Termenul „psihanaliză" şi numele lui Sigmund Freud sunt bine cunoscute lumii moderne. În vreme ce alte personalităţi de primă mână din istoria psihologiei, ca Fechner, Wundt şi Titchener, sunt puţin cunoscute în afara psihologiei, Freud şi-a păstrat un înalt nivel de vizibilitate în faţa publicului larg. A apărut pe coperta revistei Time de 3 ori, ultima apariţie având loc la 60 de ani după moarte. Fără îndoială, Freud a fost unul dintre cei câţiva indivizi de primă mărime din istoria civilizaţiei care au schimbat modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi.
Freud însuşi a amintit de faptul că în toată istoria scrisă au existat trei mari şocuri suferite de Eul uman colectiv. Primul dintre ele a fost atunci când Copernicus (1473-1543), astronom polonez, ne-a arătat că pământul nu e centrul Universului, ci una dintre numeroasele planete ce se rotesc în jurul soarelui. A doua revelaţie s-a produs în secolul al XlX-lea, când Charles Darwin a demonstrat că nu suntem o specie unică şi distinctă, cu un loc privilegiat în ordinea creaţiei, ci doar o formă mai elevată a speciilor de animale, care au evoluat din forme inferioare ale vieţii animale. Freud a administrat cea de-a treia lovitură, proclamând că nu suntem stăpânii raţionali ai propriilor vieţi, ci suntem supuşi influenţei forţelor inconştiente, de care nu ne dăm seama şi asupra cărora avem - când avem - un control redus.
Cronologic, psihanaliza coincide în parte cu alte şcoli de gândire psihologice. Să ne gândim la situaţia din 1895, anul în care Freud şi-a publicat prima carte ce marca oficial începuturile noii sale mişcări. În acel an Wundt avea 63 de ani. Titchener, care avea 28, ajunsese la Cornell doar de doi ani şi abia începuse să-şi dezvolte psihologia structurală. Spiritul funcţionalismului începuse să înflorească în Statele Unite. Nici behaviorismul şi nici gestaltismul nu fuseseră inventate. Watson avea 17 ani, iar Wertheimer 15.
De la începuturile sale, psihanaliza era distinctă de gândirea psihologică dominantă, în scopurile, tematica şi metodele sale. Tematica sa era psihopatologia, sau comportamentul anormal, relativ neglijată de celelalte şcoli de gândire. Metoda sa principală este mai degrabă observaţia clinică, decât experimentul controlat în laborator. De asemenea, psihanaliza vorbea de inconştient, temă practic ignorată de celelalte sisteme de gândire. Freud a fost cel care a adus noţiunea de inconştient în psihologie.
Precursori ai psihanalizei
Psihanaliza a devenit azi un cuvânt polisemantic. De la sensul iniţial de metodă terapeutică (utilizat în martie 1896) a ajuns să semnifice procedeu de investigaţie, teorie, doctrină de interpretare a psihicului uman, ştiinţă al cărei obiect este psihicul inconştient. Începuturile mişcării psihanalitice vizează mai ales întâlnirile săptămânale ale lui Freud cu alţi medici interesaţi de probleme de psihanaliză, dar idei despre inconştient întâlnim departe în trecut:
- Prin teoria sa, numită monadologie, filosoful Gottfried Leibnitz (1646 - 1716) susţinea existenţa unor grade diferite de conştienţă. Leibnitz a spus că ar fi o greşeală să reducem viaţa psihică numai la procesele conştiente.
Monadele pot fi asemuite percepţiilor. Leibnitz credea că actele psihice (care sunt compuse din activitatea monadei) posedă diferite grade de conştienţă, de la total inconştiente la total conştiente. Gradele inferioare de conştienţă erau numite petites perceptions; conştientizarea lor era numită apercepţie: de exemplu, sunetul valurilor care se sparg la mal este o apercepţie compusă din fiecare strop de apă individual care cade. Nu percepem conştient fiecare picătură de apă, însă când se adună suficiente, ele se însumează pentru a produce o apercepţie.
- Influenţa lui Charles Darwin. Darwin a dezbătut mai multe idei, din care, mai târziu, Freud va face chestiuni centrale în psihanaliză, inclusiv procesele mentale inconştiente şi conflictele, semnificaţia viselor, dezvoltarea în copilărie, simbolismul ascuns al anumitor comportamente şi importanţa excitaţiei sexuale. În general, Darwin s-a concentrat, ca şi Freud mai târziu, asupra aspectelor nonraţionale ale gândirii şi comportamentului. Mai mult, Darwin a insistat că oamenii ar fi conduşi de forţele biologice ale dragostei şi foamei, despre care credea că stau la baza oricărui comportament.
- Teoria filosofică a lui Artur Schopenhauer (1788 - 1860). El considera că adevărata forţă internă care determină viaţa psihică a omului este voinţa, natura căreia este inconştientă.
- Psihofizica lui G.T. Fechner. Freud a împrumutat de la el conceptele de energie mentală şi principiu al plăcerii care, după Fechner, explică întreaga viaţă psihică. A fost împrumutată şi ideea lui Fechner că psihicul ar fi analog cu un aisberg, cea mai mare parte a căruia ar fi ascunsă sub apă.