Behaviorismul lui Watson a reprezentat doar prima etapă în evoluţia şcolilor de gândire beahvioriste. A doua etapă, neobehaviorismul, poate fi plasată între 1930 şi 1960, incluzând opera lui Skinner, Tolman şi a lui Hull. Aceşti neobeahviorişti erau de acord în mai multe privinţe [8]:
- Nucleul psihologiei este dat de studierea învăţării;
- Majoritatea comportamentelor, indiferent de complexitate, pot fi explicate prin legile condiţionării;
- Psihologia trebuie să adopte principiul operaţionalismului.
La fel, neobehaviorismul modifică schema iniţială S-R introducând termenul O, prin care se desemnează organismul şi ceea ce se întâmplă cu acesta, astfel încât răspunsul nu va depinde într-o manieră simplistă doar de stimul, ci şi de organism. Astfel, schema devine S-O-R. Tot ceea ce se întâmplă la nivelul organismului trebuie sa fie luat în considerare în structura experimentului ca variabilă intermediară (spre exemplu, istoria învăţării anterioare).
Al treilea stadiu din evoluţia behaviorismului - sociobeahviorismul - datează din 1960 până în 1990. Acest stadiu include opera lui Bandura şi Rotter, distingându-se prin reîntoarcerea la examinarea proceselor cognitive, concomitent cu menţinerea accentului pe observarea comportamentului manifest.
Reprezentanţi ai neobehaviorismului
Edward Tolman (1886-1957)
Susţine existenţa unor variabile intermediare în relaţia dintre stimul şi răspuns, variabile care ar fi de natură cognitivă sau motivaţională. S-a specializat în învăţarea animală, concluzionând în urma experimentelor realizate că una dintre trăsăturile esenţiale ale comportamentului este intenţionalitatea.
Contribuţia remarcabilă a lui Tolman, care face apropierea de viitorul curent cognitivist în psihologie, îl constituie termenul de hartă mentală.
Tolman consideră că oamenii se confruntă cu astfel de hărţi mentale în viaţa cotidiană şi aminteşte labirinturile complicate pe care un elev trebuie să le parcurgă pentru a ajunge dintr-un loc în altul al şcolii sau al casei. Oamenii dezvoltă hărţi mentale care includ un sens al locaţiei şi un sens al aranjamentului cotextual incluzând multe căi posibile care conexează diferite locaţii. Ne construim o reprezentare a lumii în care trăim şi muncim; nu ne mişcăm într-o manieră mecanică, ci într-una flexibilă, urmărind o cale, apoi alta. Astfel, Tolman subliniază că învăţarea nu implică doar conexiuni stimuli-răspuns, ci şi conexiuni specifice hărţilor mentale complexe.
Un experiment clasic de testare a Teoriei învăţării a cercetat dacă un şobolan care aleargă prin labirint învaţă o hartă cognitivă sau o serie de răspunsuri motorii.
într-un labirint în formă de cruce, un grup de şobolani găseau hrana întotdeauna în acelaşi loc, deşi, având puncte de plecare diferite, şobolanii trebuiau să o ia la dreapta, iar alteori la stânga pentru a ajunge la mâncare. Răspunsurile motorii difereau, iar hrana era mereu în acelaşi loc. Şobolanii din al doilea grup aveau aceleaşi răspunsuri, indiferent de punctul de plecare, însă hrana era în locuri diferite. Pornind dintr-un capăt al labirintului în formă de cruce, şobolanii puteau găsi mâncarea numai dacă o luau la dreapta; când porneau din capătul celălalt, trebuiau să o ia tot la dreapta. Rezultatele au arătat că cei care învăţau locul (primul grup) aveau rezultate semnificativ mai bune decât cei care învăţau răspunsul (al doilea grup).
Tolman a conchis că un fenomen identic se petrece şi în cazul oamenilor familiarizaţi cu vecinătăţile sau cu oraşul în care locuiesc. Ei pot să meargă dintr-un punct în altul pe mai multe căi, datorită hărţii cognitive pe care au realizat-o despre întreaga zonă.
Clark Hull (1884-1952)
În cercetările sale asupra învăţării, Hull consideră întărirea drept prima condiţie a formării deprinderilor. Hull vorbeşte despre două forme de întărire: întărirea primară care face apel la trebuinţele de bază ce trebuie să fie satisfăcute şi întărirea secundară ca stimulent ce consolidează comportamentele învăţate. Pe măsură ce întărirea secundară se amplifică, se consolidează învăţarea. Hull a avut în vedere variate forme de învăţare în experimentele sale: învăţarea prin încercare şi eroare, învăţarea prin discriminare, învăţarea labirintului, memorarea mecanică ş.a.
Analiza sa asupra mecanismului întăririi l-a condus la introducerea conceptului de gradient de întărire. Această întărire întârziată este menită să dezvolte un comportament din ce în ce mai puţin dependent de întărirea iniţială. Astfel, conceptul central al teoriei lui Hull este deprinderea.
In concluzie, teoria lui Hull are meritul de a considera învăţarea în termeni de interacţiune complexă între organism şi mediu.
Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale |S% studiind modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea treptată a ceea ce animalul (sau omul) trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este construit treptat pornind de la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui succes.
Contribuţia cea mai importantă a lui Skinner o constituie condiţionarea operantă. El face deosebirea dintre comportamentul de răspuns (la stimuli cunoscuţi) şi comportamentul operant (la stimuli necunoscuţi, unde răspunsul se află în corelaţie cu întărirea).
Pentru condiţionarea operantă sunt decisive programele de întărire: întărirea pozitivă, care furnizează recompensa aşteptată; întărirea negativă, care permite evitarea unor stimuli neplăcuţi; întărirea la proporţie fixă, care se aplică în funcţie de numărul de răspunsuri corecte date; întărirea la proporţie variabilă, mai eficientă în timp decât cea fixă.
O altă contribuţie semnificativă a lui Skinner este studiul raportului dintre recompensă şi pedeapsă. S-a constatat că este mai eficientă combinarea întăririi pozitive, recompensa, cu cea negativă, retragerea răsplăţii. Pedeapsa nu este automat eficientă din următoarele motive: în primul rând, pedeapsa îl determină pe individ sa o evite şi nu să renunţe la comportamentul nedorit; în al doilea rând, o pedeapsa poate fi asociată cu cel care o aplică şi nu cu comportamentul indezirabil; în al treilea rând, pedeapsa indică, de obicei, ceea ce nu trebuie să se facă şi nu ceea ce este bine să se facă.
Exemple de experimente desfăşurate de Skinner
Printre dispozitivele complexe propuse de Skiner pentru studiul condiţionării operante se numără si o cutie fără lumină, izolată fonic; înăuntru se află o mică pedală care, atunci când este apăsată, făcea să cadă bucăţele de mâncare într-un jgheab. Numărul de apăsări ale pedalei este înregistrat şi reprodus de un grafic. Cobaiul plasat în cutie învaţă să acţioneze pedala fără a vedea mâncarea, iar primirea întâmplătoare a întăririi creşte numărul de acţionări ale pedalei.
Mai departe experimentele au fost complicate şi animalele cobai au fost învăţate să apese maneta pentru a evita un lucru neplăcut, cum ar fi un şoc electric. Skinner a descoperit că întărirea trebuie să fie aplicată imediat după manifestarea comportamentului operant şi că întărirea intensifică ultimul comportament pe care l-a manifestat animalul. Nu întâmplător în cazul de întârziere a întăririi poate fi consolidat un alt comportament. In cadrul experimentelor desfăşurate au fost constatate chiar şi comportamente paradoxale, superstiţioase ale cobailor (spre exemplu, un animal îşi scarpină urechea sau se învârte înainte de a se uita în cutia cu mâncare, deoarece în trecut acest comportament a fost asociat cu recompensa).
Skinner a dezvoltat modelele sale experimentale studiind şi modelarea comportamentală. Modelarea se realizează prin modificarea treptată a ceea ce animalul trebuie să facă pentru a obţine întărirea. Răspunsul este construit treptat pornind de la unul deja învăţat. Sunt forme de dresaj ce apelează la recompensarea fiecărui succes.
Aplicaţiile condiţionării operante sunt utilizate şi astăzi în multe domenii, îndeosebi în domeniul învăţării, militar sau în terapia comportamentală.
Opera şi realizările lui Skinner nu doar s-au bucurat de aprecieri, dar au fost supuse şi unor critici severe; mulţi autori apreciază că cercetările sale oferă rezultate doar în laborator, având o valabilitate redusă în lumea reală. I s-a reproşat şi faptul că ignoră sinele, personalitatea, cogniţia, sentimentele, scopurile, creativitatea, propunând o ştiinţă mecanicistă, care dezumanizează individul.
Albert Bandura (1925-2021) La fel ca şi Skinner, Bandura consideră că atât comportamentul normal, cât şi cel deviant sunt învăţate. Similitudinile se opresc însă aici. Bandura a criticat insistenţa lui Skinner de a studia regnul animal în dauna studiului oamenilor aflaţi în interacţiune. Abordarea lui Bandura ia în calcul comportamentul, considerând că acesta este format şi modificat în contextul social. Deşi el recunoaşte că mare parte a învăţării are loc ca urmare a întăririlor, accentuează în acelaşi timp că aproape orice tip de comportament poate fi învăţat şi în absenţa acestora [4].
Indivizii pot să înveţe prin întărire vicariantă, observând comportamentul celorlalţi şi consecinţele acelor comportamente. Bandura promovează o formă mai puţin extremă a behaviorismului, considerând că procesul de observare a celorlalţi ca mijloc de învăţare este mediat de factori cognitivi. Bandura însuşi mărturisea că nu se consideră un behaviorist, în ciuda celor care l-au încadrat în acest curent, deoarece abordarea lui trece de limitele acestuia, devenind social-cognitivă.
Are un număr record de publicaţii, iar în 1973 a fost ales preşedinte al Asociaţiei Psihologilor Americani.