Ce este PTSD?
Experimentarea unei situaţii traumatice de către o persoană provoacă modificări substanţiale la nivel individual. Modificările se referă la propria identitate, la răspunsurile afective şi psihologice, precum şi la interacţiunile individului cu ceilalţi şi cu mediul. Apare de fapt o modificare a strategiilor de adaptare individuale care nu mai fac faţă noii situaţii la care individul este expus.
Potrivit criteriilor de clasificare ale DSM IV - TM, tulburarea de stres posttraumatic apare atunci când:
A. Persoana a fost expusă unui eveniment traumatic care îndeplineste următoarele criterii:
1. persoana a trăit, a fost martoră sau a fost confruntată cu unul sau mai multe evenimente care cuprindeau o moarte de facto sau ameninţarea cu moartea, o rănire gravă sau un pericol de pierdere a integrităţii corporale a propriei persoane sau a altora.
2. reacţia persoanei a cuprins frica extremă, neajutorarea sau indignarea (la copii se poate manifesta prin comportament dezorganizat sau agitat).
B. Evenimentul traumatic a fost retrăit în mod persistent în cel puţin una din următoarele maniere: amintiri recurente sau intruzive ale evenimentului, vise recurente, apăsătoare, tendinţa de a acţiona sau a simţi ca şi cum evenimentul respectiv s-ar întoarce (flashback); o suprasolicitare psihică intensă la confruntarea cu stimuli externi sau interni care amintesc de evenimentul traumatic; reacţii somatice la confruntarea cu această categorie de stimuli.
C. Evitarea persistentă a stimulilor legaţi de traumă sau o aplatizare a reactivităţii generale.
D. Simptome persistente de arousal sporit (dificultate de a adormi sau de a menţine somnul, iritabilitate sau izbucniri de mânie, dificultăţi de concentrare, hipervigilenţă, reacţii de teamă exagerată).
E.Tabloul tulburărilor (crt. B,C,D) dureaza mai mult de o lună.
F.Tabloul tulburărilor interacţionează cu exercitarea normală a funcţiilor sociale şi profesionale ale individului.
Stresul posttraumatic este un termen diagnostic folosit pentru a descrie aceste stări care afectează, după cum se vede, potrivit criteriilor de clasificare ale DSM, corpul, mintea, modul de a trăi şi de a se relaţiona al individului. Persoana care suferă de o astfel de tulburare va prezenta anxietate şi depresie ca urmare a trăirii unui astfel de eveniment. Are loc oreexperimentare continuă a traumei (în amintiri şi coşmaruri), o scădere a interesului pentru lumea externă şi anumite simptome fiziologice, cum ar fi tulburări de somn şi o stare de hiperalertă. Există un efort contradictoriu din partea acestor persoane de a uita şi de a-şi reaminti evenimentul traumatizant, de a se apropia şi de a-l evita în acţiuni compulsive (P.F. Kellermann, 2000). Imaginile intruzive experimentate şi memoriile dureroase continuă să revină în timp ce există un efort conştient de a le evita şi de a nu se gândi asupra lor. Pacientul face eforturi disperate în încercarea de a-şi recâştiga balanţa interioară şi echilibrul emoţional pentru a-şi putea continua viaţa.
Argumente favorabile utilizării psihodramei ca metodă de terapie în tulburarea de stress posttraumatic
Fenomenologia şi etiologia PTSD este studiată de mai bine de un secol. Au existat variate demersuri terapeutice care au dezvoltat strategii de abordare a acestei tulburări. Printre aceste demersuri se număra şi cel psihodramatic, dezvoltat de Jacob Levy Moreno.
Bazându-se pe principiile terapeutice a căror eficienţă a fost dovedită în timp, respectiv a catharsisului şi a punerii în scenă, precum şi pe elementele de ritual şi cele narative, psihodrama a fost angajată cu succes de peste 50 de ani în tratamentul persoanelor traumatizate. Deşi psihodrama dispune de o modalitate de tratament rapidă, eficientă şi foarte putenică, această modalitate a fost insuficient investigată în literatura de specialitate. De aici şi criticile aduse acestui demers psihoterapeutic de către alte psihoterapii, referitoare la lipsa de validare empirica. Este probabil datoria noilor generaţii de psihodramaticieni de a aduce un plus de empirism acestui demers, prin studii comparative, pentru a demonstra eficienţa acestei metode comparativ cu altele care apelează din belşug la tehnicile psihodramatice în demersul lor terapeutic.
Unul dintre argumentele care pledează favorabil pentru folosirea psihodramei ca metodă de psihoterapie cu pacienţii cu PTSD a fost adus de către Kellermann (2000) şi se referă la spontaneitate ca la un concept psihodramatic fundamental. Potrivit acestuia, fundamentarea teoretică pentru utilizarea tratamentului psihodramatic în stresul posttraumatic este destul de simplă. O persoană care a fost expusă la un eveniment foarte stresant se simte copleşită şi se află într-o stare de agitaţie emoţională şi cognitivă. Răspunsul imediat la situaţia stresantă este adesea descris ca o stare de şoc (Williams, 1993): un tip de scurtcircuit psihic şi mintal. În această stare acută, oamenii experimentează (după Wilson, 1989) trei tipuri de reacţie: copleşirea şi inundarea cu emoţii, amorţirea emoţională şi încercarea de echilibrare a trăirilor emoţionale negative (comportament de coping adaptativ). În primele două situaţii este nevoie de un anumit interval de timp pentru a putea procesa cognitiv noua realitate şi consecinţele sale. În momentul în care adevărul dureros este înţeles în sfârşit, urmează faza reactivă (de acţiune) în care apare starea de alertă fizică şi protest, teama şi ura, senzaţia de gol şi pierdere. Imagini, emoţii şi reamintiri care sunt mult prea dureroase, sunt negate (împinse afară din conştiinţă) dar rămân ascunse la nivel corporal (Van der Kolk, McFarlane and Weisaeth, 1996).
În urma unui eveniment traumatic, acomodarea organismului la noua realitate variază foarte mult de la persoană la persoană: unii sunt capabili să-şi gestioneze pierderea şi să se adapteze la noua realitate, în timp ce alţii răman blocaţi în starea de dezorganizare şi disperare, ca rezultat al inabilităţii lor de a integra adecvat experienţele dureroase. Aceştia sunt cei care vor dezvolta cu preponderenţă PTSD (cf. Wilson, Smith and Johnson, 1985). După Moreno (1972) persoanele care dezvoltă PTSD sunt acele persoane care nu sunt suficient încălzite pentru schimbare din punct de vedere somatic, psihologic şi fiziologic. Aceste persoane nu vor gestiona adecvat evenimentul stresant cu care se confruntă. Din perspectiva autorului, spontaneitatea este resursa responsabilă pentru medierea echilibrului personal între lumea externă şi internă. Această descriere a spontaneităţii ca mecanism de ajustare internă a stresului exterior este foarte importantă, nu numai pentru înţelegerea procesului implicat în trauma psihologică, dar şi pentru descrierea procesului implicat în recuperare. În concepţia moreniană, spontaneitatea este exprimată atunci când există un răspuns nou la o situaţie nouă sau un răspuns adecvat la o situaţie nouă. Astfel, recuperarea prin spontaneitate devine un „lait-motiv” (scopul esenţial) în psihodrama cu oamenii care suferă de PTSD. În baza acestei fundamentări teoretice, psihodrama oferă protagonistului care a rămas fixat în procesul de rezolvare a traumei, oportunitatea de a-şi reaminti, repeta şi lucra cu evenimentele stresante din trecut. Procesul de punere în scenă contribuie la reintegrarea emoţională şi la procesarea cognitivă a pierderii personale covârşitoare. Prin această metodă el poate creşte în spontaneitate şi îşi poate îmbunătăţi substanţial răspunsul la impactul psihologic al traumei (Kellermann, 2000).
Al doilea argument se bazează pe cercetările din domeniul neurobiologiei şi a neuroştiinţelor. Potrivit acestor cercetări, traumele puternice produse în copilăria timpurie determină un proces de îngheţare a proceselor biochimice, fizice, perceptuale, cognitive, emoţionale, psihologice şi comportamentale (Kipper, 1998). Traumele prelungite şi severe suprasolicită capacitatea creierului de a procesa informaţia, forţând individul să gestioneze trauma prin disociere, „îngheţare” psihologică şi blocarea sentimentelor (Van der Kolk, 1994). Ca rezultat, memoria acestor experienţe traumatice timpurii nu este codată ca semnificaţie, similar majorităţii experienţelor din viaţa cotidiană. Ea este blocată la nivelul memoriei senzoriomotorii. Această informaţie senzorială şi emoţională relaţionată la experienţa traumatică nu este accesibilă explicării şi înţelegerii conştiente şi exprimării verbale. Cercetările recente din domeniul neuroştiinţelor (Cadance Pert, 1998, pp.269-271) au descoperit că memoria traumei este stocată prin schimbări la nivelul unui receptor neuropeptidic: „Inteligenţa este localizată nu neapărat în creier, ci şi în celule distribuite de-a lungul corpului”.Concepţia moreniană referitoare la memorie este în concordanţă cu aceste ultime cercetări din domeniul microbiologiei şi neuroştiinţelor. Astfel, încă din 1964, Moreno înţelegea existenţa a două tipuri de memorie: conţinut (minte) şi acţiune (corp). Conţinutul este stocat în gânduri, reamintiri, sentimente. Acţiunea memoriei este stocată în creier dar şi în musculatură şi tensiune.
Psihodrama, ca una dintre cele mai timpurii metode de psihoterapie corporală, poate debloca un conţinut mnezic blocat la nivel senzoriomotor şi să-l recapteze prin metode expresive care utilizează întreaga persoană (minte şi corp) în acţiune. Şi nu în ultimul rând, nu poate fi contestată contribuţia pe care psihodrama, ca metodă de tratament, o are în prelucrarea încărcăturii emoţionale a traumei. Prin reexperimentarea evenimentului traumatic, psihodrama plasează clientul în mijlocul propriei poveşti de viaţă, a propriilor sale procese psihologice şi emoţionale (Tyan Dayton, 2000). Protagonistul poate alege să participe sau să se reprezinte ca martor al conţinutului propriei sale drame prin intermediul schimbului de rol. El are, de asemenea, oportunitatea de a îngheţa scena respectivă şi de a o privi dinafară. Acest lucru îi conferă o înţelegere mai profundă şi de ansamblu a propriei scene de viaţă. Ca metodă bazată în principal pe jocul de rol, psihodrama permite protagonistului să exploreze pierderile care s-au produs într-un rol particular de viaţă, rol pe care îl are la un moment dat. În perspectiva concepţiei moreniene referitoare la teoria dezvoltării personalităţii, self-ul rezidă din rolurile pe care o persoană şi le asumă la un moment dat (Moreno, 1969). Când lucrăm cu un rol, ne adresăm criteriilor internalizate şi sentimentelor ataşate acestui rol prin gânduri, emoţii şi comportamente. Prin metodele sociometrice şi psihodramatice de intervenţie, protagonistul este încurajat să facă noi alegeri şi să-şi extindă propriul repertoriu de rol.
Training-ul de rol este important pentru supravieţuitorii traumei pentru că aceştia se simt copleşiţi şi lipsiţi de putere. Această metodă le oferă posibilitatea de a modifica, transforma, descoperi, extinde, schimba şi construi noi roluri. Psihodrama ajută protagonistul să aibă o experienţă corectivă şi să câştige controlul asupra propriul mediu (Tyan Dayton, 2000).
Aspecte terapeutice ale psihodramei în PTSD
Aspectele terapeutice ale psihodramei cu pacienţii cu stres posttraumatic sunt similare cu cele ale psihodramei în general, aşa cum le descrie Kellermann în 1992. Potrivit acestuia există 6 principii care este important să fie privite mai mult ca principii terapeutice generale decât ca stagii ale procesului terapeutic complet. Ele apar rareori în ordinea descrisă mai jos şi nu este necesar să fie folosite întotdeauna împreună în aceeaşi şedinţă. Primul reprezintă punerea pe scenă a experienţelor reprimate ale evenimentului traumatic într-un mediu sigur (re-enactment - acting out). Al doilea se referă la existenţa unor reprocesări cognitive ale evenimentului traumatizant care să furnizeze o nouă înţelegere a ceea ce s-a întâmplat prin lucrul cu conflictele inconştiente care pot fi conectate la eveniment (cognitive re-processing action insight). În al treilea rând, prin catharsisul emoţional, este catalizat reziduul emoţional al traumei (discharge of surplus energy – emoţional catharsis). În al patrulea rând, este introdus elementul imaginar al surplus realităţii, prin care se extinde viziunea protagonistului asupra lumii(surplus reality - as if). În al cincilea rând, această metodă previne izolarea individuala prin centrarea pe modalitatea prin care trauma afectează relaţiile interpersonale (interppersonal suport - tele). Şi în cele din urmă, dacă trauma a fost oexperienţă colectivă de grup, există demersul sociodramei de criză care poate ajuta la reechilibrarea balanţei sociale (therapeutic ritual - magic).
În continuare vom prezenta, în viziunea aceluiaşi autor, efectele pe care respectarea acestor principii terapeutice de bază le are asupra supravieţuitorilor traumei în cadrul demersului terapeutic psihodramatic.
1. Punerea în scenă (re-enactment). Această punere în scenă, repetare, reexperimentare, rejucare a evenimentului traumatizant, implică verbalizarea memoriilor şi senzaţiilor în fiecare detaliu şi prezentarea prin acţiune a ceea ce practic este imposibil de spus în cuvinte. A prezenta experienţa traumatica în afară este o eliberare faţă de tendinţa anterioară de a reprima impactul emoţional al evenimentului. „Astfel, psihodrama acţionează ca un ser antitoxic prin furnizarea aceluiaşi material traumatic mai mult şi mai mult pentru a produce oreacie involuntară care vindecă sistemul” (Kellermann, 2000). Din punct de vedere comportamental, a exprima prin joc evenimentele trecute înseamnă o reîntoarcere la acele elemente anterior fixate prin traumă şi căutarea unor noi modalităţi şi căi de dezvoltare. Moreno (1923, 1972) susţinea că adeseori, pentru ca vindecarea să aibă loc, este necesarăreexperimentarea nu doar a doua sau a treia oară, ci chiar şi a douăzecea oară, contribuind astfel la completarea evenimentul traumatizant neterminat.
Între aceste şedinţe, protagonistul continuă la nivel imaginar procesul de vindecare (în vise sau diverse forme simbolice), până când găseşte anumite rezolvări interioare. Oricum, reexperimentarea este adesea insuficientă pentru a se ajunge la astfel de rezolvări şi adesea este necesar să fie însoţită de alte elemente, cum ar fi lucrul cu conflictele inconştiente şi anumite procesări cognitive ale evenimentului.
2. Reprocesarea cognitivă. Cele mai multe teorii în domeniu văd tulburarea de stres posttraumatic ca inabilitatea individului de a procesa noua informaţie şi de a o stoca în memorie. Scopul terapiei este acela de a ajuta astfel de persoane în a integra informaţiile conflictuale şi a construi noi semnificaţii celor vechi (Horowitz 1976; McCann and Pearlman 1990). Astfel de reprocesări cognitive uneori contribuie la obţinerea acelui insight care îi face pe oameni capabili de a da semnificaţie propriei lumi, care şi-a pierdut momentan structura şi semnificaţia. Din cauza tendinţei persoanelor traumatizate de a disocia („ştiam ce s-a întâmplat, dar nu am deloc sentimente despre asta”), este nevoie ca aceste persoane să integreze percepţia în conştiinţă prin verbalizare. Astfel, aceste persoane au nevoie de a fi ajutate, printr-un efort activ, de a transforma reamintirea senzorială pură într-o experienţă integrată narativă sau într-o „istorie personală” a ceea ce s-a întâmplat. La persoanele traumatizate, această creştere graduală în conştiinţa de sine este adesea însoţită de o descărcare puternică a surplusului de energie.
3. Descărcarea surplusului de energie. Catharsisul emoţional este experienţa de eliberare care apare atunci când o stare de imobilizare internă de lungă durată se descarcă într-o exprimare afectivă. Pentru persoanele traumatizate, ale căror emoţii negative au fost reprimate şi blocate pentru o lungă perioadă de timp, la fel ca într-o oală cu presiune, o astfel de experienţă de eliberare şi descărcare are un efect curativ foarte puternic. Persoanele traumatizate sunt adesea fragile şi vulnerabile. Ca atare, adoptă mecanisme de protecţie mai mult sau mai putin primitive, cu scopul de a se apăra pe ei înşişi de propriul sentiment copleşitor de durere. În depăşirea acestor mecanisme de apărare, un rol important îl are faza de încălzire de la începutul şedinţei. Problema este de a găsi o combinaţie potrivită de suport şi confruntare, de implicare şi detaşare, care să favorizeze declanşarea catharsisului emoţional. Odată declanşat catharsisul, acesta poate fi urmat de experienţe de învăţare emoţională corectivă, jucată frecvent la nivel imaginar.
4. Surplus realitatea. Pe lângă reexperimentarea evenimentului traumatic trecut a ceea ce s-a întâmplat în realitate, este important să se experimenteze ceea ce nu s-a întâmplat niciodată dar protagonistului i-ar plăcea sau i-ar fi plăcut să se întâmple. Psihodrama poate transforma scenarii de viaţă tragice atât în sensul schimbării evenimentului traumatizant, cât şi în sensul permisivităţii unui alt tip de răspuns emoţional. Scopul ieşirii imagistice în această situaţie nu este acela de a încuraja distorsionarea realităţii. „As if”este folosit pentru a întări lumea internă subiectivă a persoanei traumatizate prin folosirea unei realităţi exterioare imposibile. Această afirmare a adevărului personal recunoaşte tendinţa persoanelor traumatizate de a disocia pentru a-şi păstra starea de sănătate şi echilibru. Prin această metodă se creează oportunitatea de a se prezenta percepţia subiectivă a evenimentului. Are loc astfel un proces de desensibilizare perceptivă graduală prin faptul că piese din realitatea exterioară sunt digerate treptat. Această valorificare a adevărului personal subiectiv în dauna adevărului obiectiv poate fi considerată ca una dintre principalele contribuţii moreniene la tratamentul traumei. Trebuie subliniat faptul că o astfel de validare a realităţii interne a unei persoane este dependentă de existenţa unui mediu suportiv sau de suportul interpersonal.
5. Suportul interpersonal. Persoanele traumatizate au o nevoie puternică de apreciere, de valorificare şi de a simţi că primesc suport interpersonal. Grupul poate contribui la reintegrarea socială a indivizilor traumatizati oferindu-le siguranţă, intimitate, apreciere (Allen and Bloom, 1994). De asemenea, grupul poate ajuta persoanele traumatizate să depăşească izolarea individuală (Figley, 1993) prin faptul că le oferă oportunitatea de a afla şi de a-şi împărtăşi propriul răspuns emoţional la evenimentul traumatic cu alte persoane care au trăit evenimente similare. Ca rezultat, persoana traumatizata poate deveni, dintr-o victimă lipsită de ajutor, un supravieţuitor cu mecanisme de coping adaptative. Astfel de transformări pot fi celebrate în forme comune de ritualuri terapeutice. Ritualurile terapeutice au o importantă putere de vindecare. În psihodramă, ritualurile pot ajuta oamenii să facă faţă tranziţiei din propria viaţă şi să se adapteze noilor circumstanţe. După experienţe traumatizante, ritualurile sunt importante pentru că oferă oamenilor un sens de siguranţă şi securitate şi îi ajută să-şi exprime sentimentele într-o manieră simbolică.
Aceste principii terapeutice prezentate anterior constituie un cadru holistic de tratament al persoanelor traumatizate prin psihodramă. Este important să atragem atenţia aici asupra riscului potenţial al retraumatizării cu această categorie de persoane. Kellermann (2000) susţine că este foarte importantă distincţia între a vindeca şi a nu răni. Cu atât mai mult cu cât această categorie de persoane au experimentat de timpuriu pierderea controlului (asupra lor, asupra propriului corp, asupra mediului) iar unii dintre ei au fost manipulaţi şi forţaţi să facă lucruri pe care ei nu au vrut să le facă. Din această cauză, în demersul terapeutic cu aceste persoane este important să fie respectate nevoile lor de bază: intimitate, securitate, siguranţă. Spre exemplu, conducatorul de grup are obligaţia de a explica protagonistului ce se întâmplă în fiecare şedinţă şi de a-i cere consimţământul de a participa. Protagonistul trebuie să deţină controlul asupra cantităţii de emoţii pe care le exprimă în fiecare scenă. Regula de aur în psihodrama cu această categorie de persoane, este ca terapia să fie centrată pe client şi nu manipulativă. Este important ca, prin psihodramă, să se creeze un mediu prin carepersoanele traumatizate să nu mai fie văzute ca obiecte care sunt trase, împinse de forţe exterioare lor. Prin această metodă, persoanele traumatizate ar trebui încurajate să se privească pe sine ca persoane active şi responsabile în construirea propriilor vieţi, coterapeuţi în rezolvarea propriei traume.
Modele şi tehnici de bază care pot fi utilizate în intervenţia terapeutică psihodramatică la persoanele cu PTSD
Tyan Dayton (2000) elaborează un model de lucru cu trauma pentru terapiile experienţiale. De asemenea, a dezvoltat trei instrumente de lucru în tratamentul traumei şi al adicţiei: The Trauma Time Line, The Living Genogram şi o adaptare a Atomului Social pentru această categorie de persoane.
Modelul traumei pentru terapiile experienţiale cuprinde următorii paşi:
A. Încălzeşte povestea traumei. Foloseşte tehnici adecvate pentru a încălzi grupul şi pentru a ajuta protagoniştii să vină în contact cu propria lor poveste.
B. Pune în scenă povestea folosind membrii grupului.
C. Oferă posibilitatea unor experienţe corective. A concretiza a poveste la care grupul este martor, devine o experienţă corectivă pentru protagonist. De asemenea, este posibil să recreezi o scenă în maniera în care protagonistul şi-ar fi dorit să se petreacă lucrurile. Aceasta oferă oportunitatea creării unor memorii corective care pot fi internalizate. Se creează pentru protagonist realitatea interioară că memoria traumei nu este singura memorie.
D. Separă trecutul de prezent. Leagă comportamentul curent sau dinamica punerii în scenă a traumei de rănile traumatice trecute.
E. Creează un nou scenariu narativ. Reintegrează trauma înapoi, în contextul general al vieţii, împreună cu nou câştigatele insight-uri şi semnificaţii. Începe cu perioada de timp dinainte de traumă şi mut-o în zilele prezente. Trauma are tendinţa de a fi decontextualizată la nivel de integrare personală şi este nevoie să fie reintegrată ca parte a patternului de viaţa general al unei persoane.
Tehnici de lucru
Linia timpului traumei (Dayton 2000). Este o tehnică care poate fi utilizată exclusiv în scopul explorării psihodramatice. Intervalele pe care se lucrează sunt de 5 ani. Jocurile de rol pot reprezenta protagonistul în diferite momente ale dezvoltării. Se pot alege alter-ego-uri care să reprezinte protagonistul. Se pot identifica în acest fel teme vechi. Protagoniştii sunt capabili să observe felul în care trauma i-a afectat într-o perioadă particulară din viaţa lor sau cum traumele sunt cumulative şi persistă peste timp. Se pot juca psihodramatic scene prin care se explorează idei relaţionate la orice moment al liniei traumei pentru care protagonistul se simte încălzit. Metoda poate fi folosită în crearea unui context astfel încât evenimentul traumatic care este separat poate fi recontextualizat în cadrul ciclului de viaţă al clientului.
Genograma vieţii (Dayton, 2000). Este un instrument împrumutat din terapia familiei şi pune în evidenţă paternuri de adicţie sau traumă care se transmit din generaţie în generaţie. „Dezvoltarea genogramei a fost puternic influenţată de conceptul morenian al atomului social” (Marineau 1989, p. 158). Adaptată la psihodramă, genograma este mutată de pe hârtie pe scenă şi devine „genograma vieţii”. Odatăpusă în scenă, genograma vieţii permite o anumită conştientizare a istoriei personale precum şi a conţinutului emoţional şi psihologic. De asemenea, clientul poate conştientiza dinamica relaţiilor sale familiale şi disfuncţiile acestora, transmise transgeneraţional. Genograma vieţii furnizează o hartă generală care poate ghida terapia psihodramatică individuală sau de grup, peste timp. Punerea în scenă se poate face în ansamblu sau prin mici vignete. Printre întrebările care se pot pune se numără: "unde sunt câteva din triunghiurile acestui sistem familial?, „de-a lungul căror linii generaţionale difuncţionale pare să se deplaseze familia?”, „care sunt factorii de risc?”, „care sunt tipurile de adicţii în această familie?”, „care sunt acele puncte forte care continuă să se arate de-a lungul generaţiilor?”, „cum se jucau rolurile de gender în această familie?”, „cum te simţi atunci când te uiţi la această genogramă, la familia ta?”, „unde eşti şi te simţi tu cel mai confortabil sau mai inconfortabil?”, „unde simţi tu că ar exista treburi neterminate?”, „cu cine ai dori să vorbeşti din această genogramă?”, „cu cine simţi că nu ai dori să vorbeşti?”. Se poate cere clientului să rearanjeze genograma astfel încât aceasta să reflecte diade, triade, clustere, alianţe, ruperi de legături. În explorarea sentimentelor protagonistului, terapeutul poate întreba: „cum crezi că ar putea fi jucată astăzi dinamica pe care ai observat-o în viaţa ta?”, „faţă de cine te simţi apropiat, distant, afectiv, antagonic?”, „faţă de cine ai un tele pozitiv sau negativ?”. Terapeutul poate sugera clientului să-şi rearanjeze genograma astfel încât aceasta să reflecte felul în care şi-ar dori să fie.
Atomul social în traumă şi adicţie (Dayton, 2000). Reprezintă o diagramă sau desen în care sunt reprezentate nucleele tuturor indivizilor cu care o persoana este relaţionată emoţional. Atomul social este folosit atât în terapia individuală cât şi în cea de grup şi constă în a cere unei persoane să se plaseze pe sine pe o bucată de hârtie, apoi să localizeze relaţiile semnificative ca apropiate sau distante în forma, mărimea şi proporţia percepută ca fiind corectă. Se folosesc cercuri pentru a reprezenta femeile, triunghiuri pentru a reprezenta bărbaţii şi linii punctate pentru a reprezenta relaţiile cu persoanele decedate. Justificarea folosirii atomului social în traumă are la bază premisa potrivit căreia, pentru acele persone care au experimentat o pierdere bruscă, există un atom social înainte de traumă şi un altul, cu totul diferit, după traumă. După traumă sensul personal al unei lumi predictibile şi normale poate fi putemic alterat. Lumea internă este consumată cu gânduri şi sentimente relaţionate la traumă. Viaţa după traumă poate fi resimţită ca total diferită. Lumea poate fi văzută ca un loc putemic ameninţător iar relaţiile cu ceilalţi semeni, ca provocatoare de anxietate. Pentru persoanele cu adicţie există două realităţi distincte (una uscată şi alta umedă), fiecare cu propriile metode de funcţionare şi relaţionare. Aceste două realităţi, cu propriile moduri de funcţionare, vor fi integrate de către copilul care creşte într-o astfel de lume.
Trebuie să adaugăm faptul că psihodrama poate facilita fiecare pas al procesului de recuperare a protagonistului, din faza de doliu, la dezvoltarea de noi comportamente şi atitudini, până la faza de reorganizare şi reorientare în cadrul propriei vieţi a persoanei care a suferit o traumă. Valoarea terapeutică a demersului creşte cu atât mai mult cu cât beneficiază de valoarea şi puterea potenţialului de vindecare pe care îl oferă grupul terapeutic. Fiecare membru al grupului, prin suport şi identificare, are posibilitatea ca, în concordanţă cu filosofia moreniană, să fie coterapeuţi şi agenţi de vindecare pentru ceilalţi membri. Se contribuie astfel la crearea unei reţele de relaţii suportive de o valoare terapeutică inestimabilă în procesul de recuperare a fiecăruia dintre membrii grupului.