Psihologie

Carl Rogers (1902-1987), psiholog umanist american.

La 22 de ani, în timp ce participa la o conferinţă a studenţilor creştini, în China, s-a eliberat definitiv de sub morala fundamentali stă a părinţilor şi a adoptat o filosofie de viaţă mai liberală. A căpătat convingerea că oamenii trebuie să aleagă să-şi conducă vieţile mai degrabă potrivit propriilor interpretări ale evenimentelor, decât să se bazeze pe părerile altora. Era, de asemenea, convins că trebuie să ne străduim activ să ne perfecţionăm. Aceste concepte au devenit piatra de temelie a teoriei sale despre personalitate.

• Studiile la agricultură, istorie şi religie;
• Doctoratul în psihologie clinică şi educaţională (1931);
• Activitatea în cadrul Societăţii de prevenire a cruzimii faţă de copii;
• Cariera universitară (la trei universităţi);
• Preşedinte al Asoţiaţiei Psihologilor Americani (1947);
• Preşedinte al Academiei Americane de Psihoterapeuţi (1956);
• Lucrări publicate: Consiliere şi psihoterapie (1942), Tratamentul clinic al copilului cu probleme (1939), Terapia centrată pe client (1951), Psihoterapia şi schimbarea personalităţii (1954), Despre devenirea unei persoane (1961) etc.;
• Fondatorul terapiei non-directive, apoi a celei centrate pe client şi, în final, al terapiei centrate pe persoană;
• A întemeiat Centrul de Studii ale Persoanei, 1968;
• Călătoriile în Africa de Sud, Brazilia, Statele Unite, Uniunea Sovietică.

Rogers este cel care a împlinit curentul umanist şi i-a conferit o orientare aplicativă cu o influenţă extraordinară în domeniul terapiei. Perspectiva lui Rogers asupra personalităţii s-a dezvoltat pe baza experienţei pe care a acumulat-o în şedinţele cu pacienţii. Pentru Rogers, fiinţele umane sunt conştiente şi raţionale, el respingând ideea conform căreia experienţele trecute exercită o influenţă asupra comportamentului prezent. Deşi recunoaşte că aceste experienţe, mai ales cele din copilărie, pot să influenţeze modul în care persoanele percep lumea, Rogers insistă asupra faptului că sentimentele prezente au o importanţă mai mare în dinamica personalităţii. Atât în terapie, cât şi în teorie, a fost preocupat de personalitatea prezentă. Accentuând importanţa conştientului şi a prezentului, Rogers consideră că personalitatea poate fi înţeleasă pe baza experienţelor sale subiective. Prin urmare, abordarea lui este una fenomenologică, având în centru realitatea aşa cum este ea percepută de individ. Teoria lui Rogers a fost primită cu deosebit entuziasm, având aplicaţii largi în psihologie, educaţie sau în viaţa de familie.

Procesul de realizare a Sinelui (Self-actualization) este asociat de Rogers cu funcţionarea ascendentă în trei câmpuri:

1. Realizarea Sinelui implică o crescută deschidere la experienţă, care este înţeleasă ca un factor important al dezvoltării personalităţii;
2. Împlinirea Sinelui înseamnă creşterea spontană în fiecare etapă a vieţii, printr-o participare totală, lipsită de orice prejudecăţi;
3. Personalitatea autorealizată are mare încredere în organismul şi psihismul său şi capătă un simţ dezvoltat al selecţiei libere şi al creativităţii.

Rogers construieşte o teorie a relaţiei dintre Selful actual (real) şi Selful ideal (imaginar). Astfel, Selful actual se dezvoltă prin raportare la un Self ideal, adică Sinele care include cele mai înalte valori şi cele mai puternice dorinţe de realizare a personalităţii. Între ele pot exista relaţii de congruenţă sau incongruenţă (dezacord).

La fel, Rogers stabileşte trei condiţii favorabile ale dezvoltării persoanei:

• Consideraţie (stimă) necondiţionată - nevoia de a fi tratat cu respect, simpatie, accepatre, încredere;
• Empatie - capacitatea de a înţelege lumea interioară a celuilalt;
• Congruenţă în relaţii interpersonale.

Astfel, teoria rogersiană pare a spune: „Partea noastră bună nu poate fi ţinută ascunsă".

În rezumat, mişcarea psihologiei umaniste a căpătat aspect instituţional, cu revistă proprie, asociaţie şi secţie în cadrul APA. Revista de psihologie umanistă a fost înfiinţată în 1961; Asociaţia Americană pentru Psihologie Umanistă - în 1961, iar Secţia de psihologie umanistă a APA - în 1971.