Edward Lee Thorndike (1874-1949) a fost un psiholog american care şi-a petrecut întreaga carieră la Teachers College, Columbia University. Lucrările sale privind comportamentele animalelor şi procesul de învăţare au condus la teoria conecţionismului şi au ajutat la punerea bazelor psihologiei educaţionale moderne. Thorndike considera că psihologia trebuie să studieze comportamentul, nu elementele mentale sau experienţele conştiente, alimentând astfel tendinţa către o obiectivitate mai mare, iniţiată de funcţionalişti. El nu a interpretat învăţarea subectiv, ci mai degrabă în termenii conexiunilor concrete între stimuli şi răspunsuri, deşi şi-a permis câteva trimiteri la conştiinţă şi la procesele mentale.
Conform teoriei lui Thorndike, baza învăţării este conexiunea între impresia stimulului asupra simţurilor şi impulsul spre acţiune. El considera că cea mai caracteristică formă de învăţare atât la animale, cât şi la om se realizează în procesul de încercare-eroare.
Experimentul cu pisica înfometată ce deschidea uşa
Experimental utiliza o cutie care dispunea de un mecanism de deschidere manevrat de un mâner. O pisică înfometată era introdusă în această cutie şi dacă reuşea să manevreze mânerul, uşa se deschidea şi avea acces la mâncarea din exterior. Primele încercări ale animalului se caracterizau prin zgârieturi, muşcături, agitaţie etc. până ce clanţa se deschidea. Prin repetarea încercărilor, timpul necesar ieşirii scădea treptat, dar lent. Thorndike apreciază că această gradaţie lentă sugerează faptul că pisica a învăţat prin selectarea răspunsurilor corecte şi eliminarea celor necorespunzătoare. El a sistematizat această idee în legea efectului: întărirea sau slăbirea unei legături ca rezultat al consecinţelor care pot avea loc. Astfel, o legătură însoţită sau urmată de succes, de satisfacţie este consolidată; în schimb, dacă este urmată de insucces, de insatisfacţie, este slăbită, abandonată.
Teoria lui Thorndike a depăşit schema simplistă S-R. Aceasta pentru că Thorndike introduce în schemă o variabilă intermediară, reprezentată de intervenţia sistemului nervos. Mai mult, tot ca element intermediar acţionează valenţele motivaţionale ale recompensei sau pedepsei. Contribuţia inovatoare a lui Thorndike priveşte cu deosebire introducerea categoriei de comportament în sistemul psihologiei. Termenul rămâne o cale de acces, spre atenţie, voinţă, dar şi senzaţii. Nu a negat existenţa conştiinţei; prin folosirea termenului de comportament pur şi simplu şi-a permis să nu o cerceteze.
Desfăşurând un amplu program de cercetare, efectuată atât pe subiecţi umani, cât şi pe animale, Thorndike a elaborat şi explicat mai multe concepte psihologice:
Legea efectului: actele care produc satisfacţie într-o situaţie dată devin asociate cu acea situaţie; când situaţia se repetă, şi actul tinde să se repete;
învăţarea prin încercare şi eroare: învăţare bazată pe repetarea tendinţelor de răspuns care conduc la succes.
Legea exerciţiului (sau legea folosirii şi a nemaifolosirii): orice răspuns la o anumită situaţie devine asociat cu acea situaţie. Cu cât răspunsul este mai folosit în acea situaţie, cu atât mai puternic devine el asociat cu ea. Reciproc, nemaifolosirea îndelungată a răspunsului tinde să slăbească asocierea.
Un alt precursor important al behaviorismului a fost Şcoala de psihofiziologie rusă, prin întemeierea studiului ştiinţific asupra reflexelor, definitivarea condiţiilor de funcţionare a acestora, precum şi a posibilităţilor de investigaţie şi manipulare a acestora.
I.N. Secenov (1829-1905) părintele fiziologiei ruse, adept al gândirii materialiste, autorul lucrării Reflexele creierului (1863).
Secenov este un precursor al behaviorismului, întrucât considera că activitatea psihică a omului îşi găseşte expresia în stimulii din exterior. El susţinea că:
- activitatea exterioară a sistemului nervos se manifestă prin mişcări ce au drept finalitate apărarea individului de influenţele perturbatoare ale mediului;
- elementul central al activităţii nervoase cerebrale îl constituie reflexul (o reacţie motorie determinată de o excitaţie din mediul extern);
- toate actele psihice, fără excepţie, se dezvoltă pe cale reflexă. La baza vieţii psihice, spunea el, sunt reflexe simple, primare, care prin asociere conduc la comportamente mai complexe;
- întreaga viaţă sufletească reprezintă nu altceva decât o complicată însumare de acte reflexe.
Pe făgaşul deschis de Secenov, I.P. Pavlov a dezvoltat ulterior teoria sa asupra activităţii nervoase superioare a omului.
I.P. Pavlov (1849-1936) a fost un fiziolog, psiholog şi medic rus. În 1904 i-a fost acordat Premiul Nobel pentru Medicină pentru cercetări referitoare la sistemul digestiv. Pavlov a fost primul care a studiat fenomenul condiţionării clasice, în experimentele pe care le-a făcut cu câini.
A beneficiat de cele mai bune condiţii asigurate de puterea sovietelor datorită concepţiei sale materialiste. (Totuşi, era în mod deschis un critic al Revoluţiei Bolşevice din 1917 şi al conducerii Uniunii Sovetice). Drept recunoaştere a meritelor sale deosebite, lângă St. Petesburg a fost construit, în 1922, un mare Institut de Fiziologie consacrat studiului activităţii nervoase superioare. Aici în încăperi izolate fonic au fost efectuate, în condiţii optime,
cercetări asupra reflexelor condiţionate, asupra activităţii nervoase superioare, dinamicii corticale, proceselor de excitaţie şi inhibiţie, tipurilor de activitate nervoasă superioară.
Contribuţia lui Pavlov în psihologie este importantă din perspectiva sublinierii rolului activităţii nervoase a creierului ca suport al vieţii psihice. Calitatea sa de precursor al behaviorismului este evidenţiată de cercetările sale remarcabile în domeniul elaborării reflexelor condiţionate demonstrând posibilitatea modificării unui comportament într-o manieră obiectivă. Modelul experimental clasic propus de către Pavlov este cel al asocierii dintre un stimul condiţionat şi un reflex necondiţionat. Sugestia acestor asocieri i-a venit lui Pavlov în urma unei observaţii empirice în condiţiile în care studia reflexul de salivaţie pe câini in laborator.
El a constatat că de fiecare dată la venirea îngrijitorului în cabina în care se afla câinele, aprinderea luminii era însoţită de o creştere spontană a salivaţiei. Această observaţie a dezvoltat întreaga metodă experimentală a lui Pavlov cu privire la elaborarea reflexului condiţionat. Hrana ca stimul necondiţionat este însoţită de reflexul necondiţionat al salivării. Odată cu oferirea hranei se prezintă şi stimulul condiţionat (lumină, sunet). Repetând această asociere, se fixează relaţia dintre stimulul necondiţionat (hrană) şi cel condiţionat (lumină, sunet) astfel încât, la un moment dat, numai la apariţia stimulului condiţionat (lumină, sunet) se produce reflexul necondiţionat (salivare). După un timp acest reflex se stinge, ceea ce sugerează că trebuie să fie urmat de întăriri succesive.
O altă observaţie este fenomenul de generalizare, astfel încât un reflex condiţionat provocat de un stimul poate fi provocat şi de alt stimul diferit de primul. Cercetările lui Pavlov au arătat că stimulul condiţionat trebuie să fie prezentat într-un timp foarte scurt după apariţia stimulului necondiţionat pentru a realiza o asociere stabilă şi un reflex condiţionat puternic.
La baza formării unui reflex condiţionat este stabilirea unei legături noi, trasarea unei căi noi a excitaţiei nervoase între doi centri nervoşi. Această punte temporară formată între două puncte ale scoarţei cerebrale constituie baza fiziologică a oricărui reflex condiţionat.
Pavlov analizează diferenţele dintre reflexele înnăscute, necondiţionate şi cele dobândite, condiţionate. Reflexele înnăscute asigură adaptarea la mediu în condiţii relativ invariabile; sunt reflexe care s-au constituit în raport cu anumiţi stimuli din mediu. În schimb, prin intermediul reflexelor condiţionate se produce o adaptare superioară, elaborându-se conduite adaptative în raport cu stimulii variabili.
Cercetările lui Pavlov asupra activităţii nervoase superioare l-au condus la identificarea tipurilor de sistem nervos, pornind de la procesele fundamentale de excitaţie şi inhibiţie. El a identificat patru tipuri de sistem nervos pe care le-a denumit după terminologia rămasă încă de la Hippocrate şi Galenus: puternic neechilibrat excitabil (coleric); puternic echilibrat mobil (sangvinic); puternic echilibrat inert (flegmatic) şi tipul slab (melancolic). Explicarea diferenţelor temperamentale ţine, în concepţia fiziologului rus Ivan Petrovici Pavlov, de caracteristicile sistemului nervos central: forţa, mobilitatea, echilibrul.
Să ne amintim: Prima încercare de identificare şi explicare a tipurilor temperamentale o datorăm medicilor Antichităţii, Hippocrate şi Galenus. Ei au explicat că predominanţa în organism a uneia dintre cele patru „umori" (sânge, limfă, bila neagră şi bila galbenă) determină temperamentul uman.
Anticipări ale behaviorismului se regăsesc în întreaga operă pavloviană: psihicul se dezvoltă în raport cu mediul care îl condiţionează şi împreună cu care formează o perfectă unitate. O independenţă sau o autonomie a organismului faţă de mediu este de neconceput şi viaţa nu este decât o adaptare continuă a organismului la condiţiile de mediu.