaţiilor sociale, iar, pe de altă parte, diferenţiază mai mult sau mai puţin semnificativ personalităţile individuale între ele.

în definirea caracterului, se impune operarea cu o accepţiune lărgită şi una restrânsă.

în accepţiunea extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului psiho­social al personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. în acest caz, el include:

  1. concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului;
  2. sfera convingerilor şi sentimentelor socio-morale;
  3. conţinutul şi scopurile activităţilor;
  4. conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor.

Toate aceste „elemente" sunt corelate şi integrate într-o structură funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecţie, apreciere şi valorizare.

Luată în sens restrâns, noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini, care determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni, la societate în ansamblu şi la sine însuşi.

Spre deosebire de temperament, care se implică şi se manifestă în orice situaţie - naturală sau socială - caracterul se implică şi se manifestă numai în situaţiile sociale. Astfel, putem spune că el se structurează numai în interacţiunea individului cu mediul socio-cultural, ca mecanism specific de relaţionare şi adaptare la particularităţile şi exigenţele acestui mediu.

Din punct de vedere psihologic, orice individ cât de cât normal, născut şi crescut într-un mediu social, în comunicare şi interacţiune cu alţi semeni - cu membrii familiei, cu colegii de şcoală, cu dascălii, cu cercul de prieteni etc. - îşi structurează pe baza unor complexe transformări în plan cognitiv, afectiv, motivaţional, un anumit mod de raportare şi reacţie la situaţiile sociale, deci un anumit profil caracterial. Este cu totul altceva, acum dacă acest profil va fi etichetat ca „bun" sau „rău'\ ca „pozitiv" sau „negativ".

în sistemul de personalitate, caracterul reprezintă latura relaţională şi valorică, este în principal un ansamblu de atitudini-valori. Deci caracterul se defineşte prin valorile, după care subiectul se călăuzeşte, prin raporturile, pe care le întreţine cu lumea şi cu propria fiinţă.

Un rol important le revine modelelor culturale de comportament, pe care se constituie un fond de deprinderi socio-morale, şi totodată tabelele de valori, pe care le impune şi cultivă colectivitatea.

Rezultă, aşadar, că modalitatea cea mai eficientă de cunoaştere şi evaluare a caracterului o reprezintă analiza actelor de conduită în situaţii sociale înalt semnificative pentru individ.

în sens psihologic, caracterul înseamnă particularitate specifică, prin care o persoană se deosebeşte de alta, semn caracteristic al unei individualităţi, care-i determinată modul de manifestare sau conduită, stilul de reacţie faţă de evenimentele trăite.

Prin caracter se subînţelege totalitatea celor mai esenţiale trăsături psihice individuale, manifestate prin modalităţi specifice de comportare în împrejurări tipice de activitate şi care sunt determinate de atitudinea personalităţii faţă de aceste circumstanţe.