În noile condiţii social-istorice, diferenţele semnalate între oameni au dobândit o însemnătate socială deosebită din cauza problemelor ridicate de activitatea productivă industrială proprie societăţii capitaliste. Aici s-a conturat o comandă socială precisă pentru cunoaşterea legilor după care are loc diferenţierea caracterială dintre oameni: nu toţi oamenii se pricepeau la toate, îndemânarea oamenilor trebuie formată şi direcţionată. Pentru problemele de acest fel, psihologul a fost nevoit să se deplaseze pe teren, în mijlocul mulţimii de oameni, să stea de vorbă cu fiecare, să facă evaluări pe măsură.
Istoric: Deja din antichitate a fost evocată existenţa unei diferenţe caracteriale dintre oameni, care îi deosebea de ceilalţi, la fel cum îi deosebeau caracteristicile lor trupeşti.
- In Vechea Grecie Teofrast, părintele botanicii, discipolul lui Aristotel, a descris diverse modalităţi de împărţire a oamenilor între ei.
- In secolul XVI, medicul spaniol Juan Huarte a analizat diferenţele individuale dintre atitudini şi aptitudini, publicând o carte intitulată „Examinarea indivizilor talentaţi", în care propunea o largă paletă de diferenţe individuale în capacităţile oamenilor.
- Atât Weber, cât şi Fechner, Helmholtz au vorbit în lucrările lor despre diferenţele interindividuale, însă acestea nu au fost investigate experimental într-un mod sistematic.
La începutul secolului al XX-lea s-a trasat cadrul unei noi discipline psihologice numite psihologia diferenţială. Obiectul de studiu al psihologiei diferenţiale este stabilirea şi descrierea caracteristicilor care îi aseamănă/unesc sau îi deosebesc pe oameni [5].
Începuturile propriu-zise de studiere a caracterelor diferenţiale dintre oameni vizează tot laboratorul de psihologie experimentală al lui Wundt. Acolo au fost formulate problemele privind diferenţele constatate de experimentatori, dar care la momentul respectiv nu au putut fi elucidate într-o manieră ştiinţifică complexă.
Unul dintre primii psihologi care s-au înscris pe noua linie investigativă a fost psihiatrul german Emil Kraepelin.
Emil Kraepelin (1856-1926), psihiatru german, considerat fondatorul psihiatriei ştiinţifice moderne, primul care a identificat oniomania, sindromul achiziţiilor inutile.
A contribuit la introducerea metodologiei psihologiei experimentale în clinica psihiatrică, studiind diferenţele dintre caracterele pacienţilor, modul cum aceste diferenţe sunt definitorii, cum se raportează legic la stările lor maladive, cum acestea se completează într-un profil unitar pentru modul de comportare al unor persoane.
Francis Galton şi variabilele statistice de comportament
Francis Galton (1822-1911), văr al lui Charles Darwin, a fost antropolog, eugenist, explorator tropical, geograf, inventator, meteorolog, psihometrician şi statistician.
În psihologie s-a remarcat prin cercetările desfăşurate şi prin înfiinţarea metodelor şi tehnicilor statistice, de mare aplicabilitate ulterioară în studiile diferenţierilor individuale.
S-a ocupat de determinarea pragurilor senzoriale, de timpul reacţiei, de asociaţii etc. În efortul său de promovare a metodelor statistice, a fost preocupat de determinarea diferenţelor interindividuale moştenite genetic.
În cercetările sale îl interesa în mod deosebit în ce măsură caracteristicile constatate sunt aceleaşi la fraţi şi la gemeni. Acolo a întrevăzut cheia spre identificarea caracterelor comportamentale în măsură să-i asemene şi totodată să-i deosebească în mod legic pe oameni între ei.
În anul 1869 a apărut cartea lui Galton cu titlul Geniul ereditar, în care a încercat să demonstreze, cu ajutorul metodelor statistice, cum are loc distribuirea legică în societate a aptitudinilor de diferite feluri. El spunea că, aşa cum cei mai mulţi oameni sunt de statură mijlocie, iar cei înalţi şi cei scunzi încalcă regula, tot aşa există oameni care, prin aptitudinile psihice, trec peste limitele normale.
Dar ce determină apariţia şi manifestarea acestor abateri de la regula generală a celor mulţi? Dincolo de arbitrarul evocat şi de alţi cercetători, Galton avansează ipoteza intervenţiei
INTELIGENTA: REDUSA MEDIE SUPERIOARA
legice a caracterelor moştenite, care a fost demonstrată de el cu mijloace statistico-matematice. A fost o ipoteză de lucru care şi-a dovedit genialitatea abia ulterior. Lucrările lui Galton au servit ca materie primă pentru promovarea psihologiei diferenţiale. S-a formulat problema importanţei aptitudinilor şi caracterelor oamenilor în raport cu eficienţa socială a muncii lor, cu sloganul: Omul potrivit la locul de muncă potrivit, favorizându-se astfel progresul social.
Cercetările lui Galton în domeniul statisticii au dat naştere uneia dintre cele mai importante măsuri din domeniul ştiinţei: corelaţia. Tehnicile statistice moderne pentru determinarea validităţii şi fiabilităţii unui test, ca metode de analiză factorială, reprezintă dezvoltări directe ale cercetărilor lui Galton asupra corelaţiilor.
Încurajat de Galton, studentul său Karl Pearson a elaborat formula utilizată astăzi pentru calculul coeficientului de corelaţie (Coeficientul de corelaţie Pearson).
James McKeen Cattel şi testele psihologice
James McKeen Cattel (1860-1944), psiholog american, a fost primul profesor de psihologie din Statele Unite. A promovat o abordare a psihologiei de factură practică, bazată pe teste şi pe studiul proceselor mentale. S-a preocupat mai degrabă de aptitudinile oamenilor decât de conţinutul conştiinţei, fiind - din acest punct de vedere - mai aproape de funcţionalism.
În 1886, a obţinut doctoratul în psihologie în laboratorul lui Wundt, fiind asistentul acestuia şi studiind psihologia diferenţelor individuale.
Întorcându-se în Statele Unite şi fiind puternic influenţat de cercetările lui Galton asupra diferenţelor individuale, s-a ocupat de crearea şi administrarea testelor psihologice.
Într-un articol publicat în 1890 revista Mind Cattel a utilizat pentru prima dată termenul mental tests (teste psihologice). Cu această ocazie, el a spus că psihologia nu poate deveni o ştiinţă exactă şi riguroasă atâta timp cât nu se va fundamenta pe argumente precise. Se va putea progresa doar dacă se vor face măsurători exacte cu teste aplicate pe mulţi subiecţi umani. Cuvântul test a fost asimilat în domeniul psihologiei foarte repede, fără concursul vreunui alt termen şi fără vreun alt anume prilej favorabil.
S-a ajuns astfel la posibilitatea de a aplica aceleaşi teste la momente şi în locuri diferite. Ca rezultat al unor astfel de studii comparative, în psihologie s-a progresat foarte mult, prestigiul aplicativ al acestei ştiinţe a crescut. Testele lui Cattel, ca şi cele ale lui Galton, au drept obiect măsurători senzoriomotorii elementare, inclusiv coeficientul mişcării, pragul de sensibilitate, timpul necesar numirii culorilor, timpul reproducerii după o singură ascultare, pragul de sensibilitate a pielii măsurată în două puncte diferite, intensitatea presiunii exercitată pe piele necesară pentru a cauza durerea, pragul critic diferenţial cu privire la evaluarea greutăţilor, timpii de reacţie la sunet etc.
Alfred Binet şi testele de inteligenţă
Deşi Cattel a fost inventatorul expresiei „teste psihologice", primul test cu adevărat psihologic privind capacităţile mentale a fost dezvoltat de Alfred Binet.
Folosind măsurători mai complexe decât cele la care a recurs Cattel, Binet a oferit o modalitate eficientă de a măsura capacităţile cognitive omeneşti şi astfel a iniţiat epoca testelor de inteligenţă moderne.
Alfred Binet (1857-1911), psiholog francez.
Binet nu era de acord cu abordarea lui Galton şi Cattell, care au utilizat testări ale proceselor senzoriomotorii pentru a încerca măsurarea inteligenţei. El considera că evaluarea funcţiilor cognitive, precum memoria, atenţia, imaginaţia şi capacitatea de înţelegere, poate furniza o măsurare mai adecvată a inteligenţei.
În 1904, Binet a avut ocazia să-şi demonstreze valoarea opiniilor, fiind implicat într-o comisie creată de Ministerul Instruirii Publice al Franţei, având drept scop investigarea aptitudinilor de învăţare ale copiilor cu dificultăţi şcolare.
Împreună cu Theodore Simon a cercetat activităţile intelectuale pe care le pot îndeplini majoritatea copiilor la diferite vârste. Cumulând aceste rezultate, ei au elaborat un test de inteligenţă alcătuit din 30 de probleme, dispuse în ordinea crescătoare a dificultăţii. Testul se concentra pe trei funcţii cognitive: judecata, înţelegerea şi raţionarea. Trei ani mai târziu ei au revizuit şi au extins testul, introducând conceptul de vârstă mentală, definit ca vârstă la care copiii cu aptitudini medii pot realiza sarcini specifice. De exemplu, dacă un copil cu vârsta biologică de patru ani rezolvă toate testele rezervate grupului de copii cu aptitudini medii de cinci ani, atunci acelui copil de patru ani i se atribuie vârsta mentală de cinci ani.
Comparativ cu scala de inteligenţă din 1905, cea din 1908 era organizată pentru a face diferenţă între vârstele succesive, itemii fiind grupaţi după criterii specifice (7 itemi - la 6 ani; 8 - la 7 ani, 9 - la 10 ani etc.). Principiul diferenţierii pe vârste nu s-a mai considerat doar prin dificultate crescătoare, ci prin probe ce defineau un nivel de vârstă. Scala de vârstă va deveni un model pentru nenumărate teste, aplicabile şi astăzi în testările educaţionale (vârsta citirii, de exemplu), deşi are un impediment major (nu poate determina dacă un copil se descurcă mai bine la o categorie de sarcini sau la alta).
Scala din 1908 a avut un eşantion de standardizare de 4 ori mai mare, apărând şi o noutate: includerea unui item pentru o anumită vârstă se făcea dacă
acesta era rezolvat de 66-75% din grupul reprezentativ de vârstă. Deşi mai bine structurată, varianta din 1908 a avut parte de o critică ce a rămas valabilă şi ulterior, legată de ponderea prea mare a probelor verbale. Timpul de aplicare varia de la 30 la 80, iar integrarea vizual-perceptiv-motrică va rămâne neabordată şi nerezolvată până la revizuirea din 1986 a bateriei. Totuşi, cea mai importantă achiziţie a scalei din 1908 a fost introducerea conceptului de vârstă mentală, care mai târziu, prin raportarea la vârsta cronologică, va condiţiona coeficientul de inteligenţă IQ.