Psihologie

Iluziile perceptive pot apărea în aproape toate modalităţile senzoriale de reflectare. Ele sunt datorate atât unor limite funcţionale ale aparatelor senzoriale (de exemplu, tendinţa ochiului de a examina centrul figurilor închise), cît mai ales ciocnirii dintre un sistem de legături condiţionate bine fixat şi un altul nou, similar cu primul în ansamblu, dar deosebit în unele amănunte. Aşadar, cea mai mare parte a iluziilor beneficiază de o explicaţie complexă a mecanismului de producere, în care joacă rol atât centrul, cât şi periferia.

Iluziile sunt, în cea mai mare parte, rezultatul în plan subiectiv al efectelor de câmp[1] din plan periferic extern. Ele se pot defini ca reflectări relativ modificate şi denaturate ale obiectului-stimul, în care răspunsurile şi evaluările subiectului se îndepărtează mai mult sau mai puţin de datele măsurătorilor obiective. Spre deosebire de halucinaţii şi agnozii – fenomene patologice –, iluziile nu duc la confundarea sau falsa recunoaştere a obiectului, ci numai la modificarea în hiper sau în hipo a unor părţi sau însuşiri ale lui. Ele se supun influenţei corectoare a măsurătorilor practice sau a proceselor de gândire. Aşa se face că, o dată cu vârsta, intensitatea şi frecvenţa iluziilor primare (legate direct de efectele de câmp) se diminuează considerabil. Cel mai pregnant, ele se evidenţiază în sfera percepţiei vizuale – a formei, a mărimii şi a mişcării. În raport cu forma, se disting două tipuri de iluzii: de dedublare (ex., iluzia mirajului constând în apariţia a două imagini, una corespunzând obiectului şi alta ireală – miraj; în funcţie de modul de refracţie a razelor de lumină ce ajung la observator, imaginea poate fi localizată sub cea reală, (caz în care apare răsturnată – miraj inferior, sau deasupra celei reale – miraj superior) sau modificată (deformată) (ex. o baghetă introdusă într-un vas cu apă se va deforma, apărându-ne în percepţie ca frântă de la nivelul contactului cu suprafaţa apei). În percepţia mărimilor, iluzia se manifestă prin augmentarea elementelor sau obiectelor mai mari şi diminuarea celor de dimensiuni mai mici, când ele sunt percepute simultan (un om înalt în compania unuia scund va fi perceput şi mai înalt, iar cel scund va părea şi mai scund decât în realitate).

Pentru demonstraţii experimentale, cele mai edificatoare sunt iluziile optico-geometrice: iluzia Müller-Layer, iluzia Poggendorf, iluzia cubului lui Necker, iluzia deformării pătratului circumscris în cerc, iluzia perspectivei, iluzia lui Zollner (deformarea liniilor curbe), obiectele imposibile, spirala lui Platon (autocinetică) etc.

Pe lângă condiţiile şi factorii fizici obiectivi, intensitatea şi pregnanţa iluziilor optico-geometrice depind şi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului, de tipul de personalitate – analitic sau sintetic, realist sau sugestionabil etc. Implicarea factorilor de personalitate în mecanismul psihologic al percepţiei duce la apariţia iluziilor secundare, care nu diminuează cu vârstă. Studiul iluziilor în percepţie poate furniza informaţii semnificative pentru determinarea emergenţei structurii de personalitate, exprimată în stilul cognitiv, în specificul dominantelor motivaţionale, în raportul dintre raţionalitate şi emoţionalitate.

Tipuri de iluzii perceptive:

a) Iluzia de greutate (Charpentier).

Dacă cîntărim în mînă 2 greutăţi egale ca masă, dar avînd volume diferite, obiectul mai mare ni se va părea mai uşor. Această iluzie a fost identificată de Fechner în 1860, a fost cercetată de Muller şi Schuman şi a primit denumirea de iluzia Charpentier pentru că acesta (1861) a determinat-o experimental. Explicaţia dată de aceşti cercetători se baza pe un „impuls motor” mai mare.

Dacă un subiect a ridicat cu ambele mîini perechi de greutăţi diferite, o pereche de greutăţi egale o va ridica, de asemenea, diferit: mîna care va ridica greutatea mai mare va avea şi un impuls motor mai mare şi o va ridica mai uşor „proiectînd-o în sus”. Subiectul va avea în felul acesta impresia că obiectul este mai uşor. Mîna cealaltă, care anterior ridicase obiecte mai uşoare, va aplica un impuls motor mai mic şi în felul acesta obiectul respective va părea mai greu decat cel din mana cealaltă cu care de fapt este egal. 

Pentru a dovedi că nu este vorba de un simplu „montaj motor”,  „impuls motor”, ci de o stare cu implicaţii mai profunde, Uznadze a căutat o iluzie similară celei a lui Charpentier, dar care să nu fie de natură musculo-motorie. S-a folosit, în acest scop, de cutii de greutate egală, dar de mărime diferită care erau aşezate pe mîinile subiectului.

Subiecţii au prezentat o iluzie analogă cu cea a lui Charpentier (s-a eliminat impulsul motor de ridicare): 71% din subiecţi au perceput cutia mai mare ca fiind mai uşoară şi invers pe cea mică.

b) În domeniul baresteziei (presiunii).

Se apasă mîna subiectului cu pîrghia baresteziometrului, de două ori succesiv – prima dată la o presiune mai mare şi a doua oară la o presiune mai mică. După 15 repetări se consideră montajul realizat şi se trece la experimentul critic: se exercită asupra mîinii subiectului două presiuni egale. O mare parte a subiecţilor (45%) declară că prima apăsare a fost mai slabă, 25% declară o iluzie asimilativă şi 15% adecvată.

c) În domeniul haptic (de apucare) şi de volum.

Subiectul, cu ochii închişi, primeşte simultan în fiecare mînă cîte o bilă de lemn (sau mingi): una mai mare ş alta mai mică. Subiectul trebuie să aprecieze care este mai mare. După 15 repetări, se trece, fără a-l aviza pe subiect, la experimentul critic. I se dau 2 bile egale. De această dată, bila mai mică va fi percepută ca fiind mai mare, iar cea mai mare ca fiind mai mică. În cazul cînd volumul bilelor este egal în probele de montare, dar diferă greutatea lor (280 gr. şi 880 gr), apare o iluzie de volum: bila mai grea va fi percepută ca avînd un volum mai mic şi bila mai uşoară va fi percepută ca avînd un volum mai mare. Iluzia de volum apare şi în cazul cînd subiectul primeşte succesiv spre comparare cele două bile (una mare şi una mică) în aceeaşi mînă. După 15 repetări se dă proba critică: 2 bile egale. În acest caz, bilele vor fi percepute contrastant.

d) În toate experimentele de mai sus participarea tactil-kinestezică este prezentă în percepţie. Se pot face însă probe şi cu cercetarea iluziei optice la percepţia volumului. Se prezintă subiectului, la tahistoscop, simultan 2 cercuri (O 20- 30 mm), unul mai mare şi altul mai mic. Se repetă de 15 ori (cercul mai mare e prezentat mereu in aceeaşi parte). În experimentul critic se prezintă două cercuri egale. O parte din subiecţi vor percepe cercul ce apare în partea unde fusese cel mare ca fiind mai mic şi invers.

e) În percepţia auditivă pot fi, de asemenea, generate iluzii. Subiectul, cu spatele la aparat, primeşte două sunete de intensităţi diferite (succesiv). După 15 repetări ale probei de montare, se prezintă 2 sunete de intensităţi egale. La producerea iluziei, subiectul apreciază că sunetul care apare in locul celui intens este mai slab şi invers.

f) Se pot face experimente şi cu perceperea diverselor grade de luminozitate. Se prezintă la tahistoscop, – spre comparare – de 15 ori, un pătrat cu o luminozitate mai redusă şi unul cu o luminozitate mai mare. Iluzia contrastantă apare în mod evident şi în acest caz.

g) Iluzia contrastantă de percepere a mulţimii apare dacă se prezintă tahistoscopic 2 cercuri egale punctate in interior cu un număr diferit de puncte: mai multe intr-un cerc şi mai puţine in celălalt ( diferenţa să fie evidentă). In experimentul critic, ambele cercuri conţin un număr egal de puncte.

Explicaţia iluziei nu se poate reduce la un montaj motor sau senzorial, adică la procese care se petrec in „motoriu” sau „senzoriu”, ci intr-un montaj integral, ca stare a individului, ca „mobilizare” a sa ca intreg. Un montaj elaborat pentru o anumită modalitate perceptivă, dacă este adevărat că reprezintă o mobilizare integrală a individului, trebuie să se poată manifesta şi intr-o altă modalitate senzorială (transpoziţie).

Acest lucru a fost dovedit experimental. Astfel, în cazul percepţiei haptice, iluzia apărută la o singură mвnă poate fi transferată şi la cealaltă. Unii autori (Stevens) au obţinut, in cazul transpoziţiei iluziei, rezultate negative, de unde au tras concluzia că iluzia are un character local. Este probabil că a existat o eroare metodologică intrucat transpoziţia iluziei a fost dovedită experimental.

Dacă în probele tahistoscopice cercurile sunt prezentate la un singur ochi, iluzia ce apare poate fi transpusă şi la celălalt. Și mai mult: dacă se pun în mînă subiectului bile de mărime diferită, iluzia poate fi transpusă şi vizual prin prezentare tahistoscopică – în experiment critic – a două cercuri egale. Deci, montajul elaborat în procesul percepţiei haptice a fost transpus în perceperea vizuală, ceea ce atestă iradierea montajului de la o modalitate la alta. Iradierea intermodală a montajului probează caracterul integralpersonal, „central” al montajului. Nici teoria „aşteptării nejustificate” nu poate rămвne in picioare. Folosind percepţia haptică, subiectul în stare de hipnoză execută probe de montaj (i se dau spre percepţie 2 bile diferite ca volum). I se ordonă subiectului să uite tot ce s-a întîmplat cu el. Experimentul critic este făcut cînd subiectul a fost scos din starea hipnotică. Apare totuşi iluzia contrastantă, care în orice caz nu poate fi pusă pe seama „aşteptării”, fiind cunoscută amnesia posthipnotică. Factorul „aşteptare” a fost exclus cu totul.

Iluzii optico-geometrice

Iluzia Muller – Lyer 

Este greu să se aprecieze lungimea segmentelor de dreaptă, pentru că acestea nu pot fi izolate de bordurile de la capete. Datorită săgeţilor inchise, ochiul are tendinţa de a examina centrul figurii şi, ca atare, segmentul de dreaptă apare ca fiind mai mic decat in realitate. Segmentul cu săgeţi deschise pare mai mare decat primul, deşi cele două segmente sunt, de fapt, egale (fig.1, A, B şi C).

De altfel, in percepţia vizuală, ochii se mişcă in permanenţă in scopul cuprinderii obiectelor.

Se ştie că, la citirea ziarului, ochii se mişcă pentru a urmări literele. Prin determinări s-a stabilit că ochiul se mişcă 10% din timp şi 90% rămîne staţionar. Ochiul nu se opreşte la fiecare cuvînt în timpul lecturii, ci la cel de-al 3-lea sau al 4-lea, în funcţie de dificultatea materialului.

Mişcările ochiului sunt bruşte; el vede numai cînd stă nemişcat. Americanii au făcut numeroase cercetări in timpul celui de-al doilea război mondial asupra operatorilor radar, care nu vedeau ţinta din cauza deplasării ei rapide pe ecranul aparatului. Psihologii au dat o serie de indicaţii observatorilor de pe avioane pentru a-şi оmbunătăţi probabilitatea găsirii unor ţinte pe mare deschisă. Iluzia optică explică de ce oamenii par să aibă proporţii diferite după lungimea hainelor.

Iluzia de supraestimare a verticalităţii

Iluzia de verticalitate se bazează pe tendinţa universală de a supraestima figurile in dimensiunile verticale şi de a le subestima în plan orizontal (obişnuinţa de a vedea blocurile de locuinţe cu оnălţimea lor).

c) Iluzia de perspectivă – mărime, cauzată de călcarea legilor perspectivei liniare. Dacă se desenează stalpii sau copacii, ce străjuiesc o şosea sau o cale ferată, la fel de mari şi nu din ce in ce mai mici pe măsură ce se depărtează şoseaua sau calea ferată, apare această iluzie. Ochiul nostru s-a obişnuit să asocieze perspectiva cu distanţa şi de aici această iluzie (fig.3).

Iluzia de mişcare

a) Mişcarea aparentă

Dacă într-o оncăpere оntunecată apare un punct luminos fix, acesta pare că se mişcă (efect autokinetic). Dacă se introduc şi alte puncte luminoase, efectul de mişcare dispare. Dacă punctul luminos apare într-un pătrat luminos, ori de cate ori se mişcă pătratul, pare că se deplasează punctul luminos. Dacă şi pătratul este cuprins intr-un alt pătrat luminos mai mare, acesta va părea că este staţionar şi că se mişcă pătratul mai mic оmpreună cu punctul luminos din interiorul său (mişcare indusă).

Nu dispunem de explicaţii convingătoare pentru acest fenomen. Unele accidente aviatice de noapte s-au datorat efectului autokinetic: pilotul care zbura in formaţie a crezut că se deplasează lumina din faţa sa şi a urmat-o, lovindu-se de un obstacol. Alte iluzii de mişcare: pleacă trenul în care stai şi ţi se pare că a plecat cel de pe linia vecină; dacă priveşti o apă curgătoare de pe pod, la un moment dat ai impresia că te deplasezi tu (iluzia apare mai puternic dacă abia ai coborat dintr-un autovehicul).

Iluzia de mişcare poate fi demonstrată cu ajutorul a două beculeţe de lanternă aşezate in linie, la o distanţă unul faţă de altul de 4-5 cm. Dacă ele sunt aprinse succesiv cu o anumită frecvenţă, pare că lumina se „mişcă” de la un bec la altul şi, dacă frecvenţa creşte pвnă la pragul de fuziune (aprox. 40 de licăriri pe minut), apare o dreaptă luminoasă între cele două surse (fenomenul este mai evident pe intuneric şi este similar cu mişcarea unui cărbune incandescent).

b) Modelul lui Wertheimer.

Mişcarea aparentă a fost studiată iniţial de Wertheimer, care i-a dat denumirea de fenomen „phi” (fi). Fenomenul stă la baza perceperii mişcării imaginilor de pe pelicula cinematografică (mişcare stroboscopică). Modelul experimental, utilizat de Wertheimer.

În cele patru cartoane sunt practicate nişte decupaje pentru a intra lumina unui proiector. Dacă suprapunem cartonaşul b al seriei A (cel de jos) peste cel de deasupra sa (a) şi glisăm decupajul său stanga-dreapta peste cele 2 decupaje cu o anumită cadenţă (frecvenţă), se unifică imaginile şi apare o linie in mişcare. Dacă frecvenţa deplasării este mică, vom vedea o linie discontinuă. Un fenomen similar apare şi pe ecranul televizorului cand liniile de baleiaj scad sub frecvenţa critică de fuziune.

În cazul cartonaşului B, cu aceeaşi procedură ca la seria A, vom observa tot o linie in mişcare, dar cu tendinţa de a lua forma curbă, aşa cum este decupajul din dreapta al cartonului fix (a). Pentru a obţine iluzia de mişcare, este necesar să existe un anumit raport intre frecvenţa deplasărilor spaţiului luminos, intensitatea luminii şi mărimea figurii.

c) Iluzia care afectează forma mişcării (fenomenul Pulfrich).

Oscilaţiile unui mobil in plan orizontal sunt percepute ca mişcare in spaţiul tridimensional (mişcare de rotaţie). Acest efect stereoscopic apare atunci cand privim, in condiţii diferite de iluminare pentru cei doi ochi, un obiect cu mişcare pendulară orizontală. Acesta pare să descrie o elipsă faţă de axul orizontal. Iluzia creşte o dată cu creşterea vitezei de pendulare a obiectului in mişcare (Lit A, 1960), apropiindu-se de forma unui cerc şi dobandind un puternic efect stereoscopic.

d) Iluzia care afectează forma mobilului (efectul Auersperg-Buhrmester).

Forma unui obiect poate fi deformată de mişcare. Un pătrat prezentat in circumducţie (rotire in plan răsturnat) este perceput in mai multe ipostaze de formă (Piaget J., Lambercier M., 1952), intre vederea lui la viteză mică şi pragul de fuziune. În prima fază, subiectul vede figura in formă exactă şi constantă şi ii subestimează viteza mişcării; cand mişcarea devine haotică, pătratul are o aură de strălucire şi apoi se оntunecă. In faza a doua – faza iluziei propriu-zise – apare o figură centrală in formă de cruce cu braţe simetrice, după care aceasta se ingroaşe şi se dublează. În fine, în faza a treia, apare o cruce dublă, imobilă, cu o aură scanteietoare.

e) Iluzia de amplitudine a mişcării.

La două mobile apropiate, mişcarea celui din spate pare că se intinde spre celălalt şi observatorul vede o singură mişcare ( cauzalitate perceptivă). Dacă se priveşte fix la un mobil B staţionar (imagine centrală) şi un mobil A vine spre B (imagine periferică) oprindu-se la contactul cu el, tocmai cand acesta porneşte, ni se pare că A îl impinge pe B (H. Michotte, 1954).

Bibliografie:

1. Golu M., „Fundamentele psihologiei – compendiu –”, Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000.
2. Lungu N., „Psihologie experimentală”, Universitatea „Spiru Haret”, Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine, 2003.
3. http://psihologie.atspace.com/iluzii_perceptive/index.htm

[1] Efectele de câmp sunt rezultatul unor raporturi de inducţie negativă şi de contrast care apar între diferitele elemente sau însuşiri ale obiectelor-stimul.