Subsistemul aptitudinal al personalităţii pune în evidenţă o organizare internă complexă, el incluzând entităţi de modalităţi psihofiziologice şi psihologice diferite, cu multiple conexiuni de ordonare, coordonare, integrare şi subordonare între ele.
De aici se face necesară o diferenţiere şi o clasificare în interiorul subsistemului aptitudinal, criteriul cel mai larg acceptat.
Pe baza lui au fost delimitate:
- aptitudini generale;
- aptitudini speciale.
Aptitudinea generală este acea aptitudine, care este solicitată şi intervine în orice fel de activitate a omului sau în rezolvarea unor clase diferite de sarcini.
Aptitudinile generale alcătuiesc repertoriul instrumental-adaptativ al oricărui individ, care asigură o relaţionare şi o adaptare cât de cât satisfăcătoare în condiţiile variabile ale mediului.
Aptitudinile generale pot fi împărţite în:
- Aptitudini senzoriale (rapiditatea, plasticitatea perceptuală);
- Aptitudinipsihomotorii (forţa mişcărilor, rapiditatea, precizia lor);
- Aptitudini intelectuale (inteligenţa, care reprezintă o sinteză a mai multor aptitudini intelectuale: spiritul de observaţie, memoria, fluenţa verbală, flexibilitatea gândirii, raţionamentul inductiv şi deductiv, atenţie distribuitivă etc.).
Aptitudinile speciale sunt structuri instrumentale ale personalităţii, care asigură obţinerea unor performanţe în anumite sfere particulare de activitate profesională. Se structurează şi se dezvoltă selectiv în interacţiunea sistematică a subiectului cu conţinuturile obiective şi condiţiile diferitelor forme ale activităţii profesionale. Ele sunt susţinute din interior de predispoziţii ereditare diferenţiate şi de mare intensitate, care „dictează" direcţia de evoluţie a personalităţii.
Aptitudinile speciale se clasifică după genul activităţii, în cadrul căreia se manifestă:
- aptitudini artistice (pentru literatură, muzică, pictură, sculptură, actorie etc.);
- aptitudini ştiinţifice (pentru matematică, fizică, astronomie, biologie etc);
- aptitudini tehnice (aptitudinea pentru proiectarea, producerea şi întrebuinţarea a tot ceea ce înseamnă maşină);
- aptitudini sportive (aptitudinea pentru atletism, gimnastică, jocul cu mingea etc.);
- aptitudini manageriale (aptitudinea pentru organizare, administraţie, conducere- comandă).
în interiorul fiecărei clase se evidenţiază aptitudini cu un grad de individualizare şi de specializare şi mai ridicat.
După structura lor, după gradul de complexitate, aptitudinile pot fi clasificate în: simple şi complexe.
Unele aptitudini sunt elementare, simple, constatând din realizarea superioară a unui singur fel de operaţii (văzul la distanţă; diferenţierea excitanţilor luminoşi, sonori, olfactivi; măsurarea din ochi a distanţelor; fixarea rapidă a imaginilor sau a ideilor; actualizarea rapidă a imaginilor sau a ideilor fixate cu mult timp în urmă etc.).
Aceste aptitudini, având la bază o singură funcţie, constând doar dintr-o singură însuşire psihică, nu conduc la rezultate remarcabile, decât pe linia unor acţiuni simple.
De regulă însă activităţile umane sunt complexe şi presupun îmbinarea în formă organizată, a unei diversităţi de mijloace de acţiune.
Desfăşurându-se într-un cadru profesional specializat, activităţile umane complexe impun prezenţa mai multor aptitudini elementare, care se întrepătrund şi se structurează specific.
Aptitudinile complexe se clasifică după genul de activitate, care le modelează structural: aptitudini lingvistice, matematice, tehnice, muzicale, plastice, sportive. C.I. Morgan consideră că pot fi atâtea aptitudini câte feluri de activităţi există.
Pentru obţinerea unor performanţe superioare, remarca P. Popescu-Neveanu, individul ajunge să-şi îmbine şi să-şi dezvolte resursele sale într-o manieră superioară, până la structuri individuale, ce se exprimă într-un stil individual de personalitate creatoare.
Drept exemplu de aptitudini complexe poate servi aptitudinea muzicală, care presupune o reuniune de aptitudini elementare, simple:
- acuitate auditivă;
- auz absolut;
- simţ al ritmului;
- memorie;
- auz armonic;
- auz muzical;
- auz intern (reprezentarea melodiilor);
- fantezie muzicală;
- sinestezii specifice.
Este deci o structură sau o matriţă, după care se profilează un stil individual propriu muzicianului.
în acelaşi mod am putea vorbi despre aptitudinea de conducere auto sau de orice altă capacitate profesională. Nivelul cel mai înalt, la care se poate realiza dezvoltarea şi integrarea aptitudinilor speciale şi a celor generale, este cel al talentului şi geniului.
Atât talentul, cât şi geniul se distanţează semnificativ prin performanţele lor de restul reprezentărilor domeniului sau domeniilor considerate. Dar cele 2 structuri se deosebesc şi între ele, nefiind echilibrate.
Astfel, în vreme ce performanţele talentului se încadrează în coordonatele valorice ale „epocii", îmbogăţind într-o anumită continuitate logică tezaurul existent, performanţele geniului creează o epocă nouă într-un domeniu sau în mai multe domenii, punând bazele unui nou curent, unui nou stil, unui mod de gândire etc.
Faţă de aptitudine, talentul reprezintă un nivel superior de înzestrare, de organizare, de dezvoltare şi de reuşită; el presupune o îmbinare originală a aptitudinilor, îmbinare, care face posibilă crearea de valori noi şi originale.
Talentul, susţin Al. Roşea şi B. Zorgo, se constituie dintr-o varietate de însuşiri şi aptitudini, care asigură realizarea la nivel supramediu a anumitor activităţi.
O formă mai înaltă de dezvoltare şi reuşită o constituie geniul. Geniul presupune crearea de valori de o importanţă istorică pentru viaţa şi evoluţia societăţii.