Esenţa fiziologică a caracterului a fost elucidată pe bază ştiinţifică prin învăţătura lui I.P. Pavlov despre activitatea nervoasă superioară, în care s-a pus problema studierii integrale a organismului în interacţiunea sa cu mediul extern. Sistemul nervos şi în special scoarţa cerebrală asigură legătura organismului cu lumea reală, care constituie substratul material al tuturor însuşirilor individuale ale omului. Emisferele mari se consideră organul funcţional al atitudinilor compuse ale omului faţă de mediul social.
Din punctul de vedere fiziologic, caracterul reprezintă un sistem complex de legături reflex- condiţionate, ce s-au format şi stabilizat pe parcursul dezvoltării individuale, sub influenţa învăţării şi educării. Dar formarea acestor legături este influenţată într-o anumită măsură şi de particularităţile individual-tipologice ale activităţii nervoase superioare (genotipul) cu transformările şi acumulările dobândite ca efect al interacţiunii individului cu mediul sociocultural.
Pe plan fiziologic, sistemele de legături temporare dobândite stau la baza formelor stabilizate (obişnuite) de comportare a omului şi ele joacă un rol deosebit de important în acel „aliaj", pe care îl reprezintă caracterul. Această problemă impune examinarea relaţiei dintre aspectele conţinut şi formă în caracterul uman.
Conţinutul caracterului îl constituie întreaga experienţă de viaţă a omului. Din punct de vedere fiziologic, acest conţinut reprezintă întregul sistem de legături temporare, iar din punct de vedere psihologic - orientarea personalităţii, atitudinile dominante, trebuinţele sentimentele, convingerile, interesele etc.
Aspectul de formă a caracterului rezidă, pe de o parte, în particularităţile tipologice ale activităţii corticale, care conferă trăsăturilor caracteriale o anumită dinamică proprie, iar pe de altă parte în calităţile volitive dobândite, prin care este asigurată reglarea conştientă a faptelor de conduită.
Cele 2 aspecte:
- conţinutul (ceea ce face omul);
- forma (cum face), se află într-o strânsă unitate dialectică.
Deci persoana se caracterizează nu numai prin ceea ce face, ci şi prin felul cum o face.
Sub aspectul echilibrului şi mobilităţii proceselor nervoase fundamentale, tipul exercită o influenţă variabilă asupra formării sistemului de legături temporare, asupra relaţiilor complexe ale individului cu mediul social.
Prin învăţătura sa despre reflexele condiţionate, I.P. Pavlov a demonstrat „secretul" activităţii nervoase superioare, ce asigură echilibrul organismului cu ambianţa.
Remarcabilul fiziolog a menţionat că modul de comportare a omului depinde nu numai de proprietăţile înnăscute ale sistemului nervos, ci şi de influenţele externe. Se ştie că scoarţa cerebrală e solicitată de o mulţime de stimulenţi externi şi interni, ce provoacă în ea diverse focare de excitaţie, care se unesc între ele, formând sisteme de legături temporare, stereotipuri dinamice funcţionale — baza fiziologică a atitudinilor organismului faţă de realitate, deci a caracterului.
Stereotipul dinamic se caracterizează prin stabilitate şi variabilitate, care se exprimă şi în dinamica caracterului.
Stabilitatea lui permite să ne păstrăm legăturile temporare formate, tipice de comportare, pe când variabilitate a stereotipului deschide posibilităţi nemărginite pentru dezvoltarea şi educarea caracterului personalităţii.
Restructurarea stereotipului dinamic depinde de condiţiile vieţii, de însuşirile individuale ale tipului de activitate nervoasă superioară şi, în sfârşit, de starea psihică, funcţională a organismului.
Tipul de sistem nervos exercită influenţă asupra caracterului în două aspecte:
- accelerează sau frânează formarea trăsăturilor de caracter;
- determină mijloacele de acţiune, ce exprimă atitudini formate ale omului, consolidate în anumite condiţii sociale.
în fine, caracterul şi trăsăturile lui componente nu pot fi explicate fără a lua în considerare funcţiile de generalizare şi abstractizare ale celui de-al doilea sistem de semnalizare.
Cu ajutorul semnalelor verbale, omul îşi însuşeşte normele de conduită şi îşi autoreglează activitatea voluntară în conformitate cu împrejurările vieţii. Concepţia despre lume şi viaţă, atitudinile, convingerile, aspiraţiile şi idealurile omului, ca aspect de conţinut ale caracterului uman, nu sunt de conceput fără generalizarea prin cuvânt a experienţei individuale şi sociale. Toate relaţiile stabile ale individului cu alţi oameni, cu activitate se fixează în sisteme complexe de legături temporare la nivelul celui de-al II sistem de semnalizare şi devin atitudini, aspiraţii, idealuri, conferind un înalt înţeles existenţei omului.
Totodată, prin legăturile generalizate ale celui de-al doilea sistem de semnalizare, conduita omului dobândeşte un caracter programat, anticipat, electiv şi de perspectivă; de asemenea se conştientizează şi se asimilează relaţiile omului cu grupul de muncă şi cu propria persoană.