Empirismul accentuează rolul observaţiei şi al experienţei, diminuând rolul raţiunii în cunoaşterea umană. Cunoaşterea provine de la experienţa senzorială, care se produce nemijlocit (prin percepţie). Empiriştii respingeau ideea că mintea la naştere este deja dotată cu cunoaştere. Această concepţie, apărută în Anglia în secolele XVI-XVII, se mai numeşte senzualism, întrucât operează asupra senzorialităţii, receptată ca primordială în cunoaştere. Empiriştii sunt de părere că:
- Organele de simţ constituie facultatea fundamentală şi cea mai sigură de a cunoaşte;
- Intelectul nu produce noi informaţii în raport cu cele obţinute de simţuri, ci are doar rolul de a combina în diferite chipuri cunoştinţele senzoriale;
- Cunoştinţele raţionale sunt reductibile la cele senzoriale componente.
Francis Bacon (1561-1626), filosof englez. Este primul mare empirist englez care porneşte în căutarea adevărului recurgând la experienţa senzorială şi la metoda inductivă.
Contribuţia lui F.Bacon la dezvoltarea gândirii psihologice:
- Prezintă o viziune concretă, practică şi utilitară asupra lumii.
- Pledează pentru separarea raţiunii de revelaţie, respingând astfel scolastica. În acest sens spunea că „ştiinţa înseamnă putere".
- Consideră că simţurile sunt izvorul tuturor cunoştinţelor. Ştiinţa adevărată se dobândeşte prin prelucrarea datelor senzoriale.
- Subliniază că în cunoaştere un rol important au exemplele.
- Respinge raţionamentul deductiv, susţinând importanţa inducţiei ca metodă de cercetare.
- În lucrarea sa Novum organum pune bazele metodei inductive, caracterizate prin folosirea analizei, comparaţiei, observaţiei şi a experimentului.
John Locke (1632 - 1704), filosof englez.
- Mintea îşi capătă cunoaşterea din experienţă [6].
- Există două tipuri de experienţă: una derivată din senzaţie, iar cealaltă din reflecţie.
- În procesul dezvoltării umane, impresiile survin primele. Reflectând, ne amintim impresiile senzoriale trecute şi le combinăm pentru a forma abstracţii şi alte idei de nivel superior (idei complexe).
- Toate ideile îşi au ca origine senzaţia şi reflecţia, însă sursa ultimă rămâne experienţa sensibilă. Ideile simple pot fi legate sau asociate pentru a forma idei complexe.
A făcut distincţie între calităţile primare şi secundare ale obiectelor. Calităţile primare (spre exemplu, mărimea, forma) există în obiecte, indiferent dacă le percepem sau nu. Calităţile secundare (precum culoarea, mirosul, sunetul şi gustul) nu există în obiect, ci în percepţia individului despre obiect. Exemplu: Dacă nu am muşca dintr-un măr, gustul său nu ar exista. Acesta există doar în actul nostru de percepţie.
Un experiment popular descris de Locke ilustrează aceste idei. Luaţi trei recipiente cu apă: unul cu apă rece, unul cu apă călduţă, iar celălalt cu apă fierbinte. Puneţi mâna stângă în apă rece, iar mâna dreaptă în apă fierbinte; după care introduce-ţi-le pe ambele în apă călduţă. Una dintre mâini va percepe această apă ca fiind caldă, iar cealaltă - ca fiind rece. De fapt, apa călduţă e la aceeaşi temperatură în cazul ambelor mâini. Calităţile secundare, cum ar fi experienţa căldurii sau răcelii, există doar în percepţie, şi nu în obiecte.
Prin conceptul de calităţi secundare el a încercat să explice lipsa corespondenţei riguroase dintre lumea exterioară şi percepţia pe care o avem despre ea [8].
Empirismul modern
Formele specifice ale empirismului modern şi contemporan sunt inductivismul, neopozitivismul şi psihologismul.
Inductivismul concepe legile ştiinţei ca fiind produse şi justificate exclusiv pe cale inductivă. Cercetarea logică a inducţiei este astăzi obiectul logicii inductive avându-i ca reprezentanţi pe Rudolf Carnap, Jaakko Hintikka etc.
Neopozitivismul (sau empirismul logic, pozitivismul logic) interpretează experienţa în spirit subiectivist, ca trăire nemijlocită a subiectului, orice referire la reflectarea realităţii obiective în senzaţii find considerată o aserţiune „lipsită de sens". Reprezentanţi: Otto Neurath, H.Reichenbach, M.Schlick etc.
Psihologismul are tendinţa de a reduce fenomenele sau procesele studiate de logică, epistemologie, etică, sociologie etc. la fenomene psihice, de a substitui punctul de vedere psihologic punctului de vedere al disciplinelor respective. Spre exemplu, în sociologie, psihologismul este o orientare care consideră că fenomenele psihice individuale sau de grup sunt factorii determinanţi ai vieţii sociale sau că fenomenele sociale sunt în esenţă sau în mod primordial fenomene psihice.