INTRODUCERE
Orice definiţie a personalităţii este fragmentară; realitatea umană nu poate fi încorsetată în cadrele rigide ale unei formule. Termenul de personalitate derivă din persona, ceea ce se traduce prin mască. Este vorba de masca teatrală, purtată de actori pentru a interpreta personaje. Etimologic, personalitatea reprezintă o amplificare a caracteristicilor individuale ale personajului interpretat de actor (referinţa la mască trimite la ceea ce apare la un subiect determinat). Această semnificaţie a rămas numai parţial, în accepţiunea curentă a termenului, uneori cu o conotaţie negativă sau ca o aluzie la impactul „carismatic” unor caracteristici definitorii, care adesea sunt mai curând în raport cu capacităţile de adaptare şi afirmare socială ale individului. Cu timpul, conceptul de personalitate şi-a pierdut conotaţia de aparenţă pentru a reprezenta nu atât masca, cât persoana reală, cu particularităţile sale cele mai profunde.
Indiferent de cum anume este interpretată, ca realitate psihologică sau în calitate de concept, personalitatea ocupă un loc central în psihologie. Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice.
Organizaţ ia Mondială a Sănătății consideră normalitatea ca fiind o completă stare de bine fizic, mintal şi social (Sadock, Sadock, 2007). Pe de altă parte „ Tulburarea de personalitate este un pattern persistent de experiență interioar ă și comprtament care deviaz ă clar de la a șteptările pe care le avem din partea insului. Acest pattern e ste pervaziv și inflexibil, cu debut în adolescen ță sau timpuriu în viața adultă , stabil în timp ș i care determin ă disfuncționalitatea.”
1. Personalitatea şi personajul în registrul normal – patologic
1.1 Personalitatea normală versus personalitate anormală
Abordarea personalităţii umane în registrul normal-patologic trimite la problema continuităţii sau a discontinuităţii, a cantitativului sau calitativului, în sfera proceselor şi fenomenelor psihice. Insistenţa lui Freud, afirmată încă din textele „pre-psihanalitice”, cu privire la aspectul cantitativ al excitaţiilor (interne şi externe), enunţă în ansamblu, continuitatea dintre fenomenele normale şi fenomenele patologice. Trasarea unei linii nete de demarcaţie între normal şi patologic constituie, în bună parte, un lucru imposibil de realizat, cu atât mai mult cu cât este dificil să stabilească ce criteriu ar putea sta la baza acestei distincţii.
Normalitatea nu are un caracter absolut şi unidimensional, ci este rezultat al variaţiilor de-a lungul unui continuum bipolar. Cu cât registrul de variabilitate este mai mare, cu atât normalitatea este mai greu de definit şi are un caracter relativ; reciproca este valabilă. Din acest punct de vedere între ceea ce este considerată „normalitate biologică” şi „normalitate psihică”, există uneori mari diferenţe. În plan somatic, variaţiile fiind minime plaja nomalităţii este mai uşor de definit; în schimb, în sfera psihicului, variabilitatea este mult mai întinsă, şi în consecinţă, normalitatea devine relativă şi mai greu de definit (M. Golu, 2002, pp. 78).
În psihopatologia modernă (Tratatul de psihiatrie Oxford, 1994), au fost propuse două criterii care ar putea diferenţa normalul de patologic: unul statistic şi altul social. Conform criteriului statistic, personalităţile anormale reprezintă variaţii cantitative faţă de normal, iar limita de separaţie dintre normal şi patologic este decisă printr-un scor de departajare. În psihologia clinică, unde accentul se pune pe cazurile individuale, valoarea aplicativă a acestui criteriu este limitată. Conform celui de-al doilea criteriu, personalităţile anormale sunt concepute drept variaţii calitative ale normalului. În acest caz, delimitarea, cu caracter arbitrar, este determinată mai degrabă de criterii sociale, decât de o departajare statistică.
1.2 Personaj şi boală psihică
Adler utilizează noţiunea de „realitate fictivă” sau „ficţiune directoare” în două moduri. Mai întâi ca principiu metodologic; el îşi prezintă psihologia ca fiind „un sistem de ficţiuni”. Totul se petrece „ca şi cum” individul ar încerca să-şi compenseze inferioritatea primitivă pe parcursul întregii vieţi; aplicată la nevroză această ficţiune se enunţă: totul se petrece „ca şi cum” nevroticul ar avea un scop fictiv care-i conduce întregul comportament, şi determină modul său de a fi. Adler utilizează noţiunea de „ficţiune” pentru a explica personajul pe care îl „construieşte” un individ pentru a face faţă, într-un mod inadaptat unei situaţii de viaţă. Autorul nota, de altfel, că boala psihică este o „realitate fictivă” elaborată de bolnav pentru a se proteja şi pentru a „ajusta în favoarea sa o situaţie care îi displace”. Cu toate acestea, Adler face distincţia dintre nevroză sau psihoză şi „ficţiunea directoare” cu rol adaptativ, care este personajul (A. Adler, 1970, pp. 192).
Forţa şi formele de manifestare ale inconştientului sunt impresionante. Dovadă sunt „bolile simulate” care constituie o mască a bolnavului în spatele căreia se ascund poate multe din misterele vieţii, a căror vastitate este imposibil de conceput. Simptomele nevrozei exprimă o trebuinţă de „a face ca şi cum”, „a fi ca şi cum”, de a „împrumuta” atât altuia cât şi sieşi imaginea de sine. Acest „altul” intră în conflict cu Eul, pe care îl fascinează şi îl subjugă. Dubla posesiune care interferează cu Eul propriu apare ca fiind un alt Eu. Nevroticul are conştiinţa de sine „stăpânită de un altul”, prezent în sine şi o falsă istorie de viaţă.
2 „Entităţi psihice” rezultate din interacţiunea personalităţii cu personajul
2.1 Personalitatea introvertită
Carl Gustav Jung a introdus pentru prima dată în psihanaliză noţiunile de introversiune şi extraversie. Jung constatase că diferiţi indivizi manifestă un interes crescut pentru lumea exterioară în faţa stimulărilor căreia reacţionează exagerat, în timp ce alţii sunt mai curând repliaţi asupra lor înşişi, fiind influenţaţi mai ales de ideea sau percepţia pe care o au despre un obiect, decât de obiectul real. În acest context, Jung distinge două tipuri psihologice: introvertitul, la care domină tendinţele Eului şi extravertitul, la care domină tendinţele „obiectuale” sau „obiective”. „În viaţa cotidiană, primul se distinge printr-un caracter ezitant, meditativ, rezervat; nu renunţă uşor şi prezintă întotdeauna în comportament, ceva defensiv. Al doilea se caracterizează printr-un comportament deschis, se pliază uşor, în funcţie de situaţie şi este foarte încrezător în el însuşi” (C.G. Jung, in J.-C. Filloux, 1991, pp. 99). El va denumi deci introversie, atitudinea individului ghidat în raport cu lumea, de imagini interne sau de ideea pe care şi-o face despre lume, şi extraversie, atitudinea celui al cărui interes se concentrează în special pe obiectul extern. Pornind de la teoria tipurilor jungiene, două cercetătoare americane, Katharine Briggs şi Isabel Myers-Briggs construiesc la începutul anilor ’60, indicatorul tipologic, care le poartă numele. Prin conceperea acestui instrument, la care, în plus faţă de Jung adaugă dimensiunea „preferinţă” pentru una din funcţiile psihologice, autoarele aduc nu doar o viziune integrativă, ci şi una dinamică, în abordarea personalităţii.
Modelul de personalitate propus de Eysenck inspirat din teoria jungiană a tipurilor psihologice şi din analiza factorială a lui Cattell, se centrează pe evidenţierea a trei mari factori dimensionali ai personalităţii: extraversie, nevrotism şi psihotism, fiecare fiind în relaţie cu activităţile cerebrale. în viziunea lui Eysenck, extraversia corespunde unor caracteristici cum ar fi sociabilitatea, vioiciunea impulsivitatea. La polul opus se află introversia. Teoria lui Eysenck are meritul de a fi făcut puntea de legătură între personalitatea normală şi cea patologică. În 1990 John distinge polii extraversiei din modelul Big-Five, arătând că polul negativ al extraversiei, trimite de fapt la trăsături caracteristice personalităţii introvertite.
2.2 Personalitatea accentuată
Personalitatea accentuată, concept introdus de Karl Leonhard, în lucrarea Personalităţi accentuate în viaţă şi în literatură (1972/ 1979), se caracterizează prin trăsături a căror intensitate depăşeşte media, ceea ce determină manifestarea pregnantă în plan comportamental a respectivelor trăsături şi, în consecinţă, a exprimării individualităţii.
Personalităţile accentuate nu sunt în mod necesar personalităţi patologice, „accentuat” trimiţând la „pronunţat”, „pregnant”, dar nu la anormalitate. ţinând cont că la nivel mediu normalitatea se exprimă prin comportamente de serie, personalităţile accentuate ar trebui considerate anormale. Cu toate acestea, personalitatea care, printr-un specific individual se ridică deasupra mediei, nu trebuie exclusă din sfera normalului. „Personalitatea accentuată este caracteristică celor care poartă amprenta propriei individualităţi” (K. Leonhard, 1979, pp. 12). Trăsăturile accentuate sunt însuşiri ale personalităţii care „îndepărtează” persoana de limitele normalului şi o situează într-o zonă limită, de „trecere” între adaptare şi indaptare. Fără a fi nevrotice sau psihopatice, aceste trăsături se intensifică mai ales în condiţii defavorabile de viaţă, dar nu au consecinţe psihopatologice, fiind în realitate mult mai puţin numeroase decât ceea ce în realitate reprezintă „variaţiile” lor.
2.3 Personalitatea instabilă emoţional (personalitatea borderline)
Actualele manuale de psihiatrie DSM-IV şi CIM-10 pun un semn de echivalenţă între tulburarea de personalitate borderline (personalitate limită) şi personalitatea instabilă emoţional. Elementul esenţial al tulburării de personalitate de tip borderline îl constituie un „pattern pervasiv de instabilitate a relaţiilor interpersonale, a imaginii de sine, a afectelor şi o impulsivitate accentuată, care începe precoce în perioada adultă şi este prezent într-o varietate de contexte” (DSM–IV–TR, 2003, pp. 706).
Punctul de vedere pe care îl înfăţişează George Ionescu în lucrarea Tulburările personalităţii, este în schimb puţin diferit de perspectiva descrisă în DSM şi CIM. Autorul consideră că între personalitatea borderline şi personalitatea instabilă nu poate fi stabilită o sinonimie (Ionescu, 1997). Tulburarea de personalitate de tip borderline prezintă o serie de elemente clinice comune cu tulburarea emoţional-instabilă, cum ar fi impulsivitatea, relaţii interpersonale instabile, dar se distinge de aceasta prin sentimentul de „vid interior” şi prin sentimentul inconsistenţei identităţii. Tulburarea borderline se aseamănă cu tulburarea histrionică, fiind ilustrată în plan clinic prin labilitatea dispoziţiei şi comportament manipulator, dar se deosebeşte de aceasta prin conduita autodestructivă şi sentimentul unei identităţi inautentice. Instabilitatea psihică poate fi constatată mai ales în plan relaţional, profesional şi sentimental, indivizii manifestând incapacitatea de a stabili relaţii interpersonale autentice şi durabile.
Psihanaliza postulează că pentru a înţelege organizarea limită trebuie studiate simptomele şi trăsăturile de personalitate semnificative, clinica mecanismelor de apărare, forţa Eului, evaluarea metapsihologică a funcţionării limită. Din punct de vedere psihanalitic, personalitatea limită se caracterizează prin instabilitate, prin polimorfismul tulburărilor psihice, funcţionare mentală defectuos organizată, comportând mecanisme de tip psihotic, fără a fi vorba în acest caz de psihoză şi fără a exclude nevroza (C. Chabert et al., 1998, pp. 5).
2.4 Personalitatea ca şi cum
În articolul Tipul de personalitate „ca şi cum” (1942), Hélène Deutsch, reia una dintre tezele sale anterioare datând din 1934, referitoare la structurile als ob. Personalitatea ca şi cum se caracterizează prin lipsă de autenticitate şi originalitate. Se identifică uşor dovedind remarcabile capacităţi adaptative, dar identificările nu sunt decât simple imitaţii. Cauza apariţiei personalităţii ca şi cum este lipsa căldurii şi a afectivităţii (în special a celei materne) în primii ani de viaţă. Această insuficienţă se perpetuează în dezvoltarea vieţii afective şi are repercusiuni asupra formării Supraeului. Structura indecisă a complexului Œedip este progresiv abandonată, fără ca individul să fi ajuns vreodată la formarea totală şi unificată a Supraeului. Rezultatul acestei structurări deficitare a Eului este că între Eu şi Supraeu contactele vor fi extrem de reduse, iar scena oricărui conflict va rămâne undeva în exterior, ca la copil. Identificarea persistentă şi supunerea necondiţionată sunt cele două expresii pasive ale adaptării necondiţionate la mediu şi imprimă personalităţii, trăsătura de indecizie. În cazul personalităţii ca şi cum, apare o tulburare profundă a procesului de sublimare, precum şi eşecul în realizarea sintezei diferitelor identificări infantile, într-o singură personalitate. Personalitatea ca şi cum poate să ia aspectul unei măşti ce ascunde o gravă maladie, caracterizată, pe de o parte, de „un vid afectiv şi moral” (generat de: absenţa unei vieţi afective sau a unor principii morale, de sugestibilitate ridicată şi de tendinţe agresive mascate de pasivitate, ce se pot converti cu uşurinţă în răutate) şi, pe de altă parte, de prezenţa unui „nucleu schizofreniform” (generat de conflictele dintre diferitele identificări ale Eului). Personalităţile ca şi cum, nu fac parte din formele obişnuite de nevroze şi sunt prea bine adaptate la realitate pentru a fi psihotice, dar prin particularităţile lor, contribuie în mare măsură la cercetările din psihologia Eului.
„Lipsit complet de caracter”, fără principii, moralitatea indivizilor ca şi cum, idealurile, convingerile lor, constituie simple reflexe ale aspiraţiilor şi opiniilor celorlalţi indivizi, fie buni sau răi. Ataşându-se cu mare uşurinţă grupurilor sociale, etice şi religiose, ei caută să dea conţinut şi realitate vidului lor interior, să dea un sens existenţei, prin mijlocul unei identificări. Adeziunea entuziastă la un anumit punct de vedere, poate fi rapid şi total înlocuită cu o alta, fără cea mai mică modificare interioară, pur şi simplu, ca o simplă regrupare întâmplătoare a cercului de relaţii.
2.5 Personalitatea falsă
Presupunând existenţa unei simetrii între structura şi tipologia personalităţii şi structura şi tipologia Eului, ni s-a părut evidentă ca explicarea şi interpretarea uneia din aceste „realităţi” psihice să fie valabilă şi aproximativ echivalentă în cazul celeilalte. Ţinând cont de unul dintre cele mai simple principii logice, cel al tranzitivităţii, am considerat că descrierea unui anumit tip de Eu s-ar suprapune grosso modo, unui anumit tip de personalitate. Ne-am oprit asupra conceptului de Sine fals, concept cheie în lucrările lui Donald Woods Winnicott, unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai psihologiei Eului. (Conceptul de Sine este folosit în sensul definit de psihologia Eului, aceea parte a Eului care desemnează conştiinţa de sine a unui individ.) Sinele fals are o natură defensivă. Funcţia sa defensivă îl face să semene unei măşti care disimulează Sinele adevărat oricare ar fi caracterul acestuia. Sinele fals constituit pe baza identificărilor cu rolul de a proteja Sinele adevărat, nu poate fi total iluzoriu, şi nici nu poate fi confundat cu persoana reală. Sinele fals reprezintă stratul socializat al individului, cu rol selectiv şi protector în raport cu stimulările realităţii interne şi externe. Indivizii care prezintă „false personalităţi”, organizate în jurul Sinelui fals au o rigiditate defensivă extrem de puternică. Există mai multe tipuri de Sine fals ce se distribuie pe un continuum variind de la normal la patologic. În stare de sănătate, Sinele adevărat se lasă descoperit. În cazuri normale sau benigne, Sinele fals este reprezentat prin orice organizare ce constituie o atitudine acceptabilă din punct de vedere social, dar care presupune şi o anumită rezervă. O mare parte din Sinele fals se transformă în capacitatea individului de a renunţa la procesele psihice primare, în scopul de a obţine o poziţie socială, care nu poate fi atinsă şi menţinută de Sinele adevărat. În asemenea situaţii, Sinele fals îndeplineşte mai ales o funcţie adaptativă.
La fel ca şi în cazul personalităţii ca şi cum, conceptul de Sine fals a dat naştere unei noi entităţi nosografice : aceea de funcţionare sau stare limită, motiv pentru care foarte mulţi dintre indivizii cu „personalitate falsă” sunt diagnosticaţi ca având tulburare de tip borderline sau fiind personalităţi borderline (Chabert et al., 1999, in F. Couchard, 2001, pp. 20). De asemenea, Sinele fals este adesea confundat cu o altă categorie nosografică, şi anume, cu personalitatea narcisică. Winnicott consideră că narcisismul patologic ascunde individul real. De fapt acesta este disimulat, ascuns, iubit în secret şi protejat în interiorul Sinelui. Individul real sau cu alte cuvinte Sinele adevărat, este mascat (Winnicott, 1974, op. cit., pp. 97).
2.6 Personalitatea narcisică
În limbajul comun narcisismul desemnează diferitele modalităţi ale dragostei de sine. Narcisismul exprimă comportamentul prin care individul se iubeşte pe sine, altfel spus se raportează la propria persoană, în acelaşi mod în care, de obicei se raportează la o fiinţă dragă. „A fi îndrăgostit de sine însuşi” este formula caracteristică a narcisismului, definind astfel narcisismul conform mitului grec al tânărului Narcis, fascinat de propria-i imagine. În egală măsură, narcisismul reprezintă un fel de stare subiectivă, relativ fragilă şi instabilă. Noţiunile de ideal, în special de Eu ideal şi de ideal al Eului, se fundamentează pe conceptul de narcisism.
Dedublarea, organizare nodală a narcisismului, atât de bine pusă în evidenţă de Otto Rank, pe care o ilustrează relaţia cu dublul (Rank) şi imaginea speculară (Lacan), se caracterizează prin bipolaritatea sa. Acest mod de organizare al personalităţii narcisice ar părea paradoxal fără intervenţia mecanismului psihologic de clivaj, predominant la aceşti indivizi. Narcisismul este un concept cu „două feţe” contradictorii, un „Ianus bifrons” care reflectă aspectele normale şi patologice ale iubirii de sine. Există un narcisism „cotidian” ale cărui aspecte benefice, fondate pe iubirea normală, „sănătoasă” faţă de sine, permite dezvoltarea normală a iubirii obiectuale, ce reprezintă în egală măsură, un mod de protecţie psihică şi somatică, dar şi un narcisism „defensiv”, cu consecinţe patologice.
Conform descrierii CIM-10 (F60.8) personalitatea narcisică se caracterizează prin supraestimare de sine şi a propriilor capacităţi; sentimentul de a fi unică, nevoia de a fi recunoscută ca fiind o „fiinţă excepţională”; nu suportă critica, cea mai neînsemnată observaţie aducând grave lezări ale imaginii de sine, cunoscută sub sintagma de „rană narcisică”. Personalitatea narcisică manifestă un sentiment de superioritate în raport cu ceilalţi, aroganţă, nevoia de a fi admirată şi lipsă de empatie; poate manifesta delir de grandoare, considerând că face parte din categoria celor „aleşi”, cărora li se cuvine orice. Narcisicul se deosebeşte de antisocial prin „grandoarea” sa, tendinţa de a-şi exagera talentul, şi de a se considera ca fiind unic şi superior (Gunderson, 2001) şi de personalitatea borderline prin aceea că, nu se îndoieşte de nimeni şi de nimic, cu atât mai puţin de „valoarea sa ieşită din comun” (indivizii cu borderline sunt copleşiţi de îndoieli). Pentru narcisic celălalt nu are valoare, acesta fiind doar un instrument folosit pentru a-şi flata Eul său nemăsurat, „grandios”.
2.7 Personalitatea multiplă
Cunoscute sub denumirea de „sindrom de personalitate dublă sau multiplă”, „tulburare de identitate disociativă”, „personalităţi alternante”, „clivaj al Eului” sau „diviziune subiectivă”, din totdeauna fenomenele de disociere a personalităţii au exercitat un efect magic, fascinându-i în egală măsură, atât pe savanţi, cât şi pe profani. Fenomenele disociative, şi cel mai spectaculos aspect al acestora, sindromul personalităţii multiple, constituie un domeniu de studiu vast şi complex, care relevă că „difracţia” personalităţii umane. Disocierea poate fi prezentă la fiecare individ uman „normal”, care ar prezenta tendinţe mai mult sau mai puţin disociative, ocupând astfel poziţii diferite de-a lungul unui continuum linear, în timp de „multiplii” ar fi cei mai „disociaţi” dintre toţi; ei se situează la punctul extrem al acestui continuum care reprezintă ceea ce se numeşte în limbajul actual de specialitate: tulburare de identitate disociativă (I. Hacking, 1998, pp. 44).
Problematica personalităţii multiple este diferit abordată în diverse culturi. De exemplu, în cultura nord-americană, puternic marcată de monism, la începutul anilor ’80, apare o adevărată „epidemie de personalităţi multiple”. Statisticile arată că, dacă în anul 1972, personalitatea multiplă era considerată o „simplă curiozitate”, în schimb în 1992, fenomenul cunoaşte o adevărată expansiune în mediul clinic, unde se înregistrează peste 6000 de cazuri de acest gen. Dimpotrivă, în cultura clinică francofonă, chiar şi în versiunea sa „lacaniană”, ce insistă în special asupra „diviziunii structurale a subiectului”, abordarea tulburărilor disociative, nu a cunoscut aceeaşi amploare. O posibilă explicaţie cu privire la propagarea fenomenului „personalităţii multiple”, în SUA, revine „intensificării” producţiilor hollywoodiene legate de acest subiect, precum şi rolului talk-show-urilor televizate, care satisfac gustul pentru bizarerie al publicului. Cazurile de personalitate multiplă care suscită actualmente un interes deosebit în SUA, ridică întrebări cu privire la mecanismul de clivaj şi la locul pe care îl ocupă acesta. De aici, a apărut o nouă perspectivă asupra noţiunii clasice de disociere. Având un sens exclusiv descriptiv, ea se distinge de mecanismul fundamental din schizofrenie (Spaltung), descris de Bleuler în 1911. Aceste tulburări sunt în relaţie cu evoluţia culturală a isteriei.
Personalitatea multiplă devenită în actualele manuale de psihiatrie tulburare disociativă de identitate, este inclusă în cadrul „tulburărilor disociative ale funcţiilor normal integrate”, cum ar fi tulburările de identitate, memorie, conştiinţă, percepţia mediul ambiant (cf. DSM-IV). Pentru unii autori, conversiunea este o tulburare disociativă (C. Chabert, 1998, pp. 42-43). Trebuie notat că, tulburările disociative astfel definite, nu au un caracter patologic prin ele însele, dar pot găsi un loc în cultură, în experienţa religioasă. Ele nu implică nici suferinţă, nici alterarea funcţionării psihice şi nici nu necesită îngrijire (spre deosebire de cazul stărilor limită şi al altor tulburări în care sentimentul de identitate este afectat, considerate de numeroşi autori, cazuri speciale).
DSM-III, defineşte personalitatea multiplă ca fiind: „tulburarea de personalitate caracterizată prin existenţa la o persoană a două sau mai multe personalităţi sau stări de personalitate diferite, care deţin pe rând controlul total al comportamentului individului” (DSM-III-R, 1993, pp. 285).
Personalitatea multiplă a fost adeseori asimilată psihozei maniaco-depresive în care alternau faze de depresie, de manie şi de stabilitate. Conform opiniei unor autori această entitate nosografică aparţine tulburărilor disociative din cadrul nevrozelor isterice. în SUA, datorită DSM-IV, personalitatea multiplă a devenit o „tulburare disociativă de identitate” care seamănă cu clivajul personalităţii isterice. Începând cu DSM-IV (1994), termenul de personalitate multiplă dispare din manualele de psihiatrie, aceeaşi entitate nosografică fiind denumită: tulburare de identitate disociativă. Allen Francis şi Michael First sunt cei care propun următoarea definiţie a personalităţii multiple: „elementul esenţial al tulburării de identitate disociativă îl constituie prezenţa a două sau mai multe personalităţi sau stări de personalitate sau identităţi distincte care iau în mod recurent controlul asupra comportamentului. Perturbarea nu se datorează unor cauze patologice uşor decelabile vizibile sau efectelor fiziologice provocate de administrarea unor substanţe” (DSM-IV-TR, 2003, pp. 526).
2.8. Personalitatea convertită
Convertirea indivizilor, fenomen situat în limitele normalului, având la bază principiul „modularizării” personalităţii, apare ca o formă de adaptare la schimbările sociale, putând fi ea însăşi motorul transformărilor în plan social. Văzută sub acest unghi, al schimbării sociale, convertirea îndeplineşte o altă funcţie socială care nu mai este adaptativă, ci revoluţionară. Mecanismele cele mai intime ale convertirii acţionează la nivelul individului, fiind în acelaşi timp, o schimbare de apartenenţă şi o schimbare de identitate. Este o schimbare psihologică de mare amploare. În fenomenul de convertire, se pot distinge două tipuri de schimbări (Laurens, 2002, pp. 77): schimbarea manifestă (imediată, publică) şi schimbarea latentă (temporizată, privată, indirectă).
Deşi se bazează pe fenomenul de disociere, convertirea nu este un fenomen patologic. Eul nu mai este un element unificator, ci poate prezenta mai multe „faţete”. Cea mai puternică disociere a sa (situată totuşi în limitele normalului) constă în interiorizarea, în paralel, a mai multor universuri sociale. Personalitatea ca tot unitar, aflat între două sisteme stabile trăieşte un conflict foarte intens, care marchează profund unitatea existenţială a individului. Fără conflict, convertirea nu este posibilă. Principalele motive care duc la convertirea individului pot fi: credinţa, oportunismul sau conformismul.
Convertirile sunt schimbări de poziţii sau de roluri, în vederea conformării sociale, schimbări orientate adesea spre idealul Eului. Din punct de vedere sociologic, acest tip de convertire, realizat în vederea atingerii idealului Eului şi, implicit în vederea conformării sociale, pare un lucru destul de logic, pentru că, în final, conduce individul spre întărirea unităţii personalităţii sale, spre o creştere a stimei de sine şi spre o corectă conformare la regulile şi normele sociale. Altfel spus, are un rol integrator. Stările psihologice ale convertitului se pot explica deci, sociologic, printr-o logică a conformismului, şi psihologic, prin rezolvarea unui conflict intern, produs de diferenţa dintre Eu şi idealul de Eu, care a generat acel sentiment negativ faţă de sine însuşi .
Din punct de vedere psihologic, convertirea dovedeşte un lucru afirmat cu claritate, de Nietzsche în scrierile sale: „identitatea este o mare iluzie”, după cum „conceptul de „individ” este fals”, pentru că, de fapt, „noi suntem o pluralitate ce se construieşte pe o realitate imaginară”.
CONCLUZII
Pentru comportamentul uman nu avem încă o lege atât de generală precum este gravitaţia. Prin urmare, o personalitate anormală este, de fapt, o personalitate neobişnuită şi ni se pare anormală deoarece nu cunoaştem încă factorii determinanţi. Rezult ă de aici că normalul se referă la comportam entele obişnuite, des întâlnite.
Din punct de vedere teoretic, personalitatea este cadrul de referinţă fundamental pentru definirea sensului şi valorii explicative a celorlalte noţiuni psihologice.
Din punct de vedere personal, personaliatea normală este dată de acțiunile individului și gandirile, și conceptele sale, care sunt în marginile mediei populației cu care se înconjoară și interacționează. Orice alt comportament, gandire sau ideal, in afara limitelor mediei societății, este considerat în esență anormal.
BIBLIOGRAFIE
1. Allport, G. (1991). Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică.
2. Matthews, G.; Deary, I. J.; Whiteman, M. C. (2005). Psihologia personalităţii. Trăsături, cauze, consecinţe, Iaşi, Polirom.
3. Parot, F.; Richelle, M. (1996). Introducere în psihologie. Istorie şi metode, Bucureşti, Editura Humanitas.
4. Popescu-Neveanu, P. (1968). Personalitatea şi cunoaşterea ei, Bucureşti, Editura militară.
5. Ribot, T. (1996). Patologia personalităţii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.