Wilhelm Wundt fiziolog, psiholog, filozof, logician şi istoric al culturii germane este considerat ca adevăratul fondator al psihologiei experimentale. Pentru el, experimentarea nu are sens decât dacă este bazată pe introspecţie. El înfiinţează la Leipzig în 1879, primul laborator de psihologie experimentală din lume (1879), transformat într-un institut. Tot aici se naşte şi introspecţionismul. În prima sa carte „ Contributions to a theory of sense perception" (1862), bazându-se pe fapte legate de activitatea organelor şi mişcărilor senzoriale, Wundt a propus ideea creării psihologiei experimentale, al cărei plan a fost prezentat în Lectures on the Soul of Man and Animals (1863). Planul a cuprins două domenii de cercetare: a) analiza conştiinţei individuale cu ajutorul observării controlate experimental a subiectului asupra propriilor sale sentimente, idei; b) studiul psihologiei popoarelor, adică aspecte psihologice ale culturii - limbă, mit, moravuri ale diferitelor naţiuni etc.

În urmă acestui plan, Wundt s-a concentrat iniţial pe studiul conştiinţei subiectului, definind psihologia drept ştiinţa experienţei directe. El a numit-o psihologie fiziologică, deoarece condiţiile trăite de subiect au fost studiate prin procedee experimentale speciale, majoritatea fiind dezvoltate de fiziologie (în principal fiziologia simţurilor - vedere, auz, etc.). Deoarece produsele activităţii acestor organe sunt imagini mentale recunoscute de subiect, acestea, în contrast cu organizarea corpului, au fost considerate un obiect special de studiu, care nu mai are legătură cu fiziologia, ci cu psihologia. Sarcina a fost văzută în analizarea cu atenţie a acestor imagini, evidenţiind elementele iniţiale, cele mai simple din care sunt construite. Wundt a folosit de asemenea realizările altor două ramuri noi ale cunoaşterii - psihofizică, studiind pe baza experimentului şi folosind metode cantitative, relaţiile periodice dintre stimuli fizici şi senzaţii provocate de aceştia, şi o altă direcţie specială, care determină experimental timpul de reacţie al subiectului la stimulii prezentaţi. În psihologia experimentală Wundt a procedat la analiza proceselor de constiinta si ale vointei.

Cercetările lui Wundt au generat formularea primelor reguli, principii ale studiului introspecţionist. După Wundt „omul dispune de o facultate specială de cunoaştere nemijlocită a propriului său psihic prin intermediul introspecţiei". Introspecţia este concepută că o percepţie internă, datorită căreia conştiinţa se sesisează nemijlocit pe sine însăşi printr-un act de autoreflectare. În acest caz datele introspecţiei sunt absolut veridice deoarece în privinţa psihicului, fenomenul şi esenţa coincid. Încercând să formuleze principiile studiului conştiinţei, W. Wundt face distincţie între introspecţie şi autoobservaţie.

Autoobservaţia este o observaţie aplicată asupra propriei persoane, ceea ce înseamnă nu numai cunoaşterea reprezentărilor gândurilor, sentimentelor proprii (introspecţia), ci şi cunoaşterea din activitatea proprie, din relaţiile cu semenii, din încercările vieţii.

Introspecţia este în esenţă numai o latură a autoobservaţiei. Că urmare, introspecţioniştii cereau subiecţilor să relateze numai aspectul psihic "pur" evitând orice referire la obiect (stimul). Introspecţia clasică cerea abstragerea de la relatarea obiectului care producea percepţia, gândirea (denumit stimulus eror) şi cerea relatarea aspectului psihic pur.

Wundt utiliza introspecţia antrenată care presupune ca subiecţii să fie instruiţi şi antrenaţi pentru a sesiza momentul abaterii conştiinţei de la sarcinile introspecţiei, fâcându-se delimitarea strictă a dualităţii modului de percepţie a propriei persoane. Wundt şi discipolii săi menţionau că omul este capabil de o dublă cunoaştere: una prin care el sesizează propriile senzaţii, gânduri, sentimente; şi alta prin care el se cunoaşte pe sine în acelaşi chip în care îi cunoaşte pe alţii.

Oswald Kulpe (1862 - 1915) este considerat generatorul unei noi direcţii în dezvoltarea curentului introspecţionist. Acesta, stabilindu-se la Şcoala din Wurtzburg, a încearcat să demonstreze că şi gândirea, ca şi celelalte procese psihice, poate fi studiată prin introspecţie. El cerea subiecţilor special pregătiţi (antrenaţi) o dare de seamă introspectivă asupra proceselor gândirii. Subiectul trebuia ca în timp ce desfăşura o operaţie sau rezolva o problemă să se exprime cu voce tare, oferind pe această cale, "a reflexiei vorbite" unele informaţii asupra modului în care gândeşte şi a etapelor parcurse. Se studia gândirea fără imagine şi fără voinţă. O. Kulpe argumenta că specifică pentru gândire este cunoaşterea reconstructivă, mijlocită a impalpabilului, a ceea ce există dar nu se oferă direct percepţiei. Principala dificultate întâlnită de O. Kulpe şi discipolii săi se reducea la faptul că introspecţia, deşi le permitea să descrie judecăţi sub formă unor termeni şi să urmărească lanţul imaginilor asociative, nu îi ajută să descopere calea de mişcare a gândului spre scopul propus, precum şi modul de formare a diverselor judecăţi. Pentru a face introspecţia mai eficientă, H. Watt a inventat procedeul fracţionării. El secţiona evenimentul psihologic în câteva etape consecutive cercetând fiecare etapă în parte, delimita memoria şi concluziile incluse în darea de seamă introspectivă. Completând procesul fracţionării cu controlul cronoscopic, el a dat o denumire nouă metodei: introspecţie experimentală sistematică. Metoda centrală, utilizată de Şcoala de la Wurtzburg, a fost autoobservaţia introspectivă sistematică în cadrul proceselor de gândire, adică provocarea experimentală a anumitor procese psihice şi descrierea exactă a trăirilor care ies în evidenţă cu această ocazie. Se remarcă faptul că rezultatele psihologilor din Wurzburg au derivat într-un punct important de la psihologia conştiinţei lui W. Wundt şi anume: ei au considerat că multe gânduri au un caracter neintuitiv. Sensul unor expresii abstracte şi generale, după O. Kulpe, poate fi dovedit când în conştiinţă nu mai poate fi descoperit nimic intuitiv. Astfel de conţinuturi de conştiinţă neintuitive au fost denumite de N. Ach, precugetări.

Unul dintre cei mai importanţi psihologi specializaţi în preajma lui Wundt a fost Edward Titchner. Acesta spune că inrospectia nu este un produs de privire în interior ci o tehnică înalta prin care se realizează evenimentele interne. Titchner exprimă foarte sugestiv ideea: Conţinutul psihicului este pur, el nu are nicio legătură cu lumea externă materială' prin ceea ce numea eroarea stimulului'. Cu toate că activitatea ce are loc si condiţiile în care aceasta se desfăşoară sunt profund controlate, după opinia lui Titchner, când oamenii sunt invitaţi să-si relateze trăirile, senzaţiile, emoţiile, ideile, ei fac greseala de a se referi la obiectul percepţiei, reprezentării, sentimentului gândirii. Aşadar, în loc de a caracteriza trăirea, ei se referă la stimulul ei. Pentru a studia realitatea interioară, cercetătorul trebuie să dedubleze în obiect şi subiect al cercetării, ceea ce reprezintă regula "sine qua non" a metodei introspecţiei.

Toate condiţiile descrise de Titchner sunt menite să transforme introspecţia într-o metodă experimentală validă, iar actul însuşi într-o activitate complexă a cunoaşterii. De altfel, în orice metodă utilizată în psihologie există o componentă introspectivă ce are printre alte funcţii şi pe aceea de a controla şi a valida diferite ipoteze. Titchner este cel care a dus introspecţia în America şi a generat o orientare psihologică ce poartă denumirea de structuralism. Astfel, el concepea conştiinţa ca o structura globală subiacentă tuturor conduitelor, ea constituind unicul şi autenticul obiect de studiu al psihologiei. Din perspectiva structuralismului sarcina psihologică constă în a desprinde, a dezmembra structuri psihice complexe în elementele lor componente şi a le studia pe fiecare după o serie de criterii: conţinut, calitate, intensitate. Această concepţie era orientată împotriva zoopsihologiei care a avut reacţii foarte violente.

Pe de altă parte, Titchner crede că psihologia nu trebuie să-şi formuleze scopuri practice, singurul ei scop fiind acela al unei mai bune cunoaşteri a conştiinţei prin introspecţie.

William James (1842 - 1910) promovează funcţionalismul, o orientare psihologică ce se desfăşura concomitent cu introspectionismul.

După opinia lui W. James, conştiinţa nu este un simplu epifenomen, adică un produs derivat secundar ce îndeplineşte importante funcţii adaptive. Aşadar funcţionalismul se preocupă de importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor psihice în vederea adaptării individului şi a organismului la condiţiile mediului înconjurător. Studiind emoţiile, James ajunge la concluzia că nu centrii nervoşi superiori au o mare importanţă ci cei periferici, cauza emoţiei fiind modificarea organică ce apare în organism, potrivit acestei teorii, râdem nu pentru că suntem veseli ci suntem veseli pentru că râdem, fugim nu pentru că ne este frică, ci ne este frică pentru că fugim.

Emoţia nu constituie o legătură în înlănţuirea de evenimente care conduce la o anume acţiune, cum ar fi alergarea. Mai degrabă, este un fel de reflectare post-factum a unei reacţii adaptative care a avut loc deja.

Wundt şi studenţii săi au început prin examinarea conştiinţei — prin introspecţie. Însă numai persoana care are acea experienţă o poate observa. Nu se punea problema de a privi în interiorul minţii şi de a face deducţii din ceea ce ar putea găsi acolo. Nu însemna nici tipul de autoexaminare ocazională, şi poate mai degrabă posomorâtă pe care termenul de introspecţie îl sugerează astăzi. Era, mai degrabă, o chestiune de a nota şi a descrie exact ceea ce este în mintea unei persoane şi de a se uita pentru a vedea cum este afectată această prin schimbări controlate exact în condiţiile experimentale. Făcând aceasta, Wundt a propus să fie urmărită sarcina fundamentală a psihologiei: identificarea elementelor conştiinţei, determinarea ansambluri ce o formează şi în final, stabilirea proceselor care sunt implicate. Acesta era programul de cercetare al lui Wundt pentru ştiinţa de-abia născută.

În laboratorul lui Wundt, introspecţia sau percepţia internă era realizată conform regulilor şi condiţiilor sale explicite :observatorii trebuie să fie capabili să determine când trebuie să aibă loc procesul; observatorii trebuie să fie pregătiţi sau cu atenţia trează; trebuie ca observaţia să poată fi repetată; condiţiile în care este derulat experimentul trebuie să poată fi modificat astfel încât stimulii să poată fi variaţi , de o manieră controlată.Ultima condiţie face referire la esenţa metodei experimentale: varierea condiţiilor stimulării şi observarea schimbărilor survenite în experienţele raportate de subiecţi.

Wundt credea că o astfel de formă de introspecţie - percepţia internă - va oferi toate datele de bază necesare în investigarea problemelor ce interesează psihologia, observaţia fiind orientată către interiorul observatorului : către experienţele sale conştiente.

Observatorilor, persoane foarte bine antrenate anterior, li s-au prezentat evenimente senzoriale atent controlate. Pentru a atinge obiectivul, Wundt a insistat că observatorii săi să fie formaţi cu rigurozitate, li se cerea să realizeze 10000 de observaţii introspective înainte de a fi suficient de pregătiţi .Ei trebuiau să devină capabili să realizeze observaţii mecanic; ei nu aveau nevoie de răgaz, îşi descriau experienţa conştientă imediat şi automat, astfel intervalul dintre actul observaţiei şi raportarea experienţei să fie minim. Condiţiile în care era derulat experimentul trebuiau să poată fi modificate, asfel încât stimulii să poată fi variaţi.

Wundt a acceptat arareori tipul de introspecţie calitativă (subiecţii îşi descriu pur şi simplu experienţele interne) deoarce tipul de raport introspectiv pe care îl dorea se referea la judecăţile conştiiente ale subiecţilor cu privire la mărimea, intensitatea şi durata stimulilor fizici. Cea mai mare parte a cercetărilor lui Wundt recurgea la măsurători obiective, asigurate de echipamentele de laborator sofisticate iar multe dintre aceste măsurători constau în înregistrarea cantitativă a timpilor de reacţie.

Observaţiile experimentelor au fost repetate de mai multe ori, notate, sintetizate şi scopul lor a fost să demonstreze că există două componente cheie care alcătuiesc conţinutul minţii umane: senzaţiile şi sentimentele.

Senzaţiile - una dintre cele două forme elementare ale experienţei sunt provocate de stimularea organelor de simţ iar impulsurile ajung la creier. Sentimentele reprezintă complementele subiective ale senzaţiilor, dar nu sunt generate de vreun organ de simţ. Senzaţiile sunt insoţite de o anumită coloratură, iar când senzaţiile se combină pentru a da o stare mai complexă va rezulta un sentiment.

Wundt a propus o teorie tridimensională a sentimentelor (explicaţia lui Wundt cu privire la stările emoţionale bazate pe trei dimensiuni: plăcere/neplăcere, tensiune/relaxare, excitaţie/inhibare). Folosind un metronom, el a declarat că după ce a auzit mai multe sunete, unele erau mai plăcute decât altele. El a sugerat astfel că starea mentală reprezentată de sentiment se regăseşte pe un continuum.

Wundt consideră emoţiile că fiind combinăţii complexe de sentimente elementare.Deşi teoria tridimensională a sentimentelor a stimulat multe cercetări la Leipzig în perioada respectivă ea nu a trecut testul timpului.

Termenul de apercepţie a fost introdus de Wundt, la Leibnitz pentru a desemna percepţia conştientă spre deosebire de micile percepţii inconştiente. Pentru Wundt apercepţia este o percepţie focalizată, foarte activă şi clară, întrucât este susţinută prin cunoştinţe prealabile şi interese. El privea aperceptia ca un proces activ.

Forma de introspecţie propusă de Titchener s-a bazat pe observatori riguros pregătiţi să-şi descrie elementele constitutive ale stării conştiente.Titchener îşi descrie metoda ca introspecţie experimentală sistematică, termen preluat de la Kulpe.Ca şi Kulpe , Titchener a recurs la relatări detaliate, calitative şi subiective ale activităţilor mentale din timpul actului de introspecţie.Titchener se deosebea de Wundt prin faptul că era interesat de analiza experienţei conştiente complexe la nivelul părţilor sale componente şi nu la nivelul sintezei elementelor prin intermediul apercepţiei. Tichener punea accentul pe părţi şi nu se orienta, ca Wundt, spre întreg.Titchener a fost influenţat şi de spiritul mecanicist având în vedere imaginea pe care o avea despre observatorii care îi furnizau date în laborator. Subiecţii erau numiţi 'reactivi', termen folosit de chimişti pentru un agent pasiv folosit pentru a obţine sau pentru a determina răspunsuri din partea câtorva altor substanţe. Subiecţii trebuiau să fie perfect imparţiali, ca nişte maşini detaşate fără a fi conştienţi că au de efectuat o procedură de natură conştientă. Subiecţii din laborator realizau introspecţii pentru o varietate de stimului şi furnizau observaţii de durată, amănunţite privind elementele propriei conştiinţe.

Spre exemplu, unul dintre experimente constă în rostirea cu voce tare a unui cuvânt. Reactivului i se cerea să observe efectul pe care acel stimul îl producea asupra conştiinţei şi cum îl afecta cuvântul respectiv.

Titchener a definit trei stări elementare ale conştiinţei: senzaţiile, imaginile şi stările afective. Senzaţiile, elemente de baza ale percepţiei sunt prezente în sunete, imagini, mirosuri şi alte experienţe produse de obiecte fizice din jurul nostru. Imaginile reprezintă elementele ideilor şi se regăsesc în experienţe ce nu sunt prezente, cum ar fi amintirea. Stările afective sunt elementele emoţiilor şi se găsesc în experienţe precum dragostea, ura sau tristeţea.

Dezvoltare şi controversă

Psihologia lui Wundt, focalizată pe descrierea şi organizarea elementelor conştiinţei nu era potrivită pentru rezolvarea unor probleme din lumea reală. Este probabil unul dintre motivele pentru care psihologia lui Wundt nu a prins rădăcini în Statele Unite ale Americii.Wundt vedea psihologia că pe o ştiinţă pur academică, nu era interesat să îşi aplice psihologia la problemele practice.

Cu toate că a fost răspândită în universităţi din multe ţări, în Germania, psihologia wundtiana s-a dezvoltat relativ lent, ca ştiinţă distinctă. În acelaşi timp, în Statele Unite existau mult mai mulţi psihologi, cunoştinţele şi tehnicile psihologice fiind aplicate problemelor practice din domeniul economiei şi educaţiei.

Ca orice altă metodă experimentală şi metodă introspecţiei a fost supusă criticilor. Prima problema a fost următoarea: când inrospectia realizată de observatori diferiţi conduce la rezultate diferite, cum decidem care sunt corecte? Experimentele care utilizează introspecţia nu sunt întotdeauna concordante deoarece observaţia introspectivă este auto observare, o experienţă incontestabil individuală iar discrepanţele nu pot fi eliminate prin repetarea observaţiei.

Cercetătorii care nu erau de acord cu vederile lui Wundt au propus idei, teme şi direcţii total diferite. Charles Darwin a propus o teorie a evoluţiei. Era o teorie care explica de ce animalele aveau caracteristicile pe care le aveau — mentale, precum şi fizice. Mult prea simplificată, ideea a fost restrânsă la următoarele: animalele au caracteristicile pe care le au pentru că, de-a lungul multor ere, animalele care avuseseră acele caracteristici (sau aproximaţii ale acelora) au lăsat mai mulţi descendenţi decât cele care nu o făcuseră. Iar animalele pe care le vedem astăzi, printre care suntem incluşi şi noi, sunt acei descendenţi.

Caracteristicile evoluează deci pentru că ele conferă avantaje în succesul reproductiv — numărul de descendenţi. Dar această idee se aplică, aşa cum Darwin a văzut foarte clar, în aceeaşi măsură comportamentelor ca şi aripilor, ghearelor şi dinţilor — şi, de aceea, se aplică şi finei structuri a interconexiunilor creierului care controlează comportamentul. Tigrii au dezvoltat dinţi şi gheare pentru a prinde şi devora prada. Găinile au dezvoltat ciocuri cu care să ciugulească grâne. Toate aceste structuri ar fi însă nefolositoare fără mecanismele creierului care le controlează şi le direcţionează folosirea către obiectele potrivite. Dar atunci dacă mintea este controlată de creier, însăşi mintea trebuie să fi evoluat.

În primul rând, recunoaşterea acestui fapt, a condus la întrebări privind comportamentul animal şi mintea animală. Descartes făcuse o împărţire foarte fermă — oamenii au minte, animalele au instincte, împărţirea aceasta nu mai putea fi menţinută. Poate că şi animalele au minte. Dar dacă au, minţile lor nu pot fi studiate prin introspecţie. Minţile lor trebuie studiate în alte feluri — în special, prin observarea comportamentului acestora.

În al doilea rând, o perspectivă evoluţionistă ne conduce spre întrebarea cât de important este să ştim ceea ce se întâmplă în mintea unui animal — sau a unui om. Oricum, din punct de vedere evoluţionist, ceea ce contează este ceea ce face un animal sau un om, nu ceea ce gândeşte înainte de a face.

Reacţiile împoriva introspecţionismului au venit şi din partea filosofiei. Unul din curentele ce se opuneau introspectionismului a fost pragmatismul, care identifica realitatea obiectivă cu reacţiile subiective faţă de ea, obiectul cunoaşterii cu procesul cunoaşterii. Potrivit pragmatiştilor, nu există idei adevărate, ci numai idei ce devin adevărate pe parcursul activităţii practice a individului.

Auguste Comte, criticând vehement introspecţia, pornea de la premisa că trăirea psihică se modifică în momentul în care devine obiect al investigaţiei şi arată că atunci când are cine să observe, n-are ce observa, iar atunci când există obiect de observat, n-are cine să-l observe.

Andre Lalande aducea următoarele reproşuri introspecţiei: -faptul observat se alterează prin actul însuşi al observării; -stările afective intense sunt mai puţin accesibile observării interne;

-nu se pot sesiza decât fenomenele psihice conştiente, care nu constituie decât o parte din viaţa psihică a individului;

-ideile preconcepute falsifică interpretatrea fenomenelor proprii într-o mai mare măsură decât în observarea îndreptată asupra altora.

Din pricina dedublării cercetătorului, subiectul este transformat de obiectul pe care urmăreşte să-l cunoască. Pe de altă parte, introspecţia modifică chiar fenomenele observate. Sub raport cognitiv, introspecţia oferă informaţii despre rezultatele externe şi nu despre mecanismul intern al activităţii intelectuale.

Rămânând închisă, într-o perspectiva idealistă şi mentalistă, fiind în esenţă reducţionistă, introspecţia nu putea constitui pentru multă vreme obiectul psihologiei.

Titchener a încercat să modifice şi să perfecţioneze metoda pentru a o face să răspundă exigenţelor ştiinţei. Chiar dacă modul său de a aborda introspecţia câştiga în precizie, atacurile şi criticile au continuat. Un prim aspect ţinea de definiţie unde Tichener întâmpină dificultăţi în a defini cu exactitate ce intelegea el prin metodă introspectivă. Al doilea aspect era la adresa metodologiei legat de scopurile în care erau formaţi subiecţii ce realizau introspecţii. Observatorilor li se cerea să ignore anumite categorii de cuvinte care deveniseră o parte din vocabularul lor. Dacă termenii obişnuiţi ar fi fost excluşi din vocabularul lor ar fi fost nevoie de dezvoltarea unui limbaj introspectiv ceea ce nu s-a realizat niciodată. Obesrvatorii erau frecvent în dezacord, chiar şi când circumstanţele experimentale erau extrem de rigid controlate.

Totodată, criticii au acuzat introspecţia că este în realitate o formă de retrospecţie, căci între experienţă şi raportarea ei se va scurge un oarecare timp aşa că probabil o parte a experienţei va fi pierdută înainte că individul să poată realiza şi raporta vreo introspecţie.

Critica ce se aduce şi azi introspecţiei se sprijină pe faptul că nu e posibil să se îndrepte atenţia asupra conştiinţei însăşi fără să dispară conţinuturile vizate, iar în cazul in care se reuşeşte această fixare, este absolut imposibilă consemnarea celor observate deoarece consemnarea se anulează şi contraface.

Dincolo de aceste critici, istoricii acordă credit introspecţionismului. Metodele de cercetare, bazate pe observaţie, experiment şi măsurătoare se plasau în continuarea celor mai bune practice ştiinţifice.

Deşi tematica şi obiectivele nu mai sunt considerate esenţiale, metoda introspecţiei- definită mai larg că furnizare a unui raport verbal pe baza experienţei-continuă să fie folosită în numeroase domenii ale psihologiei. Cercetătorii psihofizicieni îşi îndeamnă şi acum subiecţii să indice dacă un al doilea ton răsună mai tare sau mai slab decât primul. Persoanelor plasate în medii neobişnuite, cum ar fi imponderabilitatea în zborurile spaţiale, li se cere să raporteze ce simt. Rapoartele clinice primite de la pacienţi şi răspunsurile la testele de personalitate şi la scalele de atitudine, sunt şi ele de natură introspectivă.

În psihologia de azi sunt frecvent utilizare rapoartele introspective ce implică procese cognitive cum ar fi raţionarea. De asemena, psihologia cognitivă, intersata de procesele conştiente a conferit o mare legitimitate introspecţiei. Prin urmare, metoda introspectivă, chiar dacă nu a rămas aceeaşi avută în vedere de Wundt şi Titchener, rămâne utilă şi prezentă.

La sfârşitul secolului XX, un psiholog nota faptul că 'dacă e să studiem conştiinţa, va trebui să folosim introspecţia şi rapoartele introspective' (Farthing,1992, p 61). Un alt psiholog cognitivist scria că introspecţia nu doar că e folosită frecvent, ci că stările de conştientă revelate de introspecţie 'sunt adesea bune prevestitoare ale comportamentului indivizilor' (Wilson,2003, p 131)

Metoda introspecţiei este, însă, folosită şi în zilele noastre. Într-un studiu recent, Sebastien Marti, renumit expert în neurologie care lucrează în laboratorul lui Stanislas Dehaene din NeuroSpin (Franţa), afirmă că introspecţia poate fi exactă şi clarificatoare, constituind o adiţie utilă măsurilor obiective. Acesta a efectuat un studiu costând în participarea a zece subiecţi supuşi unui test simplu (două sarcini de rezolvat). Mai întâi, aceştia au ascultat un sunet şi au apăsat una din două taste cât de repede puteau, pentru a indică dacă timbrul sunetului a fost înalt sau grav. Imediat după aceea, ei au apăsat una din cele două taste cât de repede posibil pentru a indica dacă un" Y" sau un" Z" au apărut pe ecranul calculatorului. Când momentul luării celei de-a două decizii vine prea repede după prima etapă, timpii de reacţie pentru ce-a de-a două sarcină cresc - un efect stabilit de mai multă vreme şi cunoscut sub numele de" perioadă refractară de natură psihologică".

Cercetătorii nu au făcut doar să înregistreze timpul de reacţie al participanţilor, ci i-au şi rugat pe aceştia să facă mai multe estimări subiective după fiecare probă: cât de mult le-a luat să răspundă la prima probă, cea a sunetului, cât de mult le-a luat să răspundă la a două probă, cea a literei, la ce interval a apărut litera după sunet şi dacă litera a apărut înainte sau după ce se hotărâseră asupra răspunsului aferent sunetului. Timpul de reacţie nu a variat în momentele de introspecţie în comparaţie cu cele ale sarcinilor de control, sugerând, în mod crucial, că introspecţia nu a interferat cu procesele cognitive de bază necesare îndeplinirii sarcinii.

Evaluările subiective asupra propriului timp de reacţie şi asupra altor factori, deşi erau subestimări, se potriveau în mare parte cu măsurătorile obiective. Acurateţea introspecţiei s-a diminuat doar atunci când litera a apărut prea repede după sunet sau chiar în acelaşi timp cu acesta. Participanţii au fost exacţi atunci când a existat un interval suficient de mare între sunet şi literă, dar percepţia le-a fost compromisă atunci când litera a apărut prea devreme.

Cercetătorii au declarat că au reuşit să redea secvenţa de evenimente conştiente dintr- un test al perioadei refractare de natură psihologică bazându-se pe introspecţia subiecţilor. Ei au mai precizat că datele nu sunt întotdeauna adevărate din punct de vedere obiectiv, dar pot fi utilizate pentru a obţine o imagine consistentă a fenomenologiei subiective a unei probe de nivel mediu în timpul unei sarcini cognitive.

Aşadar, foarte multe experimente psihologice folosesc elementele introspective în cercetare, în ciuda faptului că metodele de bază sunt altele.

BIBLIOGRAFIE

1. O istorie a psihologiei moderne, Schultz Duane P., Schultz Sydney Ellen, Editura Trei,2020.
2. Introducere in psihologie, Mielu Zlate, Editura Polirom,2015.
3. Istoria universală a psihologiei, Ion Manzat, Editura Printech, 2000.