Psihologie

În manifestul behaviorist al lui Watson din 1913, el a cerut ca psihologia să renunţe la orice referinţă la minte, conştiinţă sau procese conştiente. Şi într- adevăr, psihologii care urmau directivele lui Watson au eliminat menţionarea acestor concepte şi au înlăturat orice terminologie mentalistă. Timp de decenii, manualele introductive în psihologie au descris funcţionarea creierului, însă au refuzat să discute despre orice concepţie privitoare la minte. Oamenii glumeau că psihologia şi-a pierdut caracterul conştient sau şi-apierdut mintea.

În 1976, în discursul său anual, preşedintele APA a declarat în faţa celor adunaţi că psihologia se schimbă şi că noua concepţie include refocalizarea asupra conştiinţei. Imaginea psihologiei despre natura umană devenea „mai degrabă umană decât mecanică". A urmat revizuirea manualelor introductive ce redefinea psihologia ca ştiinţă a comportamentelor şi proceselor mentale. O nouă şcoală de gândire se afirma - psihologia cognitivă.

Precursorii psihologiei cognitive

Ca şi toate mişcările revoluţionare din psihologie, psihologia cognitivă nu a apărut peste noapte. Multe dintre particularităţile sale fuseseră anticipate. Printre precursorii mai importanţi ai psihologiei cognitive menţionăm [1, 10]:

• Filosofii greci Platon şi Aristotel abordează în lucrările lor problematica gândirii;
• Întemeietorul psihologiei ştiinţifice, W.Wundt, a fost preocupat de cercetarea minţii conştiente;
• Structuraliştii şi functionalistii la fel au cercetat conştiinţa, studiindu-i elementele şi funcţiile;
• Gestalt psihologia la fel a avut o influenţă majoră în anticiparea psihologiei cognitive:

W.Kohler în cercetările sale asupra inteligenţei la animale a semnalat rolul intuiţiei ca procesare spontană de informaţie în urma căreia, prin restructurări ale reprezentărilor interne asupra relaţiei dintre obiectul scop şi obiectul mijloc, se produce un răspuns aparent spontan, dar care rezultă dintr-o prelucrare informaţională de tip procesual.

Cercetările lui K.Duncker asupra fixităţii funcţionale şi mai ales cele asupra analogiei demonstrează felul în care reprezentarea mentală dintr-o anumită situaţie este transferată într-o nouă situaţie şi poate să producă o rezolvare a problemelor prin analogie.

Cu toate că behavioriştii au fost cei care au negat vehement conştiinţa, printre neobehaviorişti se găsesc şi vestitori ai mişcării cognitiviste. Spre exemplu, E.Tolman a adus în prim-plan cercetări cu un puternic suport cognitivist. El a introdus termenul „hartă mintală", sugerând existenţa unei reprezentări mintale a structurilor spaţiale care acţionează într-o manieră latentă în procesul rezolutiv. Conceptul de „hartă mintală" este intens utilizat în psihologia cognitivă.

Prin elaborarea Teoriei constructelor personale, psihologul american G.Kelly (1905-1967) fundamentează apariţia psihologiei cognitive. Constructele personale, ca şi reprezentările noastre cognitive, ne permit să percepem şi să interpretăm lumea şi evenimentele prin prisma lor. Dezvoltarea constructelor este în strânsa legătură cu experienţa de viaţă şi fiecare persoană dezvoltă un sistem de constructe ierarhizate, structurate şi organizate. Sistemul de constructe
prezintă o serie întreagă de particularităţi comune pentru oameni în general şi pentru anumite grupuri, categorii, perioade istorice, sisteme culturale, politice, religioase etc. Dar configuraţia este personală şi conferă individului nota de specificitate [1].

Un precursor important al psihologiei cognitive este psihologul elveţian Jean Piaget (1896-1980).

Aportul şi contribuţia remarcabilă a cercetărilor lui J.Piaget şi a şcolii sale numită structuralism genetic constituie o anticipare a concepţiilor vizând dezvoltarea structurilor cognitive. În studiile sale, Piaget a elaborat o teorie originală asupra genezei şi mecanismelor gândirii, delimitând următoarele stadii cognitive:

• stadiul senzoriomotor (0-2 ani);
• stadiul preoperaţional (2-7 ani);
• stadiul operaţiilor concrete (7-11 ani);
• stadiul operaţiilor formale (12 + ani).

Dezvoltarea cognitivă implică schimbări în procesul şi abilităţile cognitive.

În opinia lui Piaget, dezvoltarea timpurie a cognitivului implică procese bazate pe acţiuni şi apoi progresează spre schimbări în operaţiile mentale. Piaget insistă pe ideea că inteligenţa se dezvoltă într-un mod activ, care depinde de interacţiunea copilului cu mediul în care trăieşte.

Prin întreaga sa operă şi prin rigoarea sa J.Piaget anticipează într-o manieră remarcabilă cognitivismul modern care îi datorează mare parte dintre conceptele de bază, precum şi dintre metodele de cercetare.

Întemeierea psihologiei cognitive

Mişcarea cognitivistă nu-şi revendică un întemeietor izolat. Erau mai curând idei şi concepţii cărora le venise timpul. Totuşi, istoria psihologiei identifică doi savanţi care au contribuit la munca de pionierat sub forma unui centru de cercetare şi a unor cărţi, considerate acum „pietre de hotar" în dezvoltarea psihologiei cognitive. Aceştia sunt George Miller şi Ulric Neisser.

George A. Miller (1920-2012), psiholog american.

În 1956, Miller a publicat un articol, devenit, între timp, clasic: Numărul magic şapte plus sau minus doi: câteva limite ale capacităţii noastre de a procesa informaţia. În această lucrare a demonstrat că aptitudinea noastră conştientă de memorizare de scurtă durată e limitată la 7 plus/minus 2 unităţi de informaţie (numere, cuvinte, culori etc). Importanţa acestei descoperiri era că viza „procesarea informaţiei" şi „experienţa cognitivă" într-o psihologie dominată de behaviorism. De asemenea, a permis generalizarea ideii că este important să se limiteze numărul de elemente care sunt prezentate unei persoane atunci când dorim să păstrăm anumite informaţii (de exemplu, cifrele unui număr sau numărul de stimuli care formează o prezentare etc.).

Gruparea în mai multe elemente subliniază importanţa organizării în depăşirea limitelor memoriei. Dacă memoria de lucru, pe termen scurt, este limitată la 7 elemente, singura cale de a-i îmbunătăţi capacitatea este organizarea în elemente mai ample. Acest lucru se dovedeşte a fi o temă comună în cercetarea memoriei. Memoria este îmbunătăţită prin organizarea pieselor mai mici în nişte întregi mai mari [2].

Aceste şi alte idei conexe au influenţat puternic câmpul în devenire al psihologiei cognitive [7].

În 1960 Miller a fondat (împreună cu Jerome S.Bruner) Centrul de Studii Cognitive de la Harvard, investigând o gamă largă de subiecte: limbajul, memoria, percepţia, formarea conceptelor, gândirea şi psihologia dezvoltării.

În 1986 a participat la înfiinţarea Laboratorului de Ştiinţe Cognitive de la Princeton.

Printre cele mai importante lucrări ale lui George A. Miller, care au influenţat /fundamentat psihologia cognitivă!, sunt: Limba si comuficarea (19 51); Planuri si structură de comportament (1957); Psihologia comunicării (1967), Limbaj si vorbire (1987), Psihologie: ştiinţa vieţii mentale (19)9)1) etc.

În 1969) Miller a dev enit preşedinte APA şi a luat premiul peneru contribuţie ştiinţific;!! deosebită; în 1991 i-a foţt decernată Medalia Naţiocalo pentru Ştiinţă; în 2003 a primit premiul AP A pentru contribuţii majore în psihologie şi alte premii importante.

Ulric Neisser (1928-2012), psiholog germano-american şi membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe din SUA.

Şi-a luat licenţa în psihologie la Harvard (1950), iar mai târziu, în 1956, şi doctoratul, la aceeaşi universitate.

În pofida atracţiei crescânde pe care o exercita asupra sa abordarec cognitivistă în psiholog ie, Neias er nu vedea cum se putea ieşi din limitele behaviorismului, d acă s e voia o cari ere universitară. „Era ce trebuia să înveţi. Acesta era ti mpul când se credea că niciun fenomen psihologic nu e real decât dacă poate fi pus în evidenţă pe cobai" [10].

Şansa lui a fost să aibă primul post umverpitar la Bradeis University, unde şeful secţiei de psihologi e era Abraham Maslow. Chiar dacă Maslow n-a reuşit să facă din Neissep un psihol og umanist, i-a oferit ocazia să-şi vadă de preocuperilă sale; în domeniul cognitiv.

În 1967 Neisser a publicat Psihologie cogfiiivă, o carte ce a devenit foarte populară şi i-a adus lui Neisser numele de „părinte al psihologiei cognitive" .

Neisser defineu cogniţia drept „procese prin care inputul senzorial este transformat, redus, elaborat, stodat, recuperat şi folosit.. cogniţia este implicată în orice poate face o fiinţă umană" [8]. Astfel, psihologia cognitivă estă
preocupată de senzaţie, percepţie, imagistică, memorie, rezolvarea problemelor, gândirea şi activităţile mentale conexe. Neisser insista ca rezultatele cercetărilor să fie generalizate dincolo de limitele laboratorului, să fie aplicate în activităţi practice, pentru a ajuta oamenii să-şi rezolve problemele de zi cu zi la locul de muncă şi în viaţa privată.

A desfăşurat cercetări ale memoriei, identificând că memoria unei persoane pentru un eveniment rezultă dintr-un proces activ de construcţie, care poate fi influenţat de o combinaţie de evenimente şi stări emoţionale, mai degrabă decât de o reproducere pasivă. Această viziune are implicaţii evidente pentru fiabilitatea unor lucruri, precum declaraţiile martorilor oculari [8].

Neisser a fost un exponent timpuriu al faptului că memoria reprezintă mai degrabă un proces activ de construcţie decât o reproducere pasivă a trecutului. Această noţiune a apărut din analiza lui Neisser a mărturiei Watergate a lui John Dean, fost consilier al lui Richard Nixon. Studiul compară amintirile lui Dean, culese din mărturia sa directă, cu conversaţiile înregistrate, la care Dean a participat. Neisser a descoperit că amintirile lui Dean erau în mare măsură incorecte în comparaţie cu conversaţiile înregistrate. în primul rând, el a descoperit că acestea tindeau să fie egocentrice, selectând elemente care îi subliniau rolul în evenimentele în curs. Mai important, Dean a combinat în „amintiri" mai multe evenimente care au avut loc de fapt în momente diferite. După cum afirmă Neisser, „ ceea ce pare a fi un episod amintit reprezintă, de fapt, o serie repetată de evenimente". Neisser a sugerat că astfel de erori de memorie sunt frecvente, reflectând natura memoriei ca proces de construcţie [9].

Astfel, tema dominantă a psihologiei cognitive este procesarea informaţiei care porneşte de la premisa că procesele mintale operează într-o manieră asemănătoare cu un calculator.

Psihologii cognitivi au acceptat calculatoarele ca model pentru funcţionarea cognitivă umană, sugerând că maşinile prezintă inteligenţă artificială şi procesează informaţie în felul cum o fac oamenii.

Mai departe, organismul este văzut ca un sofisticat procesor de informaţii. Termenul tratare a informaţiei este şi el foarte sugestiv, sugerând intervenţia procesorului în modificarea, transformarea informaţiei. În această viziune informatizată şi computerizată memoria realizează o encodare, stocare şi recuperare a informaţiei la niveluri de procesare senzorială, de scurtă durată şi de lungă durată. Scopul psihologilor cognitivi este să descopere programele pe care fiecare dintre noi le-a stocat în memorie, acele tipare de gândire care ne permit să înţelegem şi să ne articulăm ideile, să ţinem minte şi să evocăm fapte şi concepte, să înţelegem şi să rezolvăm noi probleme.

• Metoda introspecţiei. Cercetarea de către psihologii cognitivişti a experienţelor de conştiinţă i-a făcut să revină asupra metodei introspecţiei, încercând să cuantifice rapoartele statistice pentru a le face mai obiective şi bune de analiză statistică.
• Inconştientul informaţional. Conform cognitiviştilor, procesele inconştiente fac parte din învăţare şi pot fi studiate experimental. Totuşi, nu e vorba despre inconştientul pulsional despre care vorbea Freud, debordând de dorinţe şi amintiri refulate ce pot fi conştientizate numai prin psihanaliză. Noul conştient este mai degrabă raţional decât afectiv şi este implicat în primul stadiu al cogniţiei - în răspunsul la stimuli [10].
• Cogniţia socială constituie o altă temă majoră de studiu pentru psihologia cognitivă. Se are în vedere investigarea relaţiei dintre contextul social şi cogniţie. Este explorată maniera în care informaţia de ordin social este procesată şi efectul dinamicii sociale asupra acestei procesări. Sunt demne de amintit aici teoria atribuirii, cercetarea atitudinilor, stereotipurilor şi reprezentărilor sociale [1].

La mijlocul anilor şaptezeci are loc un eveniment important pentru cercetătorii angajaţi în ştiinţele cognitive. Fundaţia Alfred P. Sloan, o frecventă susţinătoare a cercetărilor avansate prin promovarea unor programe speciale de cercetare, se hotărăşte să aloce câteva sute de milioane de dolari pentru dezvoltarea ştiinţelor cognitive. Mulţi savanţi şi-au modificat drastic agenda de luciu pentru a putea participa la reuniunea de împărţire a fondurilor de cercetare. Efectele s-au simţit imediat. în 1977 ia fiinţă o societate internaţională de ştiinţe cognitive, care începe să editeze revista „Cognitive Science". Se creează rapid departamente şi unităţi de ştiinţe cognitive în toate marile universităţi americane, apoi în cele vest-europene. Se instituie doctorate în ştiinţe cognitive şi se ţin cursuri de vară pe aceeaşi temă. Din primii ani ai deceniului nouă, ştiinţele cognitive constituie deja o preocupare instituţionalizată, cu un profil academic distinct. în 1978, scriind primul raport către fundaţia Sloan, specialiştii în ştiinţe cognitive menţionau: „Existenţa domeniului nostru de cercetare e determinată de existenţa unui obiectiv comun: descoperirea capacităţilor computaţionale şi de reprezentare ale psihicului, precum şi a proiecţiilor lor structurale şi funcţionale în creier. Astfel spus, psihologia cognitivă studiază sistemul cognitiv uman" [6].

Contribuţii ale psihologiei cognitive şi critici aduse acesteia

Contribuţii:

• Conştiinţa şi-a reluat locul central pe care îl deţinea la apariţia oficială a domeniului;
• Disputa dintre psihologia cognitivă şi behaviorism este de domeniul trecutului. Actualmente, critica lasă locul sintezei, complementarităţii şi asimilărilor reciproce.
• Cognitiviştii încearcă să extindă şi să consolideze activitatea mai multor discipline majore într-un studiu unificat despre modul în care mintea dobândeşte cunoştinţe. Această perspectivă, numită ştiinţă cognitivă, este un amalgam de psihologie cognitivă, lingvistică, antropologie, filosofie, informatică, inteligenţă artificială şi neuroştiinţe.
• Psihologia cognitivă nu s-a încheiat. Deoarece este încă în dezvoltare, este prea devreme să-i judecăm contribuţia finală.

Critici:

• Pentru încercarea de a reduce ansamblul problematicii psihologice doar la aspectele cognitive;
• Este criticată metafora computerului ca o sursă de reducţionism a minţii umane la nivelul calculatorului [1].
• Supraestimarea cogniţiei, în detrimentul altor influenţe asupra gândirii şi comportamentului, cum ar fi afectivitatea şi motivaţia. Chiar şi cognitiviştii au simţit pericolul ca psihologia cognitivă să se fixeze pe procesele de gândire cu aceeaşi înverşunare, cu care behaviorismul s-a focalizat asupra comportamentului manifest [10].

- O critică severă a psihologiei cognitive vine chiar din interiorul ei, de la întemeietorul ei formal U.Neisser. Acesta a reproşat psihologiei cognitive deficitul de validitate ecologică, pentru că multe experimente cognitiviste sunt artificiale şi greu de generalizat. El pledează pentru o cercetare ecologică validă pe probleme psihologice care îşi au un corespondent cât se poate de direct în realitatea existenţei oamenilor obişnuiţi [1].