Renaşterea este mişcarea social-culturală europeană care a marcat începutul crizei feudalismului. Omenirea încearcă să iasă de sub tutela gândirii teologice. Această perioadă începe la mijlocul secolului al XlV-lea şi durează până în secolele XVI - XVII. Se caracterizează prin „desprinderea" de scolastica medievală şi reînvierea umanismului antic. Filosofia acestei epoci se centrează pe OM şi caută cu încredere fundamentele valorilor umane prin schimbarea raportului faţă de Dumnezeu.
Umanismul reprezintă ideologia Renaşterii şi considera omul cu năzuinţele sale pământeşti ca fiind valoarea primordială, în opoziţie cu concepţia ascetică şi clericală din timpul feudalităţii, când omul era îngenunchiat în faţa divinităţii şi suveranului. Prin Umanism se afirmă dreptul omului la fericire aici, pe pământ, şi credinţa în puterile nelimitate ale raţiunii omeneşti.
Are loc retrezirea interesului faţă de cunoaşterea fenomenelor naturale, a voinţei şi dorinţei de a acţiona tranformator în lumea concretă a lucrurilor, un interes îndreptat spre exploatarea resurselor naturale, spre cucerirea de noi teritorii geografice.
Renaşte interesul pentru tradiţia filosofică a Antichităţii, pentru idealismul lui Platon, pentru determinismul lui Epicur, pentru cosmogonie. Apar unele creaţii deosebite, ca Cetatea Soarelui, o operă filosofică de excepţie, scrisă de Thomasso Campanella, care şi-a propus să reprezinte imaginar o altă societate decât cea a Raiului din Cărţile Sfinte.
Prin Renaştere omul îşi descoperea propria individualitate, manifesta interes pentru cercetarea ştiinţifică, cunoaşterea obiectivă a naturii, a societăţii şi a propriei fiinţe. Creste interesul pentru detaliile vieţii sufleteşti, ingenios reprezentată în arta plastică, în literatură. Corpul uman este redescoperit, fiind descris în cele mai mici detalii; picturile renascentine fiind grăitoare în acest sens.
(1503-1506), Leonardo da Vinci
Principalele direcţii ale cunoaşterii renascentiste care au dus la descoperirea lumii şi a omului au fost:
- Redescoperirea Antichităţii, ca un nou mod de înţelegere şi receptare a culturii clasice, greco-romane;
- Efortul de cucerire şi cunoaştere ştiinţifică a planetei şi a cerului, ceea ce a dus la lărgirea considerabilă a câmpului acţiunii umane;
- Redescoperirea naturii printr-un efort de umanizare dintr-o perspectivă laică, deopotrivă ştiinţifică şi estetică, depăşind atât concepţiile mitice despre natură ale Antichităţii, cât şi pe cele sacralizante ale Evului Mediu;
- Descoperirea omului ca subiect al libertăţii, ca autonomie spirituală, ca individualitate creatoare; afirmarea pozitivă a unui nou ideal de umanitate;
- Dinamizarea cunoaşterii, sporirea optimismului şi a încrederii în natura umană, terestră.
Concepţii psihologice ale marilor gânditori ai Renaşterii
Juan Huarte (1529-1588)
Este unul dintre pionierii importanţi în studiul aptitudinilor, al temperamentului şi al diferenţelor interindividuale. Cartea sa Examinarea capacităţii oamenilor de a lua rapid cele mai bune decizii este o lucrare de referinţă pentru psihologia diferenţială.
Huarte pretindea că, indubitabil, se vor găsi copii capabili de un tip de cunoaştere sau activitate dar incapabili de alte tipuri. Dat fiind asemenea abilităţi diferite, copiii trebuie studiaţi încă de timpuriu pentru a se descoperi natura abilităţilor lor şi pentru a determina ce studii ar corespunde cel mai bine capacităţilor lor înnascute.
Huarte a evidenţiat învăţarea în relaţie cu particularităţile de vârstă. Astfel, limbajul (ce ţine de memorie) poate fi învăţat devreme, întrucât copiii mici au o memorie excelentă. Logica, care cere dezvoltarea înţelegerii, ar trebui sa fie învăţată mai târziu.
Huarte şi-a fondat teoria asupra diferenţelor interindividuale pe operarea cu temperamentele bazate pe umori. Căldura, frigul, umezeala şi uscăciunea se credeau a fi responsabile pentru toate diferenţele interindividuale. Aceste temperamente erau de asemenea folosite pentru a explica diferenţele de vârstă, diferenţele intelectuale şi chiar cele rasiale.
Exemplu: Huarte explica memoria ca fiind dependentă de umezeală, iar înţelegerea depinzând de uscăciune. El credea ca la un om în vârstă creierul este uscat şi plin de înţelepciune, dar un asemenea creier este slab în ceea ce priveşte memoria. In opoziţie, copiii, ale căror creiere sunt foarte umede, au o memorie excelentă, dar o capacitate de a înţelege foarte scăzută. Huarte a afirmat de asemenea că, pentru noi toţi, memoria este mai bună dimineaţa, întrucât creierul se umezeşte în timpul somnului. De-a lungul zilei, creierul se usucă şi se întăreşte şi acest proces are ca rezultat scăderea capacităţilor de memorare.
A pus accentul pe „determinanţii somatici ai comportamentului", care îşi au originea în starea creierului.
În manuscrisele sale întâlnim frecvent numeroasele citate din Galenus, Aristotel, Platon şi Hipocrate [1].
Michel de Montaigne (1533-1592)
Montaigne a subliniat efectele trăirilor afective şi ale motivaţiei asupra convingerilor: Plăteşte-i avocatului puţin mai mult — a spus Montaigne cu convingere — şi acel avocat va fi mai interesat de cazul tău, devenind mai credibil. Predicatorii care se implică afectiv în ceea ce predică devin mai siguri de doctrinele lor, fiind mai convingători.
Şi-a exprimat dezacordul faţă de tortura copilului atât în familie, cât şi la scoală, declarând că copilul trebuie să înveţe din plăcere, iar acasă să nu fie pedepsit.
De Mause, după ce a observat vieţile a 70 de copii care au trăit înainte de secolul al XVII-lea, a afirmat că „ toţi erau bătuţi cu excepţia unuia: fiica lui Montaigne".
Montaigne nu era de acord cu cei care considerau credinţa drept piatra de temelie a raţiunii, declarând că religia noastră e făcută pentru a stârpi viciile, dar le acoperă, le protejează, le incită.
Considera ca calităţile morale sunt rezultatul real al adevărului. A studiat relatia dintre plăcere şi durere, declarând că suntem astfel făcuţi încât nu putem îndura plăcerea intensă sau susţinută; evadăm într-un teritoriu neutru, mai sigur.
În lucrările sale el aborda sceptic oamenii, demonstrând ca de multe ori ei sunt inferiori animalelor.
Scepticismul său a stimulat alţi erudiţi să se preocupe de problema cunoaşterii umane, contribuind la deschiderea unor uşi pentru mai multe studii naturaliste asupra fiinţei umane.
La Paris - unde majoritatea băilor publice au fost închise - apa nu putea fi irosită pentru a face baie, iar lenjeria şi hainele se spălau foarte rar. în schimb, cearşafurile şi lenjeria de corp erau parfumate cu levănţică, deoarece lipsa igienei corporale şi degajarea de mirosuri corporale greu de suportat făcea chiar obligatorie folosirea din abundenţă a parfumurilor. Deci, în perioada Renaşterii, nevoia de îngrijire, de curăţenie corporală nu deriva dintr-o motivaţie de ordin igienic, ci relaţional; cu alte cuvinte, nu se fonda pe ideea că murdăria corporală ar fi un pericol pentru sănătate, ci oamenii se îngrijeau din respect pentru ceilalţi, din dorinţa de a plăcea altora. Astfel, industria parfumurilor şi cosmeticii a luat amploare în timp.