Psihologiei i s-a refuzat secole în şir orice tentative de scientizare şi de eliberare de sub tutela filosofiei. Curentele filosofico-religioase considerau că transformarea analizei psihologice într-o cercetare ştiinţifică, de laborator, ar fi un atentat la adresa Divinităţii; psihismul nefiind decât o „iradiaţie divină", „imponderabilă şi inefabilă", nu se lasă surprins decât prin trăire nemijlocită, pură, de esenţă revelatorie. Trăirea fiind unică şi indestructibilă, nu poate fi nici definită, nici explicată, ci numai descrisă prin introspecţie. Opoziţia mai susţinea că, un domeniu al cunoaşterii, pentru a deveni cu adevărat ştiinţă, trebuie să introducă în cercetarea şi analiza fenomenelor operaţiile de măsurare şi cuantificare, iar pe baza lor - aparatul matematic. Aceasta impune însă ca fenomenul cercetat să posede o anumită dimensionalitate, care să poată fi măsurată şi evaluată matematic. Psihismul fiind însă adimensional, nu poate fi supus opearţiilor de măsurare şi cuantificare. De aceea, psihologia nu va deveni niciodată o ştiinţă „adevărată" [4].
Trecând peste cele două milenii de existenţă filosofică a psihologiei şi după ce cunoştinţele despre natură au căpătat prestigiul de ştiinţă, metoda experimentală utilizată în fizică a început să fie folosită şi în cercetările asupra omului. Desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă autonomă se datorează nu doar analizei psihologice în sine, ci cercetărilor efectuate în domenii conexe, mai ales în fiziologia sistemului nervos şi psihofiziologia organelor de simţ. Un rol crucial l-a avut şi fizica, prin demonstrarea posibilităţii experimentării şi a măsurării obiective, desigur indirecte, a ceea ce anterior era considerat „trăire subiectivă pură".