Sigmund Freud (1856-1939) s-a născut în Moravia (astăzi Republica Cehă), iar când Freud avea 4 ani familia acestuia s-a mutat la Viena (unde va sta în următorii aproape 80 de ani).
Tatăl său, negustor de lână, era sever şi autoritar, fiind mai în vârstă decât mama sa cu 20 de ani. Cât a fost mic, Freud a simţit deopotrivă teamă şi dragoste faţă de tatăl său. Mama sa era protectoare şi afectuoasă; faţă de ea, tânărul Freud a simţit o afecţiune pasionată. Frica de tată şi atracţia sexuală faţă de mamă constituie ceea ce Freud a numit mai târziu „Complexul Oedip". Vom vedea că o mare parte din teoria lui Freud este autobiografică, având drept sursă experienţele şi amintirile copilăriei.
Psihanaliza ca sistem al personalităţii
Freud a explorat domenii pe care alţi psihologi tindeau să le ignore: forţe motivante inconştiente, conflictele dintre aceste forţe şi efectele conflictelor asupra comportamentului.
Instinctele
Instinctele sunt forţele motrice sau motivaţionale ale personalităţii; forţele biologice care declanşează energie mentală. Instinctele freudiene, însă, nu sunt predispoziţii moştenite, ca în cazul sensului uzual al „instinctului", ci se referă mai degrabă la sursele de stimulare interioară ale corpului. Scopul instinctelor este eliminarea sau reducerea acestei stimulări prin anumite acţiuni, ca: mâncatul, băutul sau activitatea sexuală.
Freud a grupat instinctele în două categorii generale: pulsiunile vieţii şi pulsiunea morţii. Pulsiunile vieţii includ foamea, setea şi sexul. Ele privesc autoconservarea şi supravieţuirea speciei, fiind, aşadar, forţele creatoare care susţin viaţa. Forma de energie prin care pulsiunile vieţii se manifestă se numeşte libido. Pulsiunea morţii (sau thanatos) este o forţă distructivă care poate fi orientată către interior, ca în masochism sau sinucidere (fiind o tendinţă iraţională spre autodistrugere), sau în exterior, ca în ură şi agresivitate. Pe măsură ce Freud avansa în vârstă, a devenit din ce în ce mai convins că agresivitatea poate fi o motivaţie la fel de puternică pentru comportamentul uman, ca şi sexul.
Nivelurile personalităţii
În opera sa timpurie, Freud a sugerat că viaţa mentală se compune din trei părţi - conştientul, preconştientul şi inconştientul. Porţiunea conştientă, asemenea părţii vizibile a unui aisberg, e mică şi insignifiantă. Ea oferă doar o idee vagă despre întreaga personalitate. Vastul şi puternicul inconştient - asemănător părţii care există sub suprafaţa apei - conţine pulsiunile, forţele mortice ale întregului comportament omenesc.
În scrierile sale de mai târziu Freud a revizuit distincţia simplă conştient- inconştient şi a propus una formată din se, eu şi supraeu [7, 11].
Se-ul, care corespunde în mare parte mai vechii noţiuni freudiene de inconştient, este cel mai simplu şi mai puţin accesibil dintre componentele personalităţii. Forţele puternice ale Se-ului includ pulsiunile sexuale şi agresive. Freud scria: „Numim asta un...cazan plin de excitaţii clocotinde...Se-ul nu cunoaşte judecăţi de valoare, nu cunoaşte binele şi răul, nu cunoaşte morala". Forţele Se-ului caută satisfacţie nemijlocită, fără să ţină seama de împrejurările realităţii. Ele funcţionează conform principiului plăcerii, care urmăreşte să reducă tensiunea, căutând plăcerea şi evitând durerea. Se-ul conţine energia noastră psihică primară sau Libidoul şi se exprimă prin reducerea tensiunii. Creşterea energiei libidinale conduce la creşterea tensiunii. Ca urmare, acţionăm în încercarea de a reduce această tensiune la un nivel mai uşor de suportat. Pentru a ne satisface nevoile şi a menţine un nivel confortabil al tensiunii, trebuie să interacţionăm cu lumea reală. De exemplu, oamenii cărora le e foame trebuie să acţioneze pentru a găsi hrană, dacă vor ca să se elibereze de tensiunea indusă de foame. De aceea, este necesară stabilirea unei legături între cerinţele Se-ului şi realitate.
Menţionăm că Se-ul este tradus (din cuvântul german folosit de Freud - Es) în unele surse ca şi Şinele, ambele concepte având aceeaşi semnificaţie.
Eul slujeşte ca mediator dintre Se şi circumstanţele lumii exterioare spre uşurarea interacţiunii lor. Eul reprezintă raţiunea sau raţionalitatea, în contrast cu patimile negândite şi insistente ale Se-ului. În vreme ce Se-ul solicită orbeşte şi nu e conştient în privinţa realităţii, Eul e conştient, manipulând realitatea şi potrivind Se-ul cu ea. Eul urmează principiul realităţii, amânând solicitările de căutare a plăcerii ale Se-ului până când poate fi găsit un obiect convenabil care să satisfacă nevoia şi să reducă tensiunea. Eul nu există independent de Sine; într- adevăr, Eul îşi primeşte puterea din Se.
Freud a comparat interacţiunea dintre Eu şi Se cu un călăreţ pe un cal. Calul furnizează energia pentru a-1 deplasa pe călăreţ pe traseul său, însă puterea calului trebuie dirijată sau ţinută în frâu, altminteri calul merge unde vrea el sau îl poate arunca pe călăreţ din şa. La fel, Se-ul trebuie ghidat şi controlat, în caz contrar va răsturna Eul raţional.
A treia parte din structura freudiană a personalităţii, Supraeul, se dezvoltă de timpuriu în viaţă, când copilul asimilează regulile de conduită învăţate de la părinţi sau de la cei care au grijă de el, printr-un sistem de recompense şi pedepse. Supraeul este o instanţă morală rezultată din interiorizarea normelor, regulilor vieţii sociale, a interdicţiilor morale impuse de societate. Supraeul acţionează în raport cu imperativele morale. Poziţiile excesive ale Supraeului impuse de părinţi prin pedeapsă, sancţiune sunt interiorizate şi pot deforma personalitatea. Dar tot aşa de nocivă este lipsa educaţiei, modelării comportamentale care creează manifestări lipsite de orice cenzură (conştiinţa morală).
Freud descria Supraeul drept „avocatul năzuinţei spre perfecţiune". Putem vedea că, în mod evident, Supraeul intră în conflict cu Se-ul. Spre deosebire de Eu, care încearcă să amâne satisfacerea Se-ului pentru momente şi lucruri mai potrivite, Supraeul încearcă să inhibe complet satisfacerea Se-ului.
De aceea, Freud a descris o luptă continuă în sânul personalităţii, în care Eul se află în strânsoarea unor forţe insistente şi opuse. Eul trebuie să încerce să amâne impulsurile sexuale şi agresive ale Se-ului, să observe şi să manevreze realitatea, pentru a diminua tensiunea rezultată şi pentru a răspunde exigenţelor de perfecţiune venite din partea Supraeului. Deci, Eul este forţat dint trei părţi: ameninţat de pericole persistente din partea Se-ului, a realităţii şi a Supraeului. Rezultatul inevitabil, când Eul ajunge să fie suprasolicitat, este dezvoltarea anxietăţii.
Stadiile psihosexuale ale dezvoltării personalităţii
Freud era convins că tulburările nevrotice ale personalităţii îşi au originea în experienţele din copilărie. Potrivit teoriei sale psihanalitice a dezvoltării, copiii trec printr-o serie de stadii psihosexuale. În această perioadă copiii sunt consideraţi autoerotici; altfel spus, ei îşi procură plăcere senzuală stimulându-şi zonele erogene ale propriului corp, sau sunt stimulaţi de părinţi în timpul activităţilor de îngrijire normală.
Stadiul oral durează de la naştere până în al doilea an de viaţă. În această perioadă stimularea gurii prin supt, muşcat şi înghiţit constituie principala sursă de satisfacere senzuală. Prin satisfacţia orală, copilul îşi dezvoltă încrederea şi o personalitate optimistă. Satisfacerea inadecvată (prea multă sau prea puţină) poate determina un tip de personalitate orală,
preocupată de activităţi orale, precum fumatul, sărutul şi mâncatul. Freud credea că o paletă largă de comportamente adulte, de la optimismul excesiv la sarcasm şi cinism, poate fi pusă pe seama unor evenimente din stadiul oral de dezvoltare. În stadiul anal, gratificaţia se deplasează de la gură la anus, iar copiii obţin plăcerea de la zona anală. Acest stadiu coincide cu educarea pentru folosirea toaletei. Copiii pot elimina sau reţine fecalele. Ambele situaţii arată sfidarea dorinţei părinteşti. Conflictele din această perioadă pot produce un adult anal-expulsiv, murdar, risipitor şi extravagant; ori un adult anal-retentiv, care este extrem de îngrijit, curat şi compulsiv. În timpul stadiului falic, care survine în jurul vârstei de patru ani, satisfacţia erotică implică fantasme sexuale şi mângâierea organelor genitale. Complexul Oedip se instalează în acest stadiu. (Freud a numit acest complex după legenda grecească în care Oedip îşi ucide fără să ştie tatăl şi se căsătoreşte cu mama sa). Copiii - sugerează Freud - devin atraşi sexual de părintele de sex opus şi temători faţă de părintele de acelaşi sex, care este văzut ca un rival. Experienţele sale din copilărie veneau în sprijinul acestei idei. De obicei, copiii îşi depăşesc complexul Oedip, identificându-se cu părintele de acelaşi sex. În plus, ei îşi înlocuiesc dorinţa sexuală faţă de părintele de sex opus cu un gen de afecţiune mai uşor de acceptat din punct de vedere social. Totuşi, atitudinile faţă de sexul opus care se dezvoltă în acest stadiu vor persista, influenţând relaţiile adulte cu membrii sexului opus. Unul dintre rezultatele identificării cu părintele de acelaşi sex are loc în termenii dezvoltării Supraeului. Prin adoptarea particularităţilor şi atitudinilor părintelui de acelaşi sex, copilul îşi asumă standardele Supraeului părintelui [11]. Copiii care depăşesc conflictele din aceste prime stadii intră, cam între 5 şi 12 ani, într-o perioadă de latenţă, când începutul pubertăţii marchează începutul stadiului genital. În această perioadă comportamentul heterosexual devine important, iar persoana începe să se pregătească de căsătorie şi pentru a deveni părinte.
Anxietatea şi mecanismele de apărare
Anxietatea funcţionează ca un avertisment că Eul este ameninţat. Freud a descris trei tipuri de anxietate:
- obiectivă (teama faţă de pericole reale din lumea reală);
- nevrotică (provine din recunoaşterea pericolelor potenţiale inerente satisfacerii pulsiunilor Se-ului);
- anxietatea morală, care ia naştere din teama faţă de propria conştiinţă (când realizăm - sau doar ne gândim că realizăm - o acţiune contrară valorilor morale ale conştiinţei noastre, ne vom simţi, probabil, vinovaţi sau ne va fi ruşine). Nivelul anxietăţii morale ce ia naştere depinde de cât de bine dezvoltată ne este conştiinţa. Oamenii mai puţin virtuoşi trăiesc o anxietate morală mai scăzută.
Anxietatea induce tensiune, care motivează individul să ia anumite măsuri care s-o reducă. Potrivit teoriei lui Freud, Eul dezvoltă apărări de protecţie, aşa- numitele mecanisme de apărare, care sunt refuzuri sau distorsionări inconştiente ale realităţii. Câteva dintre mecanismele de apărare sunt descrise mai jos:
Refularea: refuzul existenţei a ceva care provoacă anxietate; altfel spus, eliminarea involuntară din conştiinţă a unei amintiri sau percepţii care generează disconfort. (Însă, un refuz îndârjit poate duce la istovirea organismului. Consumi multă energie pentru a păstra gândurile ascunse în subconştient. De aceea, uneori este mai bine ca aceste gânduri neplăcute să apară la nivelul conştientului pentru a fi înfruntate.)
Proiecţia: atribuim altora pulsiunile noastre deranjante. De exemplu, într-o căsnicie partenerul tentat la infidelitate îl bănuieşte de adulter pe celălalt.
Regresia: revenirea la un stadiu anterior, mai puţin frustrant, al vieţii şi manifestarea unor comportamente infantile şi dependente, specifice acelei perioade mai sigure. Sugerea unui deget, a degetului mare de obicei, a unui creion, a unei bomboane, a unei ţigări, a unei băuturi etc. sunt variante ale regresiei orale.
Raţionalizarea: Reinterpretarea comportamentului pentru a-l face mai acceptabil şi mai puţin ameninţător. Exemplul cu vulpea şi strugurii acri din fabula lui Esop.
Refuzul: refuzul existenţei unei ameninţări exterioare sau a unui eveniment traumatizant; de exemplu, o persoană care suferă de o maladie şi-i refuză acceptarea.
Sublimarea: Modificarea sau deplasarea impulsurilor Se-ului prin reorientarea energiei pulsionale în comportamente socialmente acceptabile. De exemplu, canalizarea energiilor sexuale în comportamente de creaţie artistică.
Deplasarea: Redirecţionarea impulsurilor Se-ului de pe un obiect ameninţător sau indisponibil către un obiect disponibil. De exemplu, înlocuirea ostilităţii faţă de şef cu cea faţă de propriul copil.
Psihanaliza după întemeiere - Neopsihanaliza
Ca şi Wundt şi psihologia sa experimentală, Freud nu s-a bucurat multă vreme de monopolul asupra sistemului său psihanalitic. La doar 20 de ani după ce a creat mişcarea, ea s-a scindat în fracţiuni conduse de psihanalişti care erau în dezacord asupra chestiunilor fundamentale (Carl Jung, Alfred Adler, Karen Horney). Rămăsese şi un grup destul de important de analişti neofreudieni care au aderat la premisele centrale ale psihanalizei, efectuând unele modificări (Anna Freud, Melanie Klein, Heinz Kohut).
Schimbarea majoră introdusă de neofreudieni a fost extinderea conceptului de Eu. Astfel, Eul era independent de Sine, îşi poseda propria energie care nu provenea din Se şi avea funcţii distincte de ale Se-ului. Analiştii neofreudieni au sugerat, de asemenea, că Eul e liber de conflictul produs, când impulsurile SE- ului insistă să fie satisfăcute.
O altă schimbare introdusă de neopsihanalişti a fost să pună un accent mai redus pe forţele biologice, ca factori care influenţează personalitatea. În schimb, a fost acordat mai mult credit impactului forţelor sociale şi psihologice. De asemenea, neofreudienii au redus importanţa sexualităţii infantile şi a complexului Oedip, sugerând că dezvoltarea personalităţii este determinată mai curând de forţe psihosociale decât de forţe psihosexuale. Astfel, interacţiunile sociale din copilărie au căpătat o importanţă mai mare decât interacţiunile sexuale reale sau imaginare.