Contextul istorico-psihologic al apariţiei gestalt psihologiei
La începutul secolului XX, revoluţia gestaltistă a „pus stăpânire" pe psihologia germană. Era încă un protest faţă de psihologia wundtiană - mărturie suplimentară a importanţei ideilor lui Wundt ca sursă de inspiraţie pentru noi puncte de vedere şi o bază pentru lansarea de noi sisteme psihologice.
În atacul său îndreptat asupra psihologiei statornicite, psihologia gestaltistă s-a concentrat, în primul rând, pe natura elementaristă a operei wundtiene. Wolfgang Köhler, unul dintre întemeietorii gestalt psihologiei (psihologiei formei) scria: „Am fost şocaţi de teza că toate faptele psihologice ... constau din atomi independenţi inerţi şi că aproape toţi factorii care combină aceşti atomi, generând acţiunea, sunt asocieri". Psihologii formei l-au acuzat pe Wundt pentru a fi susţinut că perceperea obiectelor constă din simpla însumare sau reuniune a elementelor într-un fel de mănunchi. Credeau că, atunci când elementele senzoriale sunt combinate, ele formează un nou tipar sau o nouă configuraţie.
De exemplu, dacă punem laolaltă o grupare de note muzicale, apare o melodie sau un cântec, ceva nou ce nu există în niciuna dintre notele elementare individuale. Modul obişnuit de a exprima această idee este că întregul este diferit de suma părţilor sale.
Caracteristica generală a gestaltismului
Etimologic gestalt (în germană) înseamnă structură, formă, model... cu accentul pus pe „întreg", gestaltismul susţinând ideea că fenomenele, procesele psihice sunt structuri, configuraţii ireductibile la o simplă asociaţie a elementelor componente.
Gestaltiştii revoltaţi de atomismul psihologic impus de structuralism şi asociaţionism au pus în centrul preocupărilor procesul perceptiv.
Pentru psihologia gestaltistă termenul structură sau formă este expresia unui întreg, a ceva preexistent în creier, actualizat cu ocazia acţiunii agentului
stimulator. Existenţa unor asemenea „forme" sau „structuri" nu putea fi explicată simplist, doar pe baza elementelor din care se compune reflectarea senzorială. Întregul gestaltului este mai mult decât suma elementelor componente; părţile formei sau structurilor ascultă de o lege proprie de organizare. „Când percepem ceva..., avem de-a face cu elemente senzoriale organizate cu sens, într-un model aprioric. Astfel, mintea creează o experienţă unitară".
2 ± 1+1
Adepţii psihologiei Gestalt cred că mintea este ACTIVĂ şi în permanentă căutare de SENSURI. Ei au studiat acest aspect, mai ales în cazul percepţiei vizuale, spre exemplu - recunoaşterea unui chip uman.
întemeietorii gestaltismului şi contribuţia lor la explicarea percepţiei şi a gândirii
Max Wertheimer (1880-1943) s-a născut în Praga unde a şi urmat studiile universitare, studii juridice dar cu o largă orientare spre filosofie, muzică, psihologie şi fiziologie. A abandonat studiile de drept în favoarea filosofiei şi a studiat în continuare la Berlin, apoi şi-a luat doctoratul la Wurzburg, sub conducerea lui Kulpe. Este considerat întemeietorul curentului gestaltist, fiind preocupat de aplicarea noii psihologii la studiul gândirii şi al percepţiei. Postulatele teoriei percepţiei, formulate de M.Wertheimer, sunt:
S întregul este perceput înaintea părţilor; S percepţia nu este reductibilă la o sumă de senzaţii, iar noi percepem forme, structuri autonome în baza unor legi şi principii distincte; S organizarea stimulilor în ansamblul percepţiilor nu se face la întâmplare.
În 1910, Wertheimer va realiza un experiment celebru menit să ilustreze noua concepţie psihologică. El a fixat două becuri pe un suport dispuse orizontal la o distanţă de circa doi metri şi aprinzându-le succesiv a crescut viteza de succesiune până în momentul în care nu se mai percepeau două becuri separate, ci unul în mişcare.
Max Wertheimer a descris acest experiment în Studii experimentale asupra perceperii mişcării (1912). Acest articol se concentra asupra iluziei mişcării. Atunci când sunt derulate rapid, imaginile statice par a fi în mişcare.
„Aprinzând şi stingând rapid luminile (la intervale de 60 de miimi de secundă), am creat iluzia unei singure lumini care se mişcă înainte şi înapoi - fenomenul phi".
Concluzia acestui experiment realizat de Wertheimer este următoarea: subiectul percepe o mişcare - ea nu poate fi redusă în continuare!
Este o dovadă clară că întregul este mai sugestiv decât elementele sale constitutive. Fenomenul phi este frecvent folosit şi astăzi la realizarea filmelor şi a panourilor publicitare pe bază de neon.
Wertheimer a adus contribuţii remarcabile şi în psihologia gândirii, publicate în cartea Gândirea productivă, în 1945, după moartea sa. Autorul vorbeşte despre două tipuri de gândire: reproductivă şi productivă.
Gândirea reproductivă este repetitivă, rezultă din condiţionare, din exersări, din deprinderi şi rutine. În schimb, gândirea productivă rezultă din idei, realizări şi intuiţii noi, caracterizându-se prin disponibilitatea pentru soluţii alternative, prin capacitatea de a restructura şi reorganiza datele unei probleme pornind de la o imagine globală asupra acesteia.
Wertheimer a încercat să explice cum funcţionează gândirea productivă şi a făcut apel la biografia unor mari savanţi.
Exemple:
- Iată un exemplu dat de către autor, conţinând o problemă rezolvată de marele matematician Gauss la vârsta de şase ani: Fiindu-i propusă adunarea 1+2+3+4+5+6+7+8+9+10=?, viitorul mare matematician a dat rapid soluţia şi a explicat şi modul în care a rezolvat problema: el s-a uitat la întregul şir de numere şi a constatat că adunarea numerelor extreme oferă cinci grupuri ale numărului 11 (1+10=11, 2+9=11 etc., iar 11x5=55).
- Un alt exemplu oferit de M.Wertheimer în lucrarea sa „Productive Thinking" implică o glumă atribuită unui inspector şcolar, ce clarifică perfect relaţia dintre „Gestalt" şi „gândireaproductivă".
Intr-o şcoală sătească din Moravia, inspectorul intră într-un contact didactic cu clasa de elevi prin câteva întrebări de edificare. Văzându-i isteţi, recurge şi la o „întrebare încuietoare" pentru elevii de şcoală primară: „Cine poate să-mi spună câte fire de păr are un cal?"
După o scurtă tăcere firească, provocată de o asemenea întrebare din afara manualelor, un copil zvâcneşte cu mâna în sus: „3.571.962, domnule inspector".
- Curios! De unde ştii?
- încercaţi să număraţi şi dumneavoastră şi o să vă convingeţi! - sună glăsciorul sigur al copilului.
Răspunsul şi argumentarea l-au impresionat mult pe inspector; în drum spre cancelarie şi apoi la despărţire şi-a exprimat satisfacţia faţă de activitatea dascălului şi a făgăduit că va relata şi colegilor săi de la Viena amuzanta întâmplare. După un timp, la o întrunire în capitală, învăţătorul de ţară s-a apropiat smerit de impozantul inspector, i-a adus aminte de isteţimea elevului din clasa sa şi l-a întrebat ce-au zis colegii la aflarea memorabilei istorioare.
- Ptiu, la naiba, domnule învăţător, ştii, n-am relatat-o, deoarece, în ruptul capului, nu mi-am adus aminte de numărul spus de copil!
Bietul dascăl de ţară s-a îndepărtat tăcut, rămânând poate pentru toată viaţa cu veneraţia cuvenită pentru procesul viu, productiv, al gândirii copilului, definit de Wertheimer ca superior obtuzităţii inspectorului imperial.
Gândirea productivă la oameni
Wertheimer explică că gândiera are loc în termeni de ansambluri. Cel care învaţă priveşte situaţia ca un întreg, iar profesorul trebuie să prezinte situaţia ca un ansamblu. Wertheimer a arătat că, odată înţeles principiul de bază al unei soluţii, acest principiu poate fi transferat sau aplicat şi altor situaţii. El a contestat practicile pedagogice tradiţionale, cum ar fi exersarea mecanică sau învăţarea pe dinafară, care derivau din abordarea asociaţionistă a învăţării. El a recunoscut că repetiţia poate fi utilă pentru anumite scopuri, dar a susţinut că aceasta poate conduce la performanţe mecanice mai degrabă decât la înţelegere sau la gândire productivă sau creativă.
Wolfgang Köhler (1887-1967) s-a născut în Estonia, dar la vârsta de 5 ani s-a mutat, împreună cu familia în Germania. A fost un adevărat ideolog al psihologiei formei mai ales prin lucrarea sa Psihologia formei, publicată în 1929.
În 1913, la iniţiativa Academiei Prusiene de Ştiinţă, Köhler a plecat în Tenerife, în insulele Canare, pentru a studia cimpanzeii. Cercetările lui Köhler asupra cimpanzeilor au conturat un mod cu totul diferit de abordare a studiului comportamentului animalelor. El critică foarte dur modelele behavioriste de investigare a animalelor care erau închise în cutii sau erau puse să parcurgă labirinturi cărora nu aveau cum să le surprindă ieşirea decât prin încercări şi erori succesive.
Kohler insistă asupra importanţei unei aşa-numite vederi deasupra, adică acea imagine integratoare asupra câmpului perceptiv care permite reorganizarea datelor câmpului şi identificarea soluţiei.
În experimentele sale realizate pe cimpanzei a demonstrat felul în care aceştia rezolvă problemele aparent spontan în baza intuiţiei.
Principiile gestaltiste ale organizării perceptuale
Potrivit teoriei gestaltiste, creierul este un sistem dinamic, în care toate elementele active la un moment dat interacţionează. Zona vizuală a creierului nu răspunde separat la elementele individuale ale input-ului vizual, conectând aceste elemente printr-un proces mecanic de asociere. Mai curând, elementele care sunt similare sau apropiate tind să se combine, iar elementele care nu sunt asemănătoare, mai depărtate, nu au tendinţa de a se combina. Câteva principii ale organizării perceptive sunt enumerate mai jos:
- Părţile care sunt apropiate în timp sau în spaţiu par să-şi aparţină şi tind să fie percepute împreună.
Exemplu: ........................................ pentru că punctele sunt apropiate, ele sunt percepute ca o linie.
- Avem tendinţa de a urma o direcţie, de a conecta elementele într-un fel care le face să pară continue sau înaintând într-o anumită direcţie.
- Părţile similare tind să fie văzute împreună, ca formând un grup.
Exemplu:
0 X 0 X 0 X 0 - coloanele verticale, fiind alcătuite din elemente
0 X 0 X 0 X 0 similare, sunt percepute mai uşor decât cele
0 X 0 X 0 X 0 orizontale, alcătuite din elemente diferite.
0 X 0 X 0 X 0
- Închiderea. Există tendinţa în percepţia noastră de a completa figuri incomplete, de a umple golurile. Exemplu: Percepem un cerc şi un pătrat, chiar dacă figurile sunt incomplete.
- Tindem să vedem o figură ca fiind într-o stare cât mai potrivită posibil, în condiţiile de stimulare date. Un Gestalt potrivit este simetric, simplu şi stabil şi nu poate fi făcut mai simplu sau mai ordonat.
- Figura/fundalul. Tindem să organizăm percepţiile în obiectul potrivit (figura) şi contextul în care apare (fundalul). Figura pare să fie mai substanţială şi să se detaşeze de fundal.
Exemplu: în imaginea prezentată, atât figura, cât şi fundalul sunt reversibile. Puteţi vedea două chipuri, sau puteţi vedea o vază, în funcţie de modul în care se organizează percepţia voastră.
Kurt Lewin şi Teoria câmpului
Kurt Lewin (1890-1947) a fost un psiholog germano-american, cunoscut ca unul dintre pionierii moderni ai psihologiei sociale.
A urmat studiile la Universitatea din Berlin unde şi-a susţinut doctoratul, apoi a fost înrolat în armata germană şi a luptat în primul război mondial, a fost rănit, decorat. Experienţa războiului are ecouri în teoriile sale de mai târziu, în concepte cum ar fi „graniţă", „forţă", „zonă", „câmp". După război a lucrat la Institutul de Psihologie al Universităţii din Berlin alături de Wertheimer şi Köhler. Această perioadă a marcat concepţia sa gestaltistă. În 1933 a emigrat în Statele Unite.
- A extins zona de interes a psihologiei formei în domeniile motivaţiei, personalităţii, psihologiei sociale şi rezolvării conflictelor.
- A văzut persoana ca un câmp complex de energie, un sistem dinamic de trebuinţe şi tensiuni care direcţionează percepţiile şi acţiunile acesteia. Comportamentul este, aşadar, o funcţie a persoanei care interacţionează cu mediul; fiecare individ evoluează într-un câmp psihologic.
- Câmpul psihologic în care se produc activităţile persoanei a fost numit de către Lewin spaţiu de viaţă sau spaţiu vital.
Descriind conceptul de „spaţiu de viaţă" autorul se referă la ansamblul faptelor psihologice care influenţează viaţa unei persoane la un moment dat. în structura spaţiului de viaţă intră evenimentele fizice, cele biologice şi faptele sociale. Fiecare element al spaţiului de viaţă are o anumită valenţă, o anumită încărcătură cognitiv-afectivă, ceea ce îl face să fie atractiv sau repulsiv. Ceea ce satisface o anumită nevoie are o valenţă pozitivă, iar ceea ce produce frustrări sau teamă are o valenţă negativă. Pornind de la dinamica fluctuantă a valenţelor, Lewin a descris o serie întreagă de conflicte care se dezvoltă în individ şi care marchează raporturile sale cu lumea.
Cercetările sale asupra dinamicii grupurilor au un caracter de pionierat în psihologia socială şi studiază interacţiunea dintre indivizi şi grup. Grupul modifică comportamentele şi percepţiile indivizilor la fel cum aceştia modifică comportamentele şi percepţiile grupului. Cercetările lui Lewin s-au oprit asupra unor variate grupuri de lucru - de la cele de muncă şi cele educaţionale până la grupuri de interese întâmplătoare. Rezultatele obţinute au marcat profund psihologia socială.
La fel cum individul şi mediul său formează un câmp psihologic, aşa şi grupul şi mediul său formează un câmp social. Comportamentele sociale se produc în cadrul unor entităţi sociale cum ar fi subgrupele, membrii grupului, obstacolele şi canalele de comunicare şi sunt rezultatul coexistenţei acestora. Comportamentul de grup la un moment dat depinde de situaţia totală a câmpului. Lewin a realizat studii despre comportament în diferite situaţii sociale. Un experiment clasic implică stilul de conducere autoritar, democratic şi laissez-faire (îngăduitor) în cazul grupurilor de băieţi. Rezultatele au arătat că băieţii din grupul autoritar deveneau foarte agresivi. Cei din grupul democratic erau prietenoşi unul cu altul şi îndeplineau mai multe sarcini decât cei din celelalte două grupuri.
Şa fel, Lewin a fost preocupat în studiile sale de probleme le rasiale, şansele egale de muncă, prevenirea prejudiciilor în copilărie. Opera sa a transformat probleme controversate în studii de cercetare dirijată, aplicând rigoarea metodelor experimentale dincolo de lumea artificială a laboratorului academic.
Neogestaltismul
Karl Duncker (1903-1940) s-a născut în Germania, a urmat studiile în Germania, dar şi în Statele Unite. Şi-a luat doctoratul în psihologie la Universitatea din Berlin, unde a rămas în cadrul Institutului de Psihologie condus de către Köhler până în 1935, când a fost nevoit să emigreze în Anglia, iar apoi, în 1938, în Statele Unite. S-a sinucis la vârsta de 37 de ani, dar, în ciuda unei cariere scurte, el a adus contribuţii remarcabile la studiul rezolvării de probleme ale psihologiei gestaltiste a gândirii. Cercetările sale s-au axat asupra studiului fenomenului de fixitate funcţională, ca incapacitate de a găsi soluţii productive la noile probleme. În confruntarea cu o nouă situaţie problematică oamenii tind să rămână fixaţi pe utilizarea unui obiect, a unei situaţii şi nu sunt capabili să găsească noi utilităţi în noi situaţii. Spre exemplu, în una dintre problemele sale ilustrative subiectul trebuia să lege două funii aflate la o distanţă care nu îi permitea să le cuprindă cu mâinile întinse, rămânând fix într-o poziţie. La capătul unei funii, jos, pe podea, erau puse diferite obiecte, dintre cele mai bizare. Fixitatea funcţională se manifestă prin considerarea obiectelor respective în sine şi nefolositoare pentru a rezolva situaţia prezentă. Soluţia constă în a lega de capătul unei funii unul dintre obiectele aflate la îndemână şi de a imprima o mişcare de balans, astfel încât să se apropie de cealaltă funie. Duncker a studiat şi fenomenele de analogie în rezolvarea de probleme. Analogia ne permite să rezolvăm o problemă nouă prin transferul unei metode vechi la o situaţie nouă.
Solomon Asch (1907-1996) s-a născut la Varşovia, iar în 1920 a emigrat în Statele Unite şi în anii '40 s-a alăturat grupului lui Wertheimar şi cercetărilor asupra gândirii productive. Contribuţia cea mai importantă a lui Asch o constituie cercetările sale asupra conformismului. Oamenii tind să judece şi să aprecieze evenimentele raportându-se la opinia grupului. Asch a demonstrat felul în care conformismul tinde să modifice şi să distorsioneze judecăţile individului în condiţiile în care acesta este supus presiunii grupului [1].
Factorii care influenţează conformitatea
Asch a continuat să efectueze experimente suplimentare pentru a determina care factor a influenţat modul şi momentul în care oamenii se conformează. El a descoperit că:
- Conformitatea tinde să crească atunci când sunt prezenţi mai mulţi oameni. Cu toate acestea, există o mică schimbare odată ce dimensiunea grupului depăşeşte patru sau cinci persoane.
- Conformitatea creşte, de asemenea, atunci când sarcina devine mai dificilă. În faţa incertitudinii, oamenii se adresează altora pentru informaţii despre cum să răspundă.
- Conformitatea creşte atunci când ceilalţi membri ai grupului au un statut social superior. Când oamenii văd pe ceilalţi din grup ca fiind mai puternici, mai influenţi sau mai informaţi decât ei înşişi, este mult mai probabil ca ei să se alăture grupului.
- Conformitatea tinde să scadă, totuşi, atunci când oamenii pot răspunde în mod privat. De asemenea, cercetarea a arătat că conformitatea scade dacă au cel puţin sprijinul unui alt individ dintr-un grup.
Contribuţii ale gestalt psihologiei şi critici aduse acesteia
Contribuţii:
- A influenţat cercetările privind percepţia, învăţarea, gândirea, personalitatea, psihologia socială şi motivaţia.
- A formulat legile organizării perceptuale.
- A susţinut cu argumente experimentale prioritatea întregului asupra părţilor.
- A introdus conceptele de organizare şi câmp şi a dezvoltat conceptul de structură.
- A condus la elaborarea terapiei gestaltiste.
Multe aspecte ale psihologiei cognitive contemporane îşi au de asemenea originea în psihologia formei.
Critici:
Psihologii experimentali au afirmat că poziţia gestaltistă e neclară, iar conceptele sale fundamentale nu sunt suficient de riguros definite pentru a fi ştiinţific semnificative.
- Activitatea gestaltistă experimentală era considerată inferioară cercetării psihologice behavioriste din cauză că e lipsită de elemente de control adecvate, datele sale neputând fi supuse unei analize statistice [8].
- Anumiţi cercetători i-au considerat pe gestaltişti ca folosind ipoteze insuficient definite.
- Astăzi, alternativa privind prioritatea analizei (asociaţionism) sau a sintezei (gestaltism) ne apare ca falsă. Singura concluzie care se impune şi care a fost demonstrată experimental este acea a unităţii si corespondenţei calitative dintre analiză si sinteză.
- Cultura europeană, dinamică, a pendulat între prioritatea părţii şi a întregului, în comparaţie cu staticismul culturilor orientale, unde a dominat întotdeauna întregul. Sinergetica a demonstrat că întregul e mai mult decât suma părţilor. Masina este întregul în care partea nu mai este maşină, pe când organismul este întregul în care partea este organism. Important este să înţelegem schema vieţii: potenţarea părţii până la întreg sau partea să se ridice la puterea întregului (sinergetica)