În jurul anilor 500 î. Hr., Alcmeon a început să disece corpurile animalelor pentru a le studia scheletul, muşchii şi creierul. El susţinea că organele de simţ trimit senzaţiile la creier, unde, prin intermediul gândirii, sunt interpretate pentru a da naştere ideilor. Problema care l-a intrigat a fost modul în care senzaţiile ajung la creier, deşi descoperise nervul optic, studiul impulsurilor nervoase erau în afara discuţiei. Considerând aerul drept componenta vitală a minţii, a hotărât că senzaţiile trebuie să circule prin tuburi de aer de la organele de simţ la creier, deşi nu a reuşit să găsească astfel de tuburi în corpul uman.
Hipocrate (460-377 î. Hr.) Istoria psihologiei îl reţine deoarece a încercat să explice fenomenele psihice şi tipurile umane făcând apel la elementele mediului şi la umorism (secreţii interne). În privinţa mediului, Hipocrate susţine că anotimpurile, temperatura, apele şi dispunerea localităţilor sunt cauze ale unor maladii fie somatice, fie psihice. Astfel, localităţile expuse la Nord, cu aer uscat şi rece, favorizează o viaţă lungă, pubertate târzie, rezistenţă la boli, vigoare, dar şi predispoziţie spre pneumonii.
Ţările muntoase, cu păduri şi umiditate crescută, determină un temperament diferit de cel al ţinuturilor uscate. Climatul uniform ar genera indolenţa. Ideile sale au stat mai târziu la baza geo medicinei şi geo psihologiei. Privitor la umorism, Hipocrate împrumută de la Empedocle teoria privind elementele fundamentale din care este construită natura (apă, aer, foc, pământ), aplicând-o la nivelul corpului. Sănătatea este rezultatul echilibrului dintre cele
patru fluide sau umori ale corpului (sângele, corespunzând aerului; limfa, corespunzând apei; bila neagră, corespunzând pământului; bila galbenă, corespunzând focului), care, dacă sunt în echilibru, asigură sănătatea individului, iar dacă nu - duc la boală. De exemplu, proasta funcţionare a creierului este determinată nu de flegmă, ci de bilă; cei care secretă prea multă flegmă sunt tăcuţi şi liniştiţi, dar ceilalţi sunt gălăgioşi şi agitaţi. Această teorie a lui Hipocrate a contribuit la fundamentarea temperamentelor umane. Preocupat de bolile mintale, Hipocrate le-a dat denumiri, unele păstrându-se până astăzi, chiar dacă din punctul de vedere al conţinutului au cunoscut modificări. Despre epilepsie, privită în Antichitate ca intervenţie sau pedeapsă divină directă, Hipocrate spunea că este cauzată de lipsa de armonie a creierului şi a prezis că examinarea creierului epilepticilor va duce la identificarea cauzelor bolii [2].
Galenus (Galen) - (129 - ~200 d. Hr.) În secolul al Il-lea d. Hr., Galenus, cunoscător al doctrinelor lui Platon şi Aristotel, a făcut cunoscut urmaşilor sistemul lui Hipocrate şi ideea importanţei critice a observaţiei. Accesul la textele vechi îi era facilitat ca medic la curtea împăratului roman Marcus Aurelius Antonius. El preia teoria celor patru umori a lui Hipocrate, afirmând că o persoană flegmatică suferă de excesul flegmei, una colerică - de excesul bilei galbene, una melancolică - de excesul bilei negre, iar una sangvinică - de excesul sângelui. Galenus adaugă cele patru elemente fundamentale ale naturii, temperamentele apărând asociate următoarelor umori şi elemente ale naturii:
- temperamentul sangvinic - sângele şi aerul;
- temperamentul coleric - bila galbenă şi focul;
- temperamentul melancolic - bila neagră şi pământul;
- temperamentul flegmatic - limfa şi apa.
Ulterior, Galenus a adăugat fiecărui tip de temperament un anotimp: sangvinicului - primăvara, colericului - vara, melancolicului - toamna, flegmaticului - iarna. Spre deosebire de predecesorii săi, abandonează cardiocentrismul, susţinând că senzaţiile, limbajul şi voinţa au sediul în creier, admiţând totuşi că pasiunile ar putea fi localizate la nivelul inimii [7].