Fiinţele umane, dornice să pătrundă în trecutul îndepărtat şi în viitor, în necunoscut, în lumea viselor şi a fanteziei, dornice să găsească soluţii creative la probleme practice şi teoretice şi să realizeze cele mai îndrăzneţe planuri, posedă cel mai minunat din toate darurile- conştiinţa. Ca ultimă treaptă a evoluţiei, specifică omului, conştiinţa este unul din conceptele de bază ale filosofiei, psihologiei şi sociologiei. Caracterul unic al acestei activităţi constă în faptul că reflectează realitatea, transformând imagini senzuale şi mentale în concepte şi idei, anticipează acţiunea practică de către indivizi şi grupuri sociale şi le va da un scop, o orientare. Abordarea psihologică se deosebeşte ce cea filozofică prin cuplarea ei la realitatea concretă[1].
O nouă eră în interpretarea structurii constiinţei a fost deschisă de idealismul clasic german, care a demonstrat niveluri diferite de organizare a conştiinţei, activitatea sa, istoricitatea, dialectica de la senzual la logică, de la individual la social. Psihologia introspectivă a arătat dependenţa de emoţii ale individului, percepţiile şi conţinutul conştiinţei sale în forme şi structuri de cunoaştere care nu depind de el. Pentru introspecţionişti, toată viaţa psihică este conştientă. Behavioriştii au fost preocupaţi de comportamentul observabil, în termenii răspunsurilor verbale, neglijând aspectele subiective. Pentru aceştia, conştiinţa nu are nicio însemnătate (un simplu epifenomen, iluzie, invenţie metafizică) şi este eliminată din psihologie.
Din punct de vedere constructivist, conştiinţa apare ca o construcţie sistematică, în continuă mişcare. Fenomenologia ajunge, în cele din urmă, la absorbţia conştiinţei în generalitatea Destinului, Raţiunii, Praxisului .
Structural, conştiinţa se defineşte ca un nivel specific, calitativ superior al organizării psihice, caracterizat printr-o emergenţă integrativă ireductibilă şi atingând coeficientul de complexitate cel mai înalt la om[2].
De la început conştiinţa s-a dezvoltat în două direcţii strâns legate, cognitivă şi constructiv-creatoare. Partea constructivă şi creativă a conştiinţei nu ar fi putut exista fără procesele cognitive şi cogniţie în sine (funcţia informaţional-cognitivă a conştiinţei). Conştiinta nu a fost niciodată doar un lux, un simplu act de contemplaţie.
Materialismul dialectic[3] a arătat că funcţiile conştiinţei apar şi se dezvoltă în procesul interacţiunii oamenilor cu realitatea, pe baza activităţii lor senzual- obiective, practice. Având în vedere că reflectă lumea obiectivă, în conţinutul său, conştiinţa este determinată de realitatea naturală şi socială. Obiectele, proprietăţile şi relaţiile lor, există în conştiinţă sub formă de imagini (conştiinţa implicită, conştiinţa de ceva).
Conştiinţa umană este o formă de activitate mentală, forma cea mai înaltă.
Prin activitatea mentală ne referim la toate procesele mentale, conştiente şi inconştiente, toate stările mentale şi calităţile individuale. Activitatea mentală este un atribut al lumii animale întregi. Conştiinţa, pe de altă parte, ca cea mai înaltă formă de activitate mentală, este inerentă numai fiinţelor umane, şi chiar şi atunci nu în orice moment sau la toate nivelurile. Ea nu există în copilul nou-născut, în anumite categorii de bolnavi mintal, în cazul persoanelor care dorm sau sunt într-o comă. Şi chiar la fiinţa individuală dezvoltată, sănătoasă şi în stare de veghe, nu toate activităţile mentale constituie o parte a conştiinţei sale; o mare parte din percepţii au loc în afara limitelor de conştiinţă şi fac parte din fenomenele inconştiente ale minţii. Priza de conştiinţă presupune o conceptualizare, o trecere din planul acţiunilor concrete în planul acţiunilor mintale, mult mai complexe şi, totodată, conştiente[4].
Conţinutul activităţii de conştiinţă se înregistrează în artefacte (inclusiv limba şi alte sisteme de semn), care achiziţionează astfel forma de existenţă ideală, existenţa în cunoaştere, ca memoria istorică. Conştiinţa include, de asemenea, o parte axiologică, adică aspectul de evaluare, care exprimă selectivitatea conştiinţei, orientare cu privire la valorile evoluate ale societăţii şi acceptate de individ- filozofice, ştiinţifice, politice, morale, religioase estetice etc. Acesta include individului legătură atât cu aceste valori şi cele proprii, devenind astfel o formă de conştiinţă de sine, care este, de asemenea socială în origine.
În psihologie, conştiinţa este interpretată ca cel mai înalt nivel de organizare mentală a individului, atunci când el însuşi se desparte de mediul său şi reflectă această realitate sub forma de imagini mentale-conştiinţa reflexivă, conştiinţa clară a unui eu care acţionează în mod responsabil.
Conştiinţa este un sistem extrem de complicat format din diverse elemente existente şi interacţionează în mod constant şi la diferite niveluri. Acest sistem are ca nucleu procesele de cunoaştere, de la senzaţii şi percepţii elementare la cele mai înalte manifestări ce ţin de motiv, rafinament emoţionale şi puterea voinţei umane.
Senzaţiile şi percepţiile sunt formele imediate ale conştiinţei. Acestea sunt blocuri de fundaţie pentru formaţiunile mai complexe intelectuale.
Conştiinţa nu s-ar fi putut naşte şi nu ar putea funcţiona fără mecanismele de memorie, posibilitatea de a înregistra, de a conserva şi a reproduce imagini senzuale şi conceptuale. Conştiinţa nu numai reproduce realitatea în forme ideale, ea reglementează, de asemenea, individualitatea activităţilor interioare mentale şi practice, exprimate în atenţia şi eforturile de voinţă. Individul îşi încorporează un model al lumii, în care sunt incluse propriile sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană .
Ţesatura plină de culoare a proceselor mentale este ţesută din diferite "fire", variind de la claritatea supremă de conştiinţă în momentele de inspiraţie creatoare la imprecizia minţii jumătate adormită, la întunericul complet a inconştientului, care reprezintă o mare parte a vieţii mentale a omului. De exemplu, ne dăm seama cu greu de toate consecinţele acţiunilor noastre (funcţia anticipativ-predictivă). Nu toate impresiile externe sunt focalizate către conştiinţa noastră. Multe dintre acţiunile noastre sunt automate sau obişnuiţă. Totuşi, în ciuda însemnătăţii formelor de activitate mentală inconştientă, fiinţa umană este în primul rând o fiinţă conştientă. Conştientizarea, înţeleasă ca aspectul evaluare a conştiinţei, este cel mai înalt nivel de reglementare a activităţii umane, pe baza unor valori acceptate, standarde morale şi sociale. Se presupune că aceste standarde au devenit o componentă integrantă a vieţii individului. Devenind parte a sistemului de convingeri, ele sunt realizate cu o înţelegere clară şi distinctă a obiectivelor finale, precum şi posibilele consecinţe ale acţiunii. Conştientizarea presupune, de asemenea, abilitatea unei persoane de a analiza motivele propriului comportament şi să aleagă modalitatea cea mai raţională a îndeplinirii obiectivelor sale, în conformitate cu standardele morale acceptate în societate.
Conştiinţa omului modern este un produs al istoriei lumii, suma-totală a activităţii practice şi cognitive a nenumăratelor generaţii de-a lungul secolelor. Dar conştiinţa nu are numai o istorie socială. Ea are, de asemenea, un cadru natural de pre-istorie, pre-biologice sub forma evoluţiei activităţii mentale la animale. Douăzeci de milioane de ani au fost necesare pentru a crea condiţii pentru apariţia fiinţei umane raţionale. Fără această evoluţie apariţia conştiinţei umane nu ar fi fost nimic altceva decât un miracol.
Procesul de reflecţie, în toate formele sale de diversitate, de la cele mai simple, mecanice sau impresii la competenţele raţionamentului de geniu, are loc în procesul de interacţiune a diverselor sisteme cu lumea reală. Acest lucru duce în interacţiune reciprocă, reflecţie, care, în cele mai simple cazuri, în cazuri generale, ia forma de deformare mecanică, şi de reorganizare reciprocă a relaţiilor interne, până la transferul reciproc de energie şi informaţie. Reflecţia este un proces al cărui rezultat este reproducerea informaţională a proprietăţilor obiectului reflectat.
Unul dintre aspectele cheie ale interacţiunii organismelor vii cu mediul este capacitatea lor de a obţine informaţii vitale despre el. Numeroase texte definesc conştiinţa ca fiind cunoştinţa individului despre stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, senzaţiile corporale, amintirile şi gândurile sale[5]. Capacitatea şi abilitatea de a utiliza aceste informaţii pentru unele scopuri este importantă pentru actele lor de comportament şi ar putea fi clasificate printre proprietăţile fundamentale a tot ceea ce este viu. Mai mult decât atât, organismele care au avut o evoluţie mult mai complexă deţin mai multe informaţii diversificate. Organismul viu dobândeşte o capacitate deosebită de adaptare, ceea ce reprezintă un nivel calitativ mai ridicat de interacţiune a organismului ca un intreg cu mediul, şi anume, comportamentul reglementat de creier. Această activitate permite organismului de a detecta indicii biologici semnificativi, să anticipeze şi să medieze comportamentul său, nu numai pentru a obtine un lucru, dar, de asemenea, pentru a evita un altul. Este posibil ca rudimente ale activităţii mentale să fi apărut la animale care nu au avut niciun sistem nervos. Nu poate fi nicio îndoială, totuşi, că activitatea mentală mai târziu a devenit o funcţie a creierului. Un animal îşi reglementează comportamentul în conformitate cu informaţiile primite de la organe, produs al evoluţiei, pentru obţinerea de informaţii despre mediu, lucruri şi procese. Activitatea mentală în formă de senzaţie şi percepţie este un fel de dublă informare, care se referă la proprietăţile şi relaţiile externe ale lucrurilor şi la importanţa lor pentru durata de viaţă a organismului, în special.
Pe scurt, conştiinţa implică monitorizarea proprie a mediului, astfel că percepţiile, amintirile şi gândurile sunt reprezentate pe fondul stării de conştienţă şi controlul de sine şi controlul asupra mediului, astfel încât suntem capabili să iniţiem şi să ducem la bun sfârşit activităţi comportamentale şi cognitive[6].
Gândirea înseamnă rezolvarea problemelor cu diferite grade de complexitate. Experimentele şi observaţiile au arătat că animalele superioare sunt capabile de a rezolva probleme relativ simple, ai căror termeni nu depăşesc situaţia dată. Maimuţele sunt foarte interesate de ceva nou. Pe scurt, animalele mai mari au un intelect elementar. Dar conceptul de conştiinţă este posedat doar de fiinţe umane, iar în cazul animalelor se poate spune că nu au decât rudimente biologice sau condiţii prealabile, pe când fiinţa umană este capabilă de gândire abstractă.
De la bun început, conştiinţa a fost un produs social şi va rămâne astfel atât timp cât fiinţele umane există. În timp ce activitatea animalelor depinde de legile biologice care reglementează comportamentul lor, conştiinţa umană aspiră la o cunoaştere creativă şi practică de transformare a lumii (funcţia creativ-proiectivă).
Dezvoltarea omenirii şi a conştiinţei umane este asociată cu trecerea de la colectarea de obiecte de-a gata la procesul de muncă, la producerea mijloacelor de existenţă. Omul modifică mult obiectele din natură pentru a-şi confecţiona o unealtă şi, mai ales, o păstrează[7]. Tranziţia de la viaţa în condiţiile unei comunităţi biologice la forma socială a vieţii şi, în consecinţă, la comunicarea prin intermediul limbajului, a transformat practic comportamentul instinctiv de animale şi a dus la formarea unor mecanisme de activitate umană conştientă.
Deşi relativ independentă, conştiinţa socială are un efect de feedback cu privire la viaţa societăţii.
Între conştiinţa personală şi socială există o interacţiune constantă. Aşa cum societatea nu este suma totală a oamenilor pe care-i cuprinde, conştiinţa socială nu este doar suma totală a conştiinţei persoanelor fizice. Aşa cum voinţa generală nu exprimă voinţa fiecărui individ, astfel conştiinţa socială nu este conştiinţa fiecărui membru al societăţii. Conştiinţa socială înglobează totalitatea conştiinţelor individuale, fără a se reduce la acestea sau a se identifica structural cu ele . Conştiinţa socială este un sistem calitativ specific intelectual, cu o existenţă relativ independentă. La rândul lor, ideile şi convingerile personale, datorită activităţii creatoare a celor care le au, dobândesc valoare socială, devin semnificative social şi se îmbină în oceanul general al conştiinţei sociale. Idei importante sunt astfel înregistrate în cuvinte şi fapte.
Deşi legile psihologice generale care guvernează procesul concret de elaborare a structurii interne a conştiinţei individuale sunt comune tuturor indivizilor umani, conţinuturile asupra cărora acţionează şi efectele (rezultatele) lor diferă în limite foarte largi de la un cadru sociocultural la altul şi de la un individ la altul[8].
Soarta conştiinţei individuale este inseparabilă de individul însuşi. Ea vine în fiinţă ca cea mai înaltă formă de activitate mentală. Acesta exprimă caracteristicile unice ale individului, calea în viaţă, caracteristicile specifice ale educaţiei sale, diverse influenţe politice, religioase, morale, ştiinţifice, filozofice şi sociale, toate lucrurile care diversifică şi îmbogăţesc lumea individului spiritual. De la înţelegerea produselor materiale proprii şi a deveni conştienţi de relaţiile lor cu lucrurile din jur până la activitatea intelectuală, oamenii au ajuns să se înţeleagă, adică au atins conştiinţa de sine.
BIBLIOGRAFIE:
- Atkinson, R., Atkinson, R., Smith, E., Bem, D. - Introducere în psihologie, Ediţia a Xl-a, Editura Tehnică, Bucureşti, 2002;
- Cosmovici, A. - Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi, 2005;
- Golu, M. - Fundamentele psihologiei, Vol. I, Ediţia a V-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007;
- Popescu-Neveanu, P. - Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti, 1978;
- Spirkin, A. - Dialectical materialism, Progress Publishers, Moscova, 1983;
- Zlate, M. - Fundamentele psihologiei, Editura Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.
[1] M. Golu, Fundamentele psihologiei, vol.I, p.123
[2] M. Golu, Fundamentele psihologiei, vol. I, p. 118
[3] A. Spirkin, Dialectical materialism, cap. 3
[4] A. Cosmovici, Psihologie generală, p.63
[5] R. Atkinson şi R. Atkinson, Introducere în psihologie, cap. 6, p.242
[6] idem, p.243
[7] A. Cosmovici, Psihologie generală, p.57
[8] M. Golu, Fundamentele psihologiei, vol. I, p. 119