Oamenii se deosebesc între ei după posibilităţile lor de acţiune. Ştim cu toţii că aceleaşi acţiuni (practice, intelectuale, artistice, sportive etc.) sunt executate de diverşi indivizi la diferite niveluri calitative, cu o eficienţă mai mare sau mai mică, uneori foarte redusă.
Desigur, toţi oamenii normali pot executa diverse şi numeroase activităţi, depinde însă de ce calitate. Toţi pot să cânte, dar unii sunt deplorabilii, iar alţii trezesc admiraţie şi impresionează. De unde şi calificările fixate în limbă de „apt pentru...", „apt de", prelungire prin termenii de aptitudine, capacitate.
Aptitudinea este o însuşire sau un complex de însuşiri psihice şi fizice, care asigură succesul, reuşita într-o activitate sau alta.
Definiţia subliniază aspectul de eficienţă, de randament. Orice însuşire sau proces psihic privit sub unghiul eficienţii devine aptitudine (de exemplu: memoria este aptitudinea de a memora; spiritul de observaţie este aptitudinea de a percepe).
Aptitudinea ne dă măsura gradului de organizare a sistemului personalităţii sub aspect adaptativ-instrumental concret.
Ea ne răspunde la întrebarea: „Ce poate şi ce face efectiv un anumit individ în cadrul activităţii pe care o desfăşoară?" şi se leagă întotdeauna de performanţă şi eficienţă, în dublu său înţeles: cantitativ şi calitativ.
în evaluarea laturii cantitative a performanţei, apelăm la indicatorii precum:
- volumul total al sarcinilor rezolvate şi, corespunzător, volumul „produselor finite" obţinute;
- timpul necesar rezolvării unei sarcini individuale; a timpul necesar obţinerii unui „produs finit"; a intensitatea efortului depus.
Pentru evaluarea laturii calitative ne folosim de următorii indicatori: a gradul de dificultate şi complexitate a „sarcinii" rezolvate; a noutatea şi originalitatea „produsului final"; a valoarea în sine a „produsului final" în domeniul dat; a procedeul folosit în rezolvarea sarcinii; a diversitatea modală a sarcinilor accesibile rezolvării.
Cu cât cele 2 laturi ale performanţei iau valori mai sporite, cu atât aptitudinea este mai bine structurată, şi invers.
Aptitudinile constituie latura instrumentală şi operaţională a personalităţii. Orice activitate se efectuează cu ajutorul unor mijloace sau instrumente, mai ales în cazul acţiunilor practice. Una este un bisturiu în mâna unui om neîndemânatic şi alta în cea a unui chirurg talentat. Tot aşa putem vorbi despre pensula pictorului, condeiul poetului şi ferestrăul tâmplarului. Prin urmare, în joc intră şi mijloace sau instrumente psihomotorii, structuri intelectuale, funcţii şi subprocese psihice.
Cuvintele au fost considerate drept instrumente spirituale, după cum şi regulile gramaticale şi schemele logice sau funcţiile memoriei şi procedeele imaginaţiei.
Aptitudinile sunt sisteme operaţionale, superioare dezvoltate. Prin intermediul unor operatori (operaţii) şi condiţii logice, omul realizează modelul intern (mental) al produsului, ce se propune a fi obţinut.
Aptitudinile nu se reduc la suma cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor reclamate de o anumită activitate. Poţi să ai deprinderi şi cunoştinţe de muzică, poţi să ai deprinderi şi priceperile necesare pentru a cânta la pian de pildă, şi cu toate acestea să nu ai aptitudini muzicale deosebite. Şi invers, dacă un copil posedă aptitudini muzicale nu rezultă că el va deveni muzician profesionist.
Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile, în lipsa aptitudinilor, asigură îndeplinirea activităţilor la un nivel obişnuit, mijlociu. Prezenţa aptitudinilor, alături de acestea determină obţinerea unor rezultate superioare în activitatea respectivă.
Rubinştein afirma că: „.... Aptitudinile sunt priceperi, pe de o parte, şi, pe de altă parte, reprezintă o noţiune dinamică, ceea ce presupune că ele se formează şi se dezvoltă şi se manifestă doar în activitate".
în limbajul curent se folosesc termenii de aptitudine şi capacitate ca sinonime. Dicţionarul de psihologie face însă o distincţie între aptitudine, care rezultă dintr-un potenţial şi se demonstrează prin facilitatea în învăţare şi execuţie, şi capacitate, ca o aptitudine împlinită, care s-a consolidat prin deprinderi, rezultate din exerciţiu şi s-a îmbogăţit cu o serie de cunoştinţe adecvate.