O iniţiativă stârneşte senzaţie. La 29 august 1898 ţarul Nicolae al II-lea lansează un apel către toate naţiunile ca să participe la o conferinţă pentru limitarea armamentelor. Propunerea pornea dintr-o nevoie foarte practică. Rusia n-avea resurse să ţină pasul cu înarmările a căror cursă îşi iuţise nebuneşte ritmul în marile state europene. Capitala unei ţări mici şi neutre, Haga, a fost aleasă drept gazdă a Conferinţei. La 6/18 mai 1899 în sala Orania din chiar centrul Hagăi 109 reprezentanţi a 22 de state europene, ai S.U.A. şi a trei ţări asiatice (Persia, China şi Siamul) şi-au dat întâlnire în faţa pupitrelor îmbrăcate în postav verde. Propunerea Rusiei, sprijinită călduros de statele mici (România era reprezentată de Al. Beldiman, ministrul la Berlin, şi de Papiniu, agentul diplomatic de la Belgrad), de a se institui un moratoriu al înarmărilor pentru cinci ani s-a lovit de opoziţia deschisă a Germaniei şi de aceea, mai ascunsă, a celorlalte mari puteri.
Până la urmă la Haga se semnează ceva: trei convenţii (asupra arbitrajului, asupra legilor şi cutumelor războiului terestru şi extinderea prevederilor regulamentului de la Geneva din 1868 asupra războiului maritim); se semnează şi trei declaraţii (asupra proiectilelor din baloane, asupra gloanţelor dum-dum şi asupra gazelor axfixiante); se mai semnează şase “deziderate” şi o rezoluţie. Limitarea înarmărilor, scopul cel mai de seamă al Conferinţei, a rămas sarcina unui “studiu ulterior”. La Haga “s-a umanizat” războiul, dar spectrul acestuia nu numai că n-a fost distrus, dar nici măcar îndepărtat n-a fost.
Secolul al XX-lea se năştea sub semnul violenţei. În octombrie 1899, la trei luni de la Conferinţa de la Haga, Anglia intrase în război în Africa de Sud; în iunie 1900 marile puteri au pornit să înăbuşe în sânge răscoala boxerilor din China în orgia îndemnurilor la cruzime ale lui Wilhelm al II-lea; din februarie 1899 S.U.A. cotropiseră Filipinele a căror populaţie nu se lăsa deloc înfrântă.
Războiul devine o torţă care ardea în lume aproape fără încetare. Singura “iluzie” era că deocamdată ardea doar spre periferie şi că marile puteri, iarăşi deocamdată, nu se războiau una cu alta. Britanicii Kipling sau Henley, în acea atmosferă de beţie parcă de la începutul unui nou veac, cântau “spiritul războinic care strigă în sângele meu”, cum se exprima cel din urmă.
Bunăstarea materială, întreţinută mereu de cuceririle ştiinţei, şi care era vizibilă în unele ţări ca Germania, Anglia, S.U.A., Franţa, dădea unora imbold de a face ceva, o dorinţă de acţiune pe care nu mai voiau să şi-o înfrâneze. Darwinismul era interpretat de unii ca fundamentând teoria după care războiul era necesar căci dădea posibilitatea să supravieţuiască rasa cea mai puternică, şi, deci, să progreseze civilizaţia. Aşa îl interpreta în Germania, Houston Stewart Chamberlain, ginerele lui Wagner, care tocmai îşi publica lucrarea lui “Fundamentele secolului al XIX-lea”, unde căuta să demonstreze că arienii trebuia să fie stăpânii lumii.
Pentru Treitschke, Bernhardi sau von der Golz războiul era o sursă de patriotism, o înnobilare a rasei, o necesitate. Pentru americanul Mahon profesiunea armelor satisfăcea “idealul eroic” şi războiul singur asigura “energia combativă” de care avea nevoie civilizaţia. “Elanul vital” de care vorbea tânărul savant Henri Bergson, “forţa vitală” întâlnită în opera lui Shaw, ca să nu mai vorbim de “Dumnezeu a murit”, formula lui Nietzsche, sinonimă cu “supraomul”, erau interpretate de mulţi în sens războinic, desprinse cu totul din învelişul lor metafizic şi artistic. Conferinţa de la Haga constatase că nu era cu putinţă să se scoată războiul în afara legilor, o întreagă literatură de interpretare constata că de fapt aceasta ar fi fost o “mare greşeală”. Noroc că raţionalismul veacului al XIX-lea mai continua să trăiască. Vântul nebuniei încă nu stârnea furtuni.