Psihologie

Una dintre cele mai importante aptitudini generale este inteligenţa, întrucât ea este îndeplinită în orice activitate, atât în cadrul profesiunilor predominant intelectuale, cât şi în cadrul celor predominant manuale.

Termenul de „inteligenţă" a fost iniţial utilizat de către Cicero.

Etimologic, termenul provine din latinismul „ interlegere ", care înseamnă în acelaşi timp „a discrimina"(disocia) şi „a lega". De aici, o primă definiţie: inteligenţa este capacitatea de a stabili relaţii între obiecte, fenomene şi situaţii.

Spenser este cel ce i-a atribuit inteligenţei semnificaţie psihologică: capacitatea de a combina mai multe impresii separate, prin intermediul căreia se realizează adaptarea la mediu.

Studiată din perspectiva psihologiei aplicate, mai ales în raport cu dezvoltarea mintală a copilului, inteligenţa a fost definită însă, foarte divers. Iată, spre exemplificare, câteva definiţii formulate:

• dibăcie mintală înnăscută;
• eficienţă mintală înnăscută;
• capacitatea de a dobândi o capacitate;
• capacitatea de a realiza o gândire abstractă;
• capacitatea de abstractizare, de a face sinteze, de a combina, de a construi;
• aptitudine generală superioară, care-l orientează pe subiect la noi probleme şi condiţii ale vieţii;
• aptitudinea de modificare a conduitei conform împrejurărilor;
• aptitudine de adaptare, pe carea rezolvării problemelor noi, folosind mijloace noi, neînvăţate înainte;
• aptitudinea generală a unui individ de a-şi adapta conştient gândirea sa la situaţiile şi condiţiile noi de viaţă.

După A. Binet, inteligenţa se află în următoarele 4 cuvinte:

• înţelegere (capacitatea de a clarifica o idee prin altă idee sau fapt);
• invenţie (capacitatea de a găsi formule sau soluţii pentru rezolvarea diferitelor probleme ridicate de viaţă şi de muncă);
• direcţie (orientarea şi concentrarea atenţiei);
• cenzură (capacitatea de discernământ şi selecţie a ideilor şi faptelor);

în accepţiunea psihologiei moderne prin termenul de inteligenţă se denumeşte activitatea complexă mintală, flexibilă şi mereu confruntată cu situaţii noi şi probleme, în care se utilizează memoria, raţiunea, cunoştinţele disponibile.

De aici se desprind trei caracteristici fundamentale ale inteligenţei:

1. capacitatea ei de a soluţiona situaţiile noi, cele vechi, familiare cu ajutorul deprinderilor, obişnuinţelor, competenţelor;
2. rapiditatea, supleţea, mobilitatea, flexibilitatea ei;
3. adaptabilitatea adecvată şi eficienţa la împrejurări.

În psihologie există mai multe modele, ce descriu structura inteligenţei umane.

În a. 1903, Thorndicke formulează teza că inteligenţa este un ansamblu de capacităţi reciproc independente.

În a. 1904, Spearman a dezvoltat teoria bifactorială. După el, inteligenţa are la bază energia mintală, care influenţează reuşita, succesul îndeplinirii unei activităţi.

În psihologia contemporană s-a acreditat ideea că inteligenţa se compune dintr-o serie de factori simpli (inteligenţa este egală cu: spiritul de observaţie + atenţia + memoria + imaginaţia + voinţa etc.). Inteligenţa are ca scop adaptarea individului la realitate.

În a. 1930, Thurston, fondatorul unei teorii multifactoriale, neagă existenţa factorului general (G).

El consideră că fiecare acţiune intelectuală este rezultatul interacţiunii unei multitudini de factori. Iniţial el a evidenţiat 12 factori, apoi le-a simplificat până la 7 factori, pe care i-a numit factori mintali primari semnificativi ai inteligenţei:

• fluenţa verbală (uşurinţa, cu care persoana se exprimă, utilizând cele mai potrivite cuvinte);
• aptitudinea numerică (de a opera cu cifrele, de a efectua operaţii aritmetice);
• perceperea verbală (capacitatea de a înţelege limbajul oral şi scris, înţelegerea sensului cuvintelor);
• orientarea spaţială (capacitatea de a-şi reprezenta şi a-şi imagina anumite obiecte în spaţiu);
• memoria asociativă;
• aptitudinea de a face raţionamente (deductive şi inductive);
• viteza percepţiei (rapiditatea perceptuală).

între aceşti factorii există o anumită corelare. în actul inteligent aceştia se îmbină, chiar se întrepătrund, interacţionează.

Conform lui Thurston, dacă măsurăm fiecare din aceste aptitudini, putem construi profilul potenţialului intelectual al individului.

în a. 1939, Dj. Guilford propune modelul morfologic. El evidenţiază cca 120 de aptitudini ale intelectului, pe care în a. 1967 le uneşte într-un model tridimensional, al interacţiunii complexe dintre conţinut, operaţii şi produse, termeni ce intră în definirea operaţională a oricărui act sau proces psihic.

El a încercat să răspundă la trei întrebări:

• Despre ce noi gândim? (conţinuturi),
• Cum noi gândim? (operaţii),
• Care sunt produsele gândirii noastre? (produse).

Sub noţiunea de conţinut se subînţelege natura informaţiei cu care are loc operaţia. Guilford deosebeşte patru tipuri de conţinuturi:

• figurativ (forma, culoarea obiectelor);
• simbolic (cifre, semne, coduri);
• semantic (idei, gânduri);
• comportamental (sentimente, dispoziţii).

Operaţia se referă la procedeele şi mijloacele de rezolvare a unei probleme, alese de subiect, precum şi la procesele mintale, care au loc în timpul utilizării procedeului ales.

Guilford distinge cinci operaţii:

1. Cunoaşterea (recunoaşterea şi înţelegerea problemei).
2. Memoria (cantitatea de informaţie, de care dispune subiectul).
3. Gândirea divergentă (se referă la acel stil de gândire, care operează pluridimensional şi admite o pluritate de căi şi soluţii).
4. Gândirea convergentă (se referă la stilul de gândire sistemic, agloritmizat, unidirecţionat, necreativ, riguros organizat şi admite un singur rezultat optim).
5. Gândirea apreciativă (sau evaluarea - se referă la capacitatea de apreciere a unor situaţii, stabilirea semnificaţiei, ierarhizarea de valori intelectuale conform unor criterii logice, etice, estetice).

Produsul se referă la modul, în care a fost concepută şi structurată de către subiect informaţia.

Guilford distinge următoarele produse:

• unităţi;
• clase; a relaţii; a sisteme; a transformări; a implicaţii.

Fiecare din cei 120 de factori constituie o îmbinare a operaţiei, a conţinutului şi a produsului (5-6-4=120). După Dj. Guilford, inteligenţa trebuie considerată o aptitudine generală,

aplicabilă în orice domeniu; ea posedă o anumită structură şi se manifestă sub forma unui complex de aptitudini speciale; acestea sunt şi rămân totuşi variabile independente.