Pasul următor şi decisiv a fost marcat de ministrul francez de externe, Robert Schuman (1886-1963), care la 9 mai 1950 a prezentat presei internaţionale o declaraţie a guvernului în care se arătau obiectivele construcţiei europene, şi anume: reconcilierea franco-germană, necesitatea unei politici de unificare europeană, crearea unei autorităţi supranaţionale, independentă de guverne, cu o putere de decizie de asemenea supranaţională. Era un plan revoluţionar în domeniul relaţiilor internaţionale în care erau subliniate premisele concrete "ale unei federaţii europene indispensabile menţinerii păcii", eliminării rivalităţii seculare dintre Franţa şi Germania, pregătirea unei "comunităţi economice" şi a unei "comunităţi mai largi şi mai adânci". Metoda propusă era clar exprimată: "Europa nu se va face dintr-odată, nici într-o construcţie de ansamblu, ea se va face prin realizări concrete, creând mai întâi o solidaritate de fapt". Pe plan economic, textul era construit într-o viziune liberală (fuziunea pieţelor, nediscriminarea lor, dar şi cu indicaţii dirijiste — rolul activ al Înaltei Autorităţi, plan de producţie, plan de investiţi ş.a.
Fuseseră alese două materii strategice de bază: cărbunele şi oţelul, amândouă absolut necesare atât unei economii de pace cât şi a uneia de război. Se urmărea deci, ca întreaga producţie franco-germană de cărbune şi oţel să fie aşezată sub o "Înaltă Autoritate" într-o organizaţie deschisă şi altor ţări europene.
Declaraţia la a cărei pregătire un rol decisiv l-a avut cunoscutul economist Jean Monnet (1888-1979) a reprezentat un plan concret de construire a Europei cu indicarea unor mijloace pragmatice de realizare. Ecoul acestei Declaraţii a fost deosebit de puternic şi a suscitat discuţii politice între guverne în scopul încheierii unui tratat.
Konrad Adenauer (1876-1967), considerat ca unul din "părinţii fondatori", alături de Jean Monnet, Robert Schuman, Alcide de Gasperi, dorea drepturi egale pentru ţara lui precum şi integrarea Germaniei în vestul european, favorizând reconcilierea franco-germană.
Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg au acceptat în mod oficial Declaraţia şi, ca urmare, au semnat la 18 aprilie 1951 la Paris, Tratatul de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) intrat în vigoare la 25 iulie 1952. Opinia publică din ţările interesate a fost favorabilă. Congresul Statelor Unite a publicat textul Declaraţiei. În afara Tratatului, actele constitutive ale CECO sunt formate şi dintr-o convenţie referitoare la dispoziţiile tranzitorii precum şi din mai multe protocoale şi anexe.
Europa "Celor 6" se născuse; era prima organizaţie europeană de tip federal, independentă de guvernele statelor membre, dotată cu atribuţiile necesare pentru realizarea prevederilor înscrise în Tratat.
Reţinerea Marii Britanii avea drept cauză caracterul supranaţional al Comunităţii, pe care ea îl considera ca fiind o prea mare cedare a unei părţi din suveranitatea naţională, şi, ca urmare, CECO s-a limitat numai la "Cei 6", în care primul rol i-a revenit Franţei.
Caracteristica Comunităţii a apărut cu evidenţă în dispoziţiile Tratatului : CECO avea o vocaţie federalistă universală cu caracter sectorial; obiectul era crearea unei pieţe comune, limitate la cărbune şi oţel, cu suprimarea taxelor vamale, a contingentelor20 şi acordurilor de cartel21, deschisă şi altor state. Piaţa comună a cărbunelui şi oţelului a fost deschisă la 10 februarie 1953 pentru minereul de fier, cărbune şi fier vechi; la 10 mai 1953, pentru oţel; la 10 august 1954, pentru oţeluri speciale.
Creându-se o piaţă comună, chiar sectorială fiind, se provoca şi apropierea pe plan politic la care a contribuit asigurarea raţionalizării producţiei, desfiinţarea piedicilor din calea liberei circulaţii, fixarea preţurilor şi în consecinţă şi ridicarea nivelului de trai pentru lucrătorii din industriile carboniferă, a oţelăriilor precum şi a celor legate de acestea. CECO dispunea şi de competenţe privitoare la controlul concurenţei şi la intervenţia asupra preţurilor. Potrivit prevederilor înscrise în Tratat, CECO dispunea de competenţe prin care putea interzice înţelegerile, abuzurile în materie, precum şi impune obligativitatea obţinerii unei autorizaţii prealabile pentru concentrările de întreprinderi.
Intervenţiile Comunităţii puteau avea loc fie prin sesizarea Curţii de Justiţie a CECO, fie pe calea avizelor, deciziilor sau recomandărilor. Comunitatea putea interveni şi prin adoptarea de măsuri în favoarea salariaţilor din industria cărbunelui şi oţelului, acordând ajutoare sau împrumuturi, prin finanţarea unor programe de dezvoltare de noi activităţi pentru reconversia lucrătorilor sau reintegrarea forţei de muncă.
Îndeplinirea obiectivelor din Tratat se înfăptuia prin cele patru instituţii create: Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea Comună, Curtea de Justiţie.
Aceste patru instituţii au conferit organizaţiei marea sa originalitate. Erau instituţii înzestrate cu importante puteri de decizie cu efecte concrete şi imediate, cu competenţe bine structurate şi precise.
În aceste patru instituţii s-au concentrat două caracteristici fundamentale: legitimitatea democratică şi eficacitatea decizională.
20 Contingent = cantitate de mărfuri care poate fi importată sau exportată într-o anumită perioadă de timp. 21 Cartel = înţelegere formată între producătorii dintr-o anumită ramură industrială în vederea fixării preţurilor |
- Înalta Autoritate, organul înzestrat cu principalele puteri de gestiune şi decizie, era formată din 9 membri numiţi de comun acord de guvernele celor şase state membre. Ea a fost dotată cu puteri substanţiale să gestioneze producţia de cărbune şi oţel, să o modernizeze şi să-i ridice calitatea, să asigure raţionalizarea producţiei cu funcţionarea întregului regim. Era compusă din personalităţi independente, desemnate pe o bază paritară de către guvernele statelor membre, iar deciziile emise aveau forţă executorie. Primul preşedinte al CECO a fost Jean Monnet. Înalta Autoritate era supusă controlului Adunării Parlamentare.
- Consiliul Special de Miniştri era organul care reprezenta guvernele naţionale, făcând astfel legătura între acestea şi acţiunea Înaltei Autorităţi; asigura astfel şi legătura dintre sectoarele cărbunelui şi oţelului încredinţate Înaltei Autorităţi şi restul activităţilor economice din diferitele ţări comunitare. Consiliul era format din reprezentanţi ai statelor membre şi era abilitat să determine — în unanimitate — priorităţile de utilizare şi de repartiţie între industriile interesate precum şi resursele de cărbune şi oţel.
- Adunarea Parlamentară — Adunarea Comună — era compusă, ca şi Adunarea Consultativă a Consiliului Europei, din reprezentanţi ai Parlamentelor naţionale şi desemnaţi de către acestea — în total 78 de membri. Adunarea exercita un control democratic asupra Înaltei Autorităţi.
- Curtea de Justiţie a fost instituită pentru a supraveghea respectarea prevederilor înscrise în Tratat şi pentru a soluţiona neînţelegerile dintre ţările membre sau particulari şi Înalta Autoritate.
Finanţarea Comunităţii nu se făcea prin contribuţii ale ţărilor membre, ci printr-un impozit european plătit direct de întreprinderi de cărbune şi oţel, aceasta conferind Înaltei Autorităţi un plus de independenţă.
CECO a fost proiectat pentru 50 de ani, timp în care, potrivit Preambulului din Tratat urma să se asigure premisele unei comunităţi "mai largi şi mai profunde între popoarele mult timp opuse de divizări sângeroase". Şi-a încetat activitatea în 2002.