Identitatea naţională poate fi definită ca ,,o formă modernă comunitară de identitate culturală simbolică împărtăşită de un grup de persoane care trăiesc pe un anumit teritoriu şi care se organizează politic pentru apărarea valorilor spiritual-identitare pe care le împărtăsesc.”[1] Însă pentru a putea vorbi de identitate naţională ca produs final în formarea statului naţiune, trebuie să luăm în calcul aspecte precum tipul naţionalismului, segregarea grupurilor etnice pe teritoriul naţional, identitate etnolingvistică sau etnoculturală. Termeni ca ,,naţional” sau ,,apartenenţă naţională” se utilizează deseori ca fiind sinonimi cu exprimarea calităţii de cetăţean al unei ţări[2]. Din alt punct de vedere, se consideră că identitatea ‚,este în întregime construită social – prin procese de socializare primară şi secundară, ca şi prin procesele de interacţiune socială în cadrul cărora indivizii se definesc şi se redefinesc continuu pe ei înşişi şi pe ceilalţi din jurul lor de-a luungul vieţii’’[3] Atât în formarea identităţii naţionale, cât şi a celei europene, avem de a face cu două mari teorii asupra identităţii, şi anume teorii ‚,substanţialiste’’ şi teorii ,,interacţionaliste”. Pe de o parte, concepţiile substanţialiste oferă o viziune statică asupra identităţii în cadrul căreia naţiunea apare ca o entitate transindividuală şi se afirmă pe scena istoriei ca un ,,individ colectiv” cu personalitate proprie, iar de cealaltă parte teoriile interacţionaliste, care pun accentul pe construirea şi reconstruirea identităţii pe baza relaţiilor cu celălalt. Astfel ,, identitatea naţională apare ca ansamblu al reprezentărilor comune despre ceea ce înseamnă a fi român, francez, spaniol s.a”[4] – atât la nivelul unui grup particular de membri ai grupului naţional, cât şi la nivelul discursului public.
Am vorbit de identitate naţională atât în sens larg cât şi în sens restrâns, dar de unde vine ideea de europa? Care sunt rădăcinile identităţii europene, bazele Uniunii Europene de astăzi, şi nu în cele din urmă cum se manifestă această identitate europeană?
Punctul de pornire pentru ideea europeană, ceea ce cu mândrie putem numi cultură europeană, s-ar afla în Biblie, în mitul construcţiei turnului Babel[5], mitul tendinţei de a urca spre cer supraomenesc şi intangibil, al incercării unei zidiri concrete prin ambiţioasă strădanie. Trecând de la mit la realitate, după cum remarcă Grete Tartler, ideea unei Europe unitare aparţine lui Victor Hugo, care la 21 august 1833, în discursul de deschidere la Congresul Păcii de la Paris, exprima pentru prima oară în public o viziune fulminantă conform căreia : ,,Va veni ziua în care războiul va părea la fel de absurd, la fel de imposibil între Paris şi Londra, Petersburg şi Berlin, Viena şi Torino. (...) Va veni ziua în care gloanţele şi bombele vor fi înlocuite de voturi, de sufragiul universal al popoarelor, de venerabilul arbitraj al unui mare senat suveran, care va fi pentru Europa ceea ce Parlamentul înseamnă pentru Anglia, Dieta pentru Germania, Adunarea Legislativă pentru Franţa.(...) Va veni ziua în care vom vedea aceste două uriaşe grupări, Statele Unite ale Americii şi Statele Unite ale Europei, întinzându-şi mâinile peste mări, făcând schimb de produse, de comerţ, de industrie, de artă, de genii’’[6]
Pe de altă parte, ideea de unitate europeană, survine odată cu formarea Imperiului Roman, şi cu hotărârea desăvârşirii unei limbi, unei legi de a stăpâni şi administra lumea, după un singur plan genial gândit – domnie nu prin forţă militară, ca până atunci, ci pe baza unui principiu spiritual, domnie nu ca scop în sine, ci întru amortizarea plină de sens a lumii. Ceea ce este important de remarcat, e faptul că, deşi Imperiul Roman s-a destrămat, totuşi a rămas în urma lor un element important în definirea identităţii de unitate, şi anume limba latină. Acest element definitoriu al Romanilor, şi anume limba, a dus la dispariţia graniţelor în perioada umanistă în aşa fel încât era totuna dacă un tânăr studia la Bologna, Praga, Oxford sau Paris. Cărţile erau latineşti, profesorii vorbeau latina, era un fel de a vorbi şi de a gândi în comun a tuturor spiritelor Europei. După perioada renascentistă urmează un reflux în consolidarea unei identităţi europene, şi anume ,, fiecare naţiune vrea acum pentru sine imperiul puterii şi al artei, fiecare vrea să creeze propria literatură din propria limbă’’[7] Apare acea competiţie europeană, în care fiecare popor simte nevoia să preia conducerea lumii, dupa Roma.
Apariţia naţionalismului literar pe teritoriul Europei în perioada secolelol XVII-XVIII, aduce din nou a oarecare unitate cel puţin culturală, o formă neagresivă a puternicei conştiinţe naţionale. Începând cu secolul XIX putem vorbi de o Europă cu stări sufleteşi şi tendinţe comune, o Europă în care se vorbea tot mai mult despre sentimentul supranaţional, mai ales prin explozia politică din 1848 care are loc peste tot în acelaşi timp.
,,În trecut - o moştenire a gloriei şi regretelor de împărţit , în viitor – acelaşi program de îmdeplinit’’ [8] , astfel definea Ernest Renant identitatea unei naţiuni. Putem afirma acelaşi lucru şi despre identitatea europeană, care de-a lungul timpului, deşi nu era susţinută de o uniune politică, la fel cum este astăzi Uniunea Europeană, s-a menţinut în ciuda diferitelor piedici date de contextele istorice prin care a traversat Europa. Vorbind în prezent, nu putem contesta faptul că apartenenţa la UE are un anumit impact asupra identităţilor naţionale, deşi acestea rămân diferite. Discursul politic al partidelor de orientare similară din Franţa, Germania, Marea Britanie, rămâne la rândul său nuanţat. Pentru germani, de pildă, largirea europeană a însemnat depăşirea trecutului şi, în primul rând, a urmelor lăsate de războaiele secolului al XX lea. Pentru francezi, ea a însemna mai ales răspândirea ideilor republicane şi iluministe. Pentru englezi, UE ar fi construită în contrast cu conceptul de naţiune engleză. Pentru est-europene, aderarea la UE înseamnă revenirea la Europe ca şi cum ar fi fost până acum în exil, în afara continentului. Ca şi comcluzie preliminară, se poate afirma că identitatea europeană se poate forma numai în jurul identităţilor naţionale ale statelor membre ale UE, numai printr-o bună cunoaştere a istoriei construcţiilor naţionale. ,, Diferite sondaje au arătat că deocamdată, Europa e identificată mai degrabă cu un spaţiu istoric, politic şi cultural decât cu o entitate teritorială’’ [9]
[1]Flora, Gavril, Identitatea teritorială şi populaţională în structura ideatică a ideologiilor naţionale din Transilvania, Napoca Star, Cluj Napoca, 2003 p. 12
[2] Ibidem p. 14
[3]Şerbănescu, Anca, Identitatea naţională şi identitatea europeană.O perspectivă psihosociologică, Editura Lumen, Iaşi, 2005 p. 51
[4] Ibidem p. 52
[5]Tartler, Grete, Identitatea Europeană, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006, p. 7-9
[6] Ibidem
[7] ibidem p. 16-17
[8] Ibidem p. 32
[9] Ibidem p. 34