Alfred Adler (1870-1937), medic psihiatru austriac, fondator al şcolii de psihologie individuală.
Alfred Adler s-a născut într-o familie care locuia în suburbiile Vienei, fiind al doilea din cei şase copii. Adler a fost invitat să se alăture cercului lui Freud (un grup care dezbătea ideile freudiene) după ce l-a apărat pe Freud la o prelegere. Ca şi Jung, el s-a despărţit ulterior de Freud, la insistenţa acestuia ca membrii Cercului de la Viena să susţină teoria sexuală a lui Freud.
Freud l-a privit mereu pe Adler cu desconsiderare, în timp ce pe Jung îl privea ca pe un om al marilor idei.
Adler şi-a auzit profesorul cum îl sfătuia pe tatăl său să-1 scoată de la şcoală şi să-1 bage ucenic la un cizmar. Cu toate acestea, tatăl său l-a încurajat să continue şcoala şi să-şi dubleze eforturile. Tânărul Alfred s-a străduit să-si remedieze situatia şcolară, studiind cu asiduitate la matematică. După ceva timp, profesorul a scris o problemă de matematică pe tablă, pe care niciun elev, nici profesorul însuşi n-au putut-o rezolva. Adler s-a ridicat brusc şi a spus: „Eu pot să rezolv problema". Neluând în seamă observaţia sarcastică a profesorului, „Desigur, dacă nimeni altcineva nu poate, cu siguranţă vei putea tu", a mers la tablă şi, în mijlocul râsetelor colegilor de clasă, a rezolvat problema. Din acel moment, el a fost cel mai bun elev din clasă la matematică.
Psihologia individuală
După despărţirea de Freud, Adler a creat propriul sistem psihologic de gândire, numit Psihologie individuală. Diferenţele majore dintre acesta şi psihanaliza lui Freud vizează:
- După părerea lui Adler, comportamentul uman este determinat de forţe sociale şi nu de instincte biologice. El propune conceptul de „interes social", ca potenţial înnăscut de a coopera cu alte persoane în vederea atingerii unor obiective personale şi ale societăţii;
- Adler minimalizează influenţa sexualităţii în formarea personalităţii;
- Se axează mai degrabă pe factorii conştienţi decât pe cei inconştienţi ai comportamentului;
- În vreme ce Freud asocia comportamentul prezent cu experienţele trecutului, Adler credea că suntem influenţaţi mai puternic de planurile noastre de viitor. (Spre exemplu, o persoană care se teme de osânda veşnică de după moarte, se va comporta, probabil, distinct de o persoană care nu crede în existenţa Divinităţii);
- În timp ce Freud diviza personalitatea în părţi distincte (Se, Eu şi Supraeu), Adler sublinia unitatea şi coerenţa personalităţii. El postula o forţă înnăscută şi dinamică care canalizează resursele personalităţii spre scopul primordial. Acest scop este perfecţiunea şi reprezintă dezvoltarea completă şi împlinirea Eu-lui propriu;
- În ceea ce priveşte femeile, Adler a combătut conceptul freudian al invidiei de penis şi sentimentul de inferioritate pe care femeile l-ar putea simţi în legătură cu aceasta. Adler credea în egalitatea sexelor şi a sprijinit mişcarea de emancipare a femeilor din acea vreme.
Sentimentul de inferioritate şi complexul de inferioritate
În copilărie, starea de neajutorare a copilului şi dependenţa sa de alte persoane îi trezesc sentimentul inferiorităţii. Adler considera că sentimentele de inferioritate sunt normale şi universale în copilărie, pentru că toţi oamenii încep prin a fi mici şi ineficienţi. Cei mai mulţi oameni răspund prin dezvoltarea unor abilităţi care îi fac să se simtă mai puternici şi mai eficienţi. Acest proces continuă, de fapt, pe tot parcursul vieţii, propulsându-ne spre realizări din ce în ce mai mari.
În condiţiile în care copilul este incapabil să compenseze sentimentul de inferioritate acesta se transformă într-un complex de inferioritate definit de către Adler ca incapacitate de a rezolva problemele de viaţă. Răsfăţul se poate constitui într-un complex de inferioritate mai ales la copiii unici care sunt excesiv răsfăţaţi în viaţa de familie. Ieşirea lor în lume este însoţită de incapacitatea de a se confrunta cu problemele reale. Neglijarea dezvoltă un complex de inferioritate din cauza sentimentului de inutilitate şi devalorizare pe care îl provoacă indiferenţa sau ostilitatea părinţilor.
Se poate vorbi şi despre un complex de superioritate rezultat din încercarea de a depăşi complexul de inferioritate. Dacă sentimentul de inferioritate motivează oamenii spre ascensiune, complexul de inferioritate, dimpotrivă, îi blochează. Persoanele cu un complex de inferioritate sunt convinse că sunt lipsite de valoare sau că nu vor evolua, aşa că ele nu reuşesc să ia măsuri pentru a se îmbunătăţi.
Ordinea naşterii
Bazându-se atât pe propria experienţă de viaţă, cât şi pe cea a pacienţilor săi, Adler stabileşte o legătură între ordinea naşterii copiilor în familie şi dezvoltarea personalităţii acestora. Poziţia în familie, consideră Adler, condiţionează experienţe sociale diferite, care se traduc prin atitudini distincre faţă de viaţă şi modalităţi diferite de a o aborda.
Copilul mai mare se bucură de siguranţă, răsfăţ, afectivitate până la venirea celui de al doilea copil care îi ocupă locul în afecţiunea şi interesul celorlalţi. De aici decurge un sentiment de frustrare urmat de tentative de
recâştigare a poziţiei pierdute. Uneori pot apărea comportamente dure, agresive, încăpăţânare, refuz. Dacă primeşte o ripostă dură, atunci reacţia lui va fi confirmată. Se constată că cu cât diferenţa de vârstă este mai mare, cu atât aceste fenomene sunt mai atenuate. Adler a sugerat că delicvenţii, nevroşii şi perverşii sunt adesea copii prim-născuţi. De asemenea, el a amintit despre faptul că Freud era un fiu mai mare tipic.
Al doilea născut este mai puţin anxios, dezvoltă competitivitate în raport cu fratele mai mare dar şi manifestări revendicative. Rivalitatea conduce la dezvoltarea psihomotorie a celui de al doilea născut. Adler însuşi era al doilea născut şi toată viaţa a avut o relaţie competitivă cu fratele său mai mare.
Cel mai mic copil este de obicei răsfăţatul întregii familii, mai ales atunci când diferenţa de vârstă este mare. Tinde să se dezvolte rapid şi să se realizeze la maturitate; riscul rezultă din răsfăţul excesiv ce va dezvolta dependenţă şi neajutorare.
Copilul unic are o poziţie total favorizată în familie, dar frustrările survin în mediul social, unde nu mai este centrul atenţiei. Nu are experienţa competiţiei cu un frate mai mic, nu ştie să lupte şi de aceea va fi dezamăgit.