Psihologie

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor psihice particulare din perspectiva relaţionării omului cu semenii şi adaptării sale la mediul socio­cultural, în care trăieşte. în diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective angajează în măsură diferită afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa.

Putem afirma că în structura caracterului se regăsesc „elemente" de ordin:

• afectiv (emoţii şi sentimente);
• motivaţional (interese, trebuinţe, idealuri);
• cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi);
• volitiv (însuşiri, trăsături), care ţin de existenţa socială a individului şi mediază raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.

Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului este diferită la diferiţi indivizi.

Structura caracterului reprezintă o totalitate de particularităţi umane, ce se găsesc în diferite raporturi una faţă de alta.

Prin definiţie, structura presupune o anumită stabilitate şi durabilitate. Şi într-adevăr, în măsura, în care reuşim să-1 cunoaştem, putem să prevedem modul, în care se va comporta o persoană în diferite situaţii sociale.

Mediind şi reglând raporturile persoanei cu cei din jur şi cu situaţiile sociale, puternic variabile, structura caracterială trebuie să posede şi un anumit coeficient de flexibilitate, care să-i permită „perfecţionarea", „corelaţia", „reorganizarea".

în principiu, caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului, dintr-unul iniţial negativ, poate deveni unul pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt suficient de semnificative).

în plan social, se apreciază atât stabilitatea / constanţa caracterului, cât şi flexibilitatea, maleabilitatea lui în funcţie de criteriile şi etaloanele valorice, care se aplică unei situaţii sau alteia, unui context relaţional sau altuia.

Din cele menţionate se poate constata că, spre deosebire de temperament, caracterul reflectă şi ne trimite întotdeauna la latura de conţinut, de esenţă a personalităţii ca subiect social şi ne impune valorizarea etică a comportamentului.

Din punct de vedere funcţional, structura caracterială include două „blocuri":

1. blocul de comandă, în care intră scopurile mari ale activităţii, drumul de viaţă ales, valorile alese şi recunoscute de individ, şi
2. blocul de execuţie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregătire, conectate şi reglare a conduitei în situaţia concretă dată (Levitov, 1962; I. Radu, 1991; M. Golu, 1993; M. Zlate, 1999).

în cadrul blocului de comandă, trebuie să admitem existenţa următoarelor elemente esenţiale:

1. o structură cognitivă de receptare, filtrare, identificare şi evaluare a situaţiilor sociale;
2. o structură motivaţională de testare, prin care se stabileşte concordanţa sau discordanţa dintre valenţele situaţiei şi starea de necesitate actuală sau de perspectivă a subiectului;
3. o structură afectivă, care generează trăirea pozitivă sau negativă a modelului „cognitiv" şi „motivaţional" al situaţiei şi, potrivit acesteia, „starea de set" faţă de situaţie.

Toate aceste elemente, strâns interdependente, formează latura internă (invizibilă) a caracterului. Ea este absolut necesară, dar insuficientă pentru realizarea caracterului, dar insuficientă pentru realizarea caracterului în act, pentru atingerea unui efect adaptativ concret în diferite situaţii sociale.

în mod obiectiv, activitatea blocului de comandă se impune a fi corelată cu activitatea blocului de execuţie. Din punct de vedere psihologic, acest bloc include:

1. operatori de conectare, care primesc şi proiectează „starea de set" pe „repertoriul comportamental";
2. operatori de activare, care realizează stabilirea atitudinii faţă de situaţie;
3. operatori de declanşare, care actualizează şi pun în funcţiune aparatele de răspuns (verbale şi morale);
4. operatorii conexiunii inverse, care extrag şi retransmit blocului de comandă informaţia despre efectele comportamentului sau acţiunii.

Structura internă, profundă a caracterului şi conduita manifestă, alcătuiesc subsistemul atitudinal.

Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia socială, în care este pusă. Ea constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a unor componente psihice diferite - cognitive, motivaţionale afective - şi determină modul, în care va răspunde şi acţiona o persoană într-o situaţie sau alta.

După T.M. Newcomb, de pildă, atitudinea reflectă fidel forma în care experienţa anterioară este acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta abordează o situaţie nouă. Atitudinea ne apare ca verigă de legătură între starea psihologică internă dominantă a unei persoane şi mulţimea situaţiilor, la care se raportează în contextul vieţii sociale.

Acum vom descrie cele mai esenţiale însuşiri sintetice ale caracterului:

• unitatea caracterului înseamnă a nu modifica în mod esenţial conduita de la o etapă la alta din motive de circumstanţe, contrare principiilor declarate;
• expresivitatea caracterului se referă la dezvoltarea precumpănitoare a uneia sau a câtorva trăsături, care dau o notă specifică întregului. Caracterele expresive sunt cele clar definite, uşor de relevat şi dominate în raport cu situaţia în care se află;
• originalitatea caracterului presupune autenticitatea în însuşirea şi realizarea anumitor valori, coerenţa lăutrică a acestora, forţa lor morală, gradul lor diferit de dezvoltare şi îmbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport cu alte persoane;
• bogăţia caracterului rezultă din multitudinea relaţiilor, pe care persoana le stabileşte cu viaţa socială, cu munca, cu semenii. Cei, care au preocupări şi relaţii înguste, rămân indiferenţi în raport cu o serie de fapte şi evenimente, nu se angajează, nu participă, rămân izolaţi etc;
• statornicia caracterului se realizează dacă atitudinile şi trăsăturile caracteriale au o semnificaţie de o mare valoare morală, aceasta fundamentând constanta manifestare în comportament;
• plasticitatea caracterului apare ca o condiţie a restructurării unor elemente ale caracterului în raport cu noile cerinţe impuse de necesitatea slujirii aceloraşi principii. Se asigură, astfel, evoluţia caracterului şi, totodată, autoreglajul eficient în funcţie de diverse împrejurări;
• tăria de caracter se exprimă în rezistenţa la acţiuni şi influenţe contrare scopurilor fundamentale, convigerilor, sentimentelor de mare valoare morală etc., pe care persoana le-a transformat în linii de orientare fundamentală şi de perspectivă. Datorită forţei caracteriale, omul atinge nivelul suprem al eroismului.

însuşirile principale ale caracterului indicat, se află într-o corelare, uneori contradictorie.

Structura caracterului, modul de comportare al personalităţii depind nu doar de adevăratele influenţe ale vieţii din prezent, de condiţiile de activitate, ci şi de influenţele din trecut, de întreaga istorie a vieţii, ce condiţionează caracterul omului.

însuşirile caracteriale reprezintă o poziţie a subiectului faţă de cele din jur, un mod de a se raporta la evenimentele existenţei sale în lume. A cunoaşte pe cineva, înseamnă a-i determina trăsăturile caracteriale, despre care vom vorbi în continuare.