Încercând să răspundă la întrebarea Care este substanţa fundamentală a Universului?, filosofii presocratici au oferit mai ales răspunsuri naturaliste, prezentând primele încercări de explicare a funcţionării minţii şi sufletului uman diferite de concepţiile mistice. Răspunsul la această întrebare era însă diferit, în concepţiile diferitor gânditori regăsindu-se: apa, aerul, focul, infinitul (apeironul). Niciunul dintre ei nu a menţionat, însă, pământul.
- La baza vieţii sufleteşti şi a tuturor lucrurilor stătea apa, care se găsea peste tot în natură;
- Acţiunea iniţială în facerea lumii a fost îndeplinită din ordinul unui atotputernic creator;
- Sângele este considerat un suflet umed, la fel ca şi seva plantelor;
- Sufletul omenesc este fără vârstă, nemuritor şi provenea din apeiron, un principiu fundamental care semnifică o materie originară şi nepieritoare, omogenă şi nedeterminată, din care au luat naştere toate lucrurile prin ciocnirea a două stări: caldul şi recele.
- Sufletul este supus ordinii timpului: trebuia să-şi termine existenţa la un moment dat şi să se scufunde în apeiron [3].
„Cel mai frumos este universul, căci este opera divinităţii; cel mai mare este spaţiul, pentru că el le cuprinde pe toate; cel mai iute este gândul, căci el aleargă pretutindeni; cea mai tare este necesitatea, căci ea domneşte peste toate; cel mai înţelept este timpul, căci el le descoperă pe toate; cel mai greu este să te cunoşti pe tine; iar cel mai uşor este să dai sfaturi altuia". (Thales din Milet)
- Sufletul este o suflare caldă, uşoară şi uscată, focul fiind principiul vieţii. De ce foc şi nu altceva? Pentru că natura sa este una mobilă, focul „nu stă niciodată pe loc" şi „este veşnic viu".
- Schimbarea este singura constantă: nu putem să intrăm de două ori în acelaşi râu, deoarece apele sale sunt mereu altele.
- La baza tuturor lucrurilor se află lupta contrariilor, viaţa şi dezvoltarea datorându-se echilibrului dintre contrarii (ex., ziua - noaptea, vara - iarna, moartea - viaţa).
Şcoala loniana ' ' '
Focul este în acelaşi timp şi logos (raţiune, logică, limbaj, lege). Ca scânteie divină, acesta menţine echilibrul, asigurându-se că niciunul dintre contrarii nu biruie definitiv, pentru că fără lupta contrariilor viaţa nu ar fi posibilă.
Sufletul este generat de foc şi este în stare să se sporească pe sine.
Heraclit a influenţat teoria sceptică a sofiştilor, care vor nega posibilitatea oricărei cunoaşteri pentru că totul este schimbător; i-a influenţat şi pe stoici, alexandrini şi creştini prin teoria raţiunii, logosul fiind asemănat cu puterea supremă.
Marele adversar al lui Heraclit (conform unor surse - şi elevul acestuia);
Toate lucrurile sunt Unul, fiinţa fiind un tot unitar perfect; aşadar, orice referire la schimbare se contrazice pe sine. Prin urmare, schimbarea nu poate fi esenţa tuturor lucrurilor, ceea ce ni se pare a fi o lume mereu în schimbare este doar o iluzie. Sufletul rămâne acelaşi pe tot parcursul vieţii; Raţionalitatea primează asupra experienţei, sufletul fiind un mediator între mişcarea senzorială şi cea conceptuală.
Din combinaţia (ciocnirea) atomilor similari au rezultat cele patru elemente, lumile şi corpurile. Sufletul este format din atomi, ceva mai rotunzi şi mai netezi, aflaţi în continuă mişcare. Aceşti atomi sunt de foc şi se manifestă prin respiraţie. Sufletul comunică cu lumea prin imagini care se desprind din lucruri şi pe care noi le percepem. Fericirea (eudaimonia) se atinge prin liniştea sufletească (ataraxia) şi lipsa de teamă (athambia). Atomii psihici nu pot funcţiona fără cei somatici, sufletul şi trupul alternează, iar conform cantităţii lor se poate deduce starea de vitalitate a entităţilor.
Sufletul omului este de esenţă divină şi face parte din sufletul universal al lumii, fiind o armonie reglată prin număr, care este esenţa lucrurilor; Sufletul (pneuma) este mişcător în corp şi distribuit în întreg universul, în eter. Sufletul este nemuritor şi se reîntrupează în existenţe succesive.