Consiliul European este o instituţie pe care Tratatele CECO, CEE şi CEEA nu au prevăzut-o, dar care ulterior a fost recunoscută prin Actul Unic şi consacrată prin Tratatul de la Maastricht. Consiliul European, încă înainte de a fi consacrat în aceste documente, s-a reunit după 1975 de cel puţin două ori pe an în statul care asigura preşedinţia Comunităţilor.
Nu trebuie confundat Consiliul European cu Consiliul (de Miniştri), distincţia fiind foarte clară din 1974 şi consolidată prin art. 2 al Actului Unic. Cu atât mai gravă este confuzia cu organizaţia Consiliului Europei, fondată în 1949 şi care reuneşte în prezent 46 de state membre.
Crearea Consiliului European a fost rezultatul unei îndelungate evoluţii desfăşurate într-un context politic şi istoric în care se profilase ideea unui nou tip de cooperare între şefii de state şi de guverne.
Planurile prezentate în 1961 şi 1962 de Christian Fouchet concepeau reuniunea şefilor de state şi de guverne ca organ decizional central, ceea ce ar fi însemnat că instituţiilor comunitare create prin Tratatul de la Paris şi respectiv Tratatele de la Roma le-ar fi revenit un rol secundar. Planurile Fouchet au fost respinse pe considerentul că rolul Comisiei s-ar diminua şi astfel interesele statelor mici ar fi slab reprezentate.
Practica conferinţelor europene la vârf a început să se instituţionalizeze pe parcursul anilor 1961-1974 pentru a se găsi formula definitivă în întâlnirea şefilor de state şi de guverne din decembrie 1974 de la Paris. Cu alte cuvinte, Consiliul European, creat de facto în 1974, a devenit de jure prin Actul Unic European şi a fost oficializat prin Tratatul de la Maastricht.
În toată această perioadă (1961-1974), timp de 13 ani, au avut loc 7 reuniuni la vârf. La 10 decembrie 1974, a fost acceptată propunerea franceză ca întâlnirile la vârf să aibă loc regulat; era o decizie esenţialmente politică dat fiind că valoarea juridică era limitată. Practic, Consiliul European nu avea nici o legătură juridică cu instituţiile comunitare preexistente. De altfel, nici denumirea de "Consiliul European" nu figurează în comunicatul textului final, ea impunându-se pe parcursul reuniunilor şi fiind introdusă în Actul Unic.
Consiliul European reuneşte şefi de state şi de guverne şi pe preşedintele Comisiei pentru a discuta probleme importante ale Comunităţii Europene, inclusiv cele de politică externă. Este o instituţie politică pe care şefii de state şi de guverne au voit s-o integreze în ordinea instituţională comunitară.
Consiliul European poate fi calificat, pe de o parte, ca organ comunitar şi ca o formaţiune superioară a Consiliului Comunităţii, iar pe de altă parte, şi ca organ interguvernamental de cooperare politică.
Punctul 3 al Comunicatului final al Conferinţei la vârf de la Paris34 stipulează în mod explicit că şefii de guverne au decis să se întâlnească cu miniştrii afacerilor externe "de trei ori pe an şi ori de câte ori este necesar în Consiliul Comunităţii", punându-se astfel accentul pe dualitatea funcţiilor lor. Subiectele reuniunilor aveau în vedere schimbul de idei, adoptarea de măsuri referitoare la orientările diferitelor politici comunitare, cooperarea politică pe plan comunitar, şi globalizarea politicilor naţionale.
Articolul 2 al Actului Unic atribuie pentru prima dată o bază juridică Consiliului European. Tratatul asupra Uniunii Europene (Maastricht), în art. D al Titlului II, evocă din nou Consiliul European şi îi menţine locul plasat între "comunitar" şi "interguvernamental".
34 Bull. CE 1974/12, p. 329. |
Pentru a se asigura o reuşită optimă, pe parcursul anilor s-au impus câteva reguli de natură cutumiară, de fond şi de formă: rapiditate, concizie, supleţe, caracterul spontan şi informal al discuţiilor.
Dreptul de participare la reuniuni, rezervat iniţial şefilor de state şi de guverne, s-a extins şi asupra miniştrilor de externe, marcându-se astfel şi legătura dintre Consiliu şi Consiliul European. Actul Unic a impus limita de două reuniuni pe an, dar din 1986 s-a derogat de la această limită pe motivul gravităţii problemelor politice apărute. Sesiunile, de câte două zile, au loc în capitala statului care asigură preşedinţia sau la sediul instituţional al Comunităţii (Bruxelles, Luxemburg, Strasbourg). Dinamica Consiliului European se traduce prin alternanţa şedinţelor plenare şi întâlnirilor informale, bilaterale sau multilaterale, favorizându-se astfel dialogul şi realizarea acordurilor.
Consiliul European este prezidat prin rotaţie semestrială, ca şi Consiliul. A fost voinţa şefilor de state şi guverne de a se situa în cadrul instituţional existent. Preşedintele este responsabil cu buna desfăşurare a lucrărilor, a derulării şedinţelor şi elaborarea concluziilor. De la crearea sa, Consiliul European a acoperit toate problemele de maximă importanţă, a stabilit marile orientări pentru crearea Uniunii Economice şi Monetare, desăvârşirea pieţei interioare ş.a. Sistemul Monetar European, de pildă, este una din marile sale realizări.
Consiliul European a devenit şi o instanţă de arbitraj între interesele naţionale, funcţia de arbitraj şi cea decizională devenind preponderente. Consiliul European s-a implicat şi în gestiunea comunitară şi a contribuit la consolidarea, extinderea şi perfecţionarea procedurilor de cooperare.
Despre natura juridică a Consiliului European, în lipsa unor dispoziţii clare în acest sens, părerile sunt împărţite deoarece el nu este o instituţie în sensul Tratatelor, nu este supus controlului juridic al Curţii de Justiţie şi nu adoptă, juridic vorbind, nici directive nici decizii şi nici regulamente. Consiliul European nu este supus nici procedurilor comunitare clasice. Cu toate acestea, el se plasează la ora actuală în vârful cadrului instituţional, are un rol dinamizator dând Uniunii Europene "impulsurile necesare dezvoltării şi definirii orientărilor sale generale" (Declaraţia solemnă de la Stuttgart din 1983).