Pin It

Securitatea energetică nu se poate realiza, indiferent dacă aceasta vizează o colectivitate umană sau o regiune a lumii, dacă nu există un actor legitim—statal sau non-statal— care să aibă capacitatea şi voinţa de a promova un set de decizii raţionale şi acţiuni eficiente şi coerente în această direcţie.

Controlul resurselor energetice – petrol, gaze naturale şi lichefiate, combustibili fosili – a devenit un obiectiv prioritar nu numai pentru actorii majori ai scenei mondiale (SUA, UE, Federaţia Rusă), ci şi pentru noile puteri în ascensiune (China şi India) sau „tigrii asiatici”. Un rol deosebit de însemnat pe scena energetică îl au şi diferitele organizaţii regionale sau internaţionale.

1. Actori statali

În acest început de secol s-au produs schimbări strategice pe harta energetică a lumii. Astfel au apărut noi pieţe: China, India, Iranul dar şi Uniunea Europeană lărgită, care întâmpină dificultăţi mari în politica lor energetică, fiind dependente de resursele energetice şi de politica externă a ţărilor vecine. China depinde de politica energetică a Rusiei.  India, la rândul ei depinde de politica Iranului cu privire al gazeoductul Iran-Pakistan-India. Iranul depinde de poziţia Rusiei în contextul lărgit al Orientului Mijlociu, iar Uniunea Europeană depinde în acest moment de gazul şi infrastructurile ruseşti.

Politica în domeniul energiei a celui mai mare consumator de pe glob la ora actuală—Statele Unite ale Americii—este creionată în conformitate cu îndeplinirea a zece obiective strategice stabilite la nivelul Administraţiei după ce aceasta s-a consultat cu structuri de expertiză, instituţii publice şi alte organisme specifice societăţii americane prin care opinia publică influenţează guvernul[1]. În acest sens s-a constituit un grup de oameni de ştiinţă şi analişti politici - National Energy Policy Development Group- condus de Dick Chaney pentru a studia problemele energetice şi a stabili unele obiective coerente şi viabile pentru politica energetică a SUA.

Estimările privind rezervele de petrol ale Rusiei diferă de la o sursa la alta. Un lucru rămâne cert: Rusia este lide­rul incontestabil al fostului spaţiu sovietic, după cantitatea de resurse petroliere de care dispune, şi un foarte important actor pe piaţa energetică globală. Subliniem că nu există un consens cu privire la rezer­ve­le de petrol deţinute de Rusia. În ciuda incertitudinii care planează asu­pra datelor statistice, nimeni nu se în­­do­ieşte de faptul că Rusia deţine cele mai mari rezerve de petrol din afara OPEC.

Deşi situată pe locul şapte în lume ca vo­lum al rezervelor (estimarea BP), Rusia ocu­pă locul doi în ceea ce priveşte pro­duc­ţia petrolieră (cu o capacitate de 9,97 de milioane de barili/zi), fiind depăşită doar de Arabia Saudită. La capitolul consum, Ru­sia se situează pe locul 5 la ni­vel mon­dial, dupa SUA, China, Japonia si India.

Totodată, Rusia este principala moşte­ni­toare a vastei reţele de oleoducte con­strui­te de fosta Uniune Sovietica. Marea majoritate a exporturilor de petrol se rea­li­zea­ză prin conducte (care sunt operate în regim de monopol de compania de stat Transneft), dar există şi o parte care se rea­lizează pe mare (prin Marea Neagra şi cea Baltică sau pe calea ferata, de exem­plu, cele destinate Chinei). Printre cei mai mari importatori de petrol rusesc se nu­maără Belarus, Ucraina, Germania, Polo­nia şi, in proporţie variabila, mai toate ţă­rile Europei Centrale şi de Est. Expor­tu­ri­le de petrol spre Europa se fac prin sis­te­mul de oleoducte Prietenia şi Sistemul de Oleoducte Baltic (care transportă pe­tro­­lul din Siberia de Vest şi Bazinul Ti­man-Peciora spre portul rus Primorsk, la Golful Finic).

China a devenit în ultimii ani unul dintre cei mai mari consumatori de energie la nivel mondial datorită creşterii economice accelerate ce o înregistrează. Resusrsele energetice de care dispune îi ăntăresc considerabil această poziţie, China fiind cel mai mare producător mondial de cărbune , cu o producţie ce depăşeşte dublul producţiei tuturor celorlalte state ale Asiei de Sud şi Est . resursele sale geologice totale sunt estimatela 1000- 1500 Gt, din care rezervele dovedite sunt de 80 -90 Gt, respectiv consumul actual pe circa 100 de ani. Structura producţiei este dominată de huilă, cărbune cocsifiabil de mare putere calorică, ce asigură atât dezvoltarea energeticii locale, cât şi mari disponibilităţi de export. La aceasta se adaugă imensul potenţial hidroenergetic, precum şi petrolul şi gazele naturale, producţia sa fiind superioară tuturor statelor din Asia de Sud Est.

Clivajul politic China –Taiwan, bazat pe deviza ‘ o ţară, două sisteme de guvernare’ ce a favorizat Taiwanul ca unul dintre cei mai dinamici ‘ tigri asiatici’, a ameninţat să se transforme şi în plan economic, prin clivajul dintre o economie centralizată, organizată după model socialist şi o economie de piaţă, în plina dezvoltare.

Problema identificată de specialiştii chinezi stă în ecuaţia- producţie şi consum. Pentru rezolvarea ei China a elaborat o „Mare Strategie” în domeniul energiei cu patru obiective majore. Este foarte interesant de subliniat faptul că unul dintre aceste obiective vizează cooperarea cu ceilalţi mari consumatori de energie la nivel american, în special cu SUA[2].

La antipozi politica energetică este percepută diferit deoarece şi probleme cu care societăţile din această zonă sânt diferite. În Australia politica energetică este structurată în conformitate cu satisfacerea a patru probleme—Reliability; Efficiency; Responsibility; Equity[3]. Japonia la rândul ei şi-a stabilit politica energetică în conformitate cu rezolvarea a trei probleme—diversificarea resurselor sale energetice; reducerea dependenţei de petrol şi creşterea eficienţei energetice la nivelul întregii economii şi societăţi[4]. India, o altă ţară în care cererea de energie va creşte spectaculos şi-a fixat pentru anii următori să-şi reducă dependenţa de importul de petrol şi cărbune şi să dezvolte sursele alternative de energie—solară, Bio-diesel, nucleară şi hidroelectrică[5].

În ţările cu abundenţă de surse energetice problema principală este cea legată de securitatea exploatării dar şi a eficienţei în raportul cost câştig pe piaţa mondială. Este în fapt o competiţie care se desfăşoară între producătorii de energie şi consumatorii ei. Problema fundamentală este ca această competiţie să nu se desfăşoară în logica jocului de sumă nulă care presupune de cele mai multe ori comportament conflictual ci de sumă variabilă[6].

Marii competitori economico-politici ai petrolului din Golf rămân SUA, UE, Japonia, China, India şi Asia de Sud-Est.

În acest spaţiu, importanţa geopolitică a Arabiei Saudite, unul dintre „pilonii” politicii SUA în Orientul Apropiat şi Mijlociu şi unul dintre stâlpii de susţinere al dezvoltării economice occidentale, se justifică prin imensele sale resurse de petrol, poziţie strategică şi loc proeminent în lumea musulmană. Se estimează că în următoarele decenii, regatul va rămâne o piesă esenţială pentru dezvoltarea economiei mondiale, în ciuda petrolului din Rusia (5% din rezervele mondiale) şi din alte state din afara OPEC. Cu 260 mld. barili, Riadul controlează circa 25% din rezervele de petrol de pe glob. De asemenea, Arabia Saudită este primul exportator mondial de petrol (cotă de peste 14%) şi nucleul OPEC. Din punctul de vedere al rezervelor de gaz, Arabia Saudită se situează pe locul 4 în lume. Riadul are intenţia să-şi deschidă parţial piaţa, în special în domeniul gazelor.

Partenerii comerciali ai Riadului sunt SUA, Japonia, Coreea de Sud sau statele vest-europene. În următoarele decenii se apreciază că Arabia Saudită trebuie să-şi crească exporturile la minimum 22 mil. barili/zi, pentru a satisface cererea inter-naţională de petrol şi a evita o criză generală. Regatul îşi va păstra astfel, importanţa strategică. Rezervele din statele de la Marea Caspică şi cele ale Rusiei nu vor echilibra pe termen lung resursele saudite, din cauza capacităţilor mai reduse şi a nenumăratelor probleme tehnice

A doua putere petrolieră a lumii, după Arabia Saudită,  rămâne  mai departe Irakul. Rezerve confirmate de petrol de circa 113 mld. de barili.

În 2002-2003, problema irakiană a divizat profund comunitatea internaţională[7]. SUA şi aliaţii lor au ocolit dezbaterea în cadrul ONU a pericolului reprezentat de regimul Saddam Hussein şi au declanşat în februarie 2003 acţiunile armate în Irak. La numai câteva săptămâni, aliaţii au câştigat o victorie militară rapidă şi clară (mai 2003), urmată de un dificil proces de reconstrucţie a ţării. SUA au instalat o administraţie civilă şi un guvern de tranziţie (iulie 2003), recunoscut treptat şi de statele arabe şi de marile puteri, urmând ca în ianuarie 2005 să aibă loc alegeri libere; în interior s-a ajuns însă la generali- zarea unei stări permanente de insecuritate punctată de atacuri teroriste.

Pe plan mai larg, acţiunea SUA în Irak a stimulat mai vechile tensiuni dintre marii actori internaţionali. Franţa şi Germania s-au apropiat de Federaţia Rusă şi China, provocând o criză serioasă în raporturile transatlantice. Victoria militară a SUA – susţinute îndeaproape de Marea Britanie, Australia, Polonia, Italia, Spania etc. – şi răsturnarea lui Saddam Hussein au modificat raporturile dintre puteri pe scena petrolieră a Irakului. Cu toate că, înainte de 2003, Bagdadul a concesionat aproape jumătate din petrolul său (50 mld. barili) Federaţiei Ruse, Franţei, Germaniei, Chinei etc., Washingtonul nu recunoaşte aceste decizii. SUA susţin că „petrolul aparţine poporului irakian” şi că accesul trebuie să fie permis, în primul rând statelor Coaliţiei.

Un actor semnificativ în Orientul Apropiat şi Mijlociu, Iranul face legătura dintre această regiune de importanţă strategică şi Caucaz, Marea Caspică, Asia Centrală şi Asia de Sud şi de Est. În decursul istoriei, toţi marii actori internaţionali au vizat luarea sub control a Iranului. În secolul XX, conco-mitent cu declanşarea marilor competiţii petroliere, Marea Britanie, Rusia, Germania şi SUA s-au concurat în spaţiul iranian, ori s-au concertat în acelaşi spaţiu (acordurile sovieto-britanice, de pildă, din cel de-al doilea război mondial). Pe de altă parte, fiind situat în regiunea Golfului, Iranul a intrat în dispută cu Irakul, Kuweitul, Arabia Saudită etc.

Iranul deţine rezerve certe de aproximativ 90 mld. barili (7% din rezervele mondiale, situându-se pe locul 4, în urma Arabiei Saudite, Irakului şi Kuweitului). Cu o capacitate de producţie de 3,6-3,7 mil. barili/zi, Iranul ocupă locul 4 mondial, în urma Arabiei Saudite (circa 8-9 mil.), SUA (8 mil.) şi Federaţiei Ruse (7 mil.). Exportul atinge spre 3 mld. barili/zi şi se orientează spre Japonia, China, Coreea de Sud şi UE.

După cum se cunoaşte însă, petrolul va fi depăşit într-un viitor apropiat de gazele naturale ca „motor” al economiei mondiale. În acest domeniu, Iranul se situează pe cea de-a doua poziţie internaţională, cu rezerve de 24 mii mld. m3, imediat după Rusia (47 mii mld.). Gazele naturale sunt vizate de statele UE, Turcia, statele din Asia de Est şi de Sud-Est şi mai ales de SUA şi Federaţia Rusă. În funcţiune se află o conductă spre Turcia, ce poate fi prelungită în două variante: proiectul „Nabucco” (Bulgaria, România, Ungaria, Austria) şi contractul din 2003, Turcia-Grecia-Balcanii de Vest-Italia. O conductă rusă subacvatică are terminalul la Istanbul, aşa încât să concureze sau să alimenteze viitoarele conducte occidentale. Moscova susţine Iranul, în replică şi la proiectele SUA de deschidere pe la sud a accesului occidental la rezervele petro-liere şi de gaze naturale din Bazinul Caspic şi Asia Centrală. Chiar dacă ar coopera cu Federaţia Rusă pentru a rezista presiunilor SUA, Teheranul nu poate accepta proiectul Moscovei de a conduce un „OPEC caspic”.

Sunt specialişti care consideră că încercarea Iranului de a alcătui un plan prin care să poată concura două dintre cele mai puternice burse de pe piaţa petrolului–New York's NYMEX şi London's IPE— constituie pentru SUA o sfidare mai mare decât cea pe care a produs-o Saddam Hussein în 2003. Acest fapt ar determina Administraţia americană să aleagă, pentru soluţionarea acestei sfidări aceeaşi cale pe care a folosit-o în Irak[8].

În ţările care sunt în curs de afirmare pe piaţa mondială a petrolului—cele din nord-vestul Africii, din Africa subsahariană sau din Asia Centrală principala problemă este asigurarea unui climat de stabilitate şi securitate în exploatarea şi transportul resurselor energetice. În aceste ţări energia şi exploatarea petrolului este indisolubil legată de eradicarea sărăciei şi dezvoltare durabilă. Specialiştii apreciază că politica acestor state în

domeniul energiei stă sub semnul paradoxului[9]. Câştigurile rezultate din exporturile de petrol în loc să fie, prin redistribuire guvernamentală, în dezvoltare economică durabilă ci, în multe din statele africane - Nigeria, Angola, Gabon etc. - în achiziţionarea de arme şi perpetuarea conflictelor.

În alte state bogate în resurse, cum ar fi cele din America Latină - Venezuela, Brazilia, Mexic, Bolivia—politica energetică este puternic influenţată de tendinţa acestor state de a re/naţionaliza importante sectoare sau chiar în întregime exploatarea şi transportul petrolului şi a gazelor naturale. America Latină produce doar 8.4% din totalul mondial energetic, dar este de menţionat faptul că 30% din acesta este consumat în SUA[10]. Din acest punct de vedere măsurile luate de Venezuela în ceea ce priveşte politica sa energetică, de exemplu, produc îngrijorare în mediul politic american şi nu numai. Şi mai interesant este din acest punct de vedere încercarea unor state cu politici energetice de acest gen de a cartela producţia şi exportul dar mai ales de a înfiinţa o bursă a petrolului ca alternativă la ceea ce specialiştii numesc „petrodolari”.

2. Actori non- statali

Cei mai de seamă actori non-statali implicaţi în jocurile de pe scena energetică a lumii, care pot exercita presiune asupra pieţelor, cotelor de producţie şi preţurilor şi pot controla la un moment dat fluxurile regionale şi internaţionale de hidrocarburi sunt: Organizaţia Statelor Exportatoare de Petrol (OPEC), Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC), Uniunea Europeană (UE) şi Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS).

Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC)

 

OPEC a fost fondată în septembrie 1960 (Bagdad, Irak) în scopul de a unifica şi coordona politicile membrilor în domeniul petrolier. Miniştrii petrolului din statele membre se întâlnesc periodic pentru a discuta preţurile, iar din 1982 şi pentru a stabili cotele producţiei de petrol brut. Membrii iniţiali ai organizaţiei erau Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. În perioada 1960-1975, OPEC s-a extins prin includerea: Qatarului (1961), Indoneziei şi Libiei (1962), Emiratelor Arabe Unite (1967), Algeriei (1969), Nigeriei (1971) şi Angolei (2007). Ecuador şi Gabon au fost membri ai organizaţiei, retrăgându-se în decembrie 1992 şi, respectiv, ianuarie 1995.

Trebuie menţionată şi teoria, conform căreia, O.P.E.C. a fost formată ca un răspuns la cotele de import ale petrolului impuse de Statele Unite ale Americii. În 1959 guvernul SUA a stabilit un Program al Cotei de Petrol Importat ( Mandatory Oil Import Quota Program (MOIP)) restructurând astfel cantitatea de petrol brut şi al produselor petroliere care ar fi putut fi importate în SUA. MOIP aplică un tratament special importurilor de petrol provenite din Mexic şi Canada. Această excludere parţială a pieţei de petrol a produs o scădere a preţului la petrol pe piaţa producătorilor din Golful Persic.

Venezuela a fost prima ţară care s-a îndreptat spre stabilitatea O.P.E.C. apropiind Iran, Iraq, Kuwait şi Arabia Saudită în 1949, sugerând ca între aceste state să existe posibilitatea de a schimba puncte de vedere şi de a explora, astfel încât să existe o comunicare bună între ele.

O.P.E.C. a fost fondată în cadrul unei întâlniri ce a avut loc între 10-14 septembrie 1960, la Bagdad, în Irak, între guvernele a 5 țări producătoare de petrol: Iran, Irak, Kuweit, Venezuela și Arabia Saudită. Aceste țări sunt cunoscute ca membri fondatori ai organizației.

Scopul principal al organizaţiei, conform Statului ei, este determinarea celor mai buna modalităţi pentru apărarea intereselor statelor membre, în mod individual şi colectiv; divizarea metodelor pentru a garanat stabilizarea preţurilor pe pieţele acţiunilor petroliere internaţionale în vederea eliminării fluctuaţiilor dăunătoare şi inutile; consolidarea continuă a intereselor naţiunilor producătoare şi a necesotăţii securizării venitului stabil al ţărilor membre; susţinerea eficientă, economică şo regulată cu petrol a naţiunilor consumatoare şi o întoarcere cinstită a capitalului pentru investitorii în industria petrolieră[11].

Conform unor estimări recente[12], OPEC controlează circa ¾ (77,2%) din rezervele mondiale de petrol, 56% din acestea fiind contribuţia Arabiei Saudite, Iranului şi Irakului. Deasemenea, organizaţia controlează aproximativ 45% din producţia de petrol brut şi 54% din fluxurile comerciale internaţionale.

Influenţa OPEC pe piaţă nu a fost întotdeauna stabilizatoare. Ea a  alarmat lumea favorizând inflaţia atât în ţările în curs de dezvoltare , cât şi în cele dezvotate prin folosirea ‘armei de ulei’ în 1973, şi anume criza de ulei. Capacitatea de a controla preţul uleiului a diminuat considerabil de atunci, urmând dezvoltarea Golfului Mexic, a Mării Nordului şi fluiditatea crescândă a pieşei. Oricum, OPEC are în continuare o mare influenţă asupra preţului uleiului.

Unele opinii susţin că OPEC este o relicvă a perioadei de Război Rece şi că ar trebui înlocuit cu alte aranjamente internaţionale, controlate de marile puteri.

 

Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC)

 

OMC a fost creată în ianuarie 1995 pentru a înlocui „Acordul general asupra tarifelor şi comerţului” (GATT). La 27 iulie 2007, organizaţia avea 151 de membri şi îngloba peste 90% din comerţul mondial. OMC este o organizaţie internaţională care supervizează un număr mare de acorduri ce definesc „regulile comerciale” dintre statele membre şi care militează pentru globalizare economică prin reducerea şi abolirea „barierelor” în comerţul internaţional.

Multe dintre statele implicate în jocurile energetice mondiale nu sunt membre ale organizaţiei, ca de exemplu: Rusia, Iran, Irak şi multe din fostele republici sovietice şi state bogate în resurse din Africa. Rusia şi Iran nu au fost încă acceptate, din cauza problemelor privind liberalizarea economică sau a „dosarului nuclear”.

Totuşi, organizaţia a fost acuzată în dese rânduri că sprijină marii actori economici - SUA, UE, Japonia -, ajutându-le să exercite o influenţă exagerată asupra statelor membre mai puţin puternice.

 

Uniunea Europeană (UE)

 

Momentul care marchează punctul de pornire al procesului de unificare a Europei este adoptarea la 18 aprilie 1951 a Tratatului de Constituire a Comunităţii Europene a

Cărbunelui şi Oţelului.  Semnarea Tratatului de la Maastricht (1992) marchează trecerea de la cooperare economică, în contextul unei pieţe unice, la realizarea unei integrări instituţionale pluridimensionale.

În prezent, Uniunea celor 27 de ţări membre reprezintă unul dintre cei mai mari consumatori de resurse energetice mondiali. Cu excepţia Norvegiei, toate celelalte state UE sunt dependente de importurile de hidrocarburi. La sfârşitul anului 2006, UE se afla pe locul 2, după SUA, cu un consum de petrol de circa 14,995 mil. barili/zi[13], şi pe locul 3, după SUA şi Federaţia Rusă, cu un consum de gaze naturale de 18,869 mld.m3/an[14].

În urma recentei crize a gazului, deputaţii europeni solicită Comisiei revizuirea directivei privind aprovizionarea cu gaz care datează din 2004. Aceasta ar trebui să includă planuri naţionale de acţiune în caz de urgenţă, cu caracter obligatoriu şi să conţină o declaraţie comună referitoare la alocarea din stocuri disponibile către statele afectate, activarea măsurilor de urgenţă în statele neafectate pentru a creşte volumul gazului pentru pieţele afectate. Pentru garantarea securităţii aprovizionării se solicită încheierea unui acord trilateral între UE, Rusia şi Ucraina cu privire la tranzitul de gaze din Rusia spre UE. În plus, Parlamentul sprijină negocierea unui acord mai complex cu Federaţia Rusă, care să înlocuiască Acordul de Parteneriat şi Cooperare din 1997.

Europarlamentarii invită Comisia să sprijine includerea aşa-numitei „clauze de securitate energetică” în acordurile comerciale, de asociere şi de cooperare cu ţările producătoare şi de tranzit, care ar stabili un cod de conduită, ar interzice întreruperile datorate unor dispute comerciale şi ar trasa în mod clar măsurile care ar trebui adoptate în eventualitatea unei întreruperi unilaterale. Comisia parlamentară sprijină totodată diversificarea traseelor de transport, ca de exemplu Nabucco, Turcia-Grecia-Italia (TGI) şi South Stream. Pe termen lung, în cazul în care situaţia politică permite, aprovizionarea din alte ţări din regiunea Mării Caspice, precum Uzbekistan şi Iran, ar trebui să reprezinte surse de aprovizionare semnificative pentru UE. Menţinerea energiei nucleare în mix-ul energetic este importantă, iar Comisiei Europene i se solicită elaborarea unei foi de parcurs pentru investiţii nucleare. Energia nucleară trebuie utilizată la cel mai înalt nivel de siguranţă tehnologică, iar ţările învecinate ale UE ar trebui să adopte standardele europene în ceea ce priveşte siguranţa nucleară.

 Parlamentul European solicită adoptarea de către şefii de stat şi de guvern a unor noi obiective în materie de schimbări climatice, ce trebuie atinse până în 2050: reducerea cu 80 a emisiilor de gaze cu efect de seră, ponderea de 60% a energiilor regenerabile în consumul total de energie şi îmbunătăţirea cu 35% a eficienţei energetice. Europarlamentarii sunt de părere că cel mai eficient mod de a îmbunătăţi securitatea energetică, inclusiv din punct de vedere al costurilor, este economisirea energiei, solicitând statelor membre şi Comisiei Europene adoptarea unui obiectiv obligatoriu de îmbunătăţire a eficienţei energetice cu cel puţin 20% până în 2020.

Comisia Europeană a lansat la 10 ianuarie 2007 un set de măsuri menite să redefinească politica energetică a Uniunii Europene spre asigurarea securităţii energetice, gestionarea procesului de încălzire globală şi stimularea competitivităţii. Varianta de strategie a Comisiei are trei obiective majore, anume definitivarea pieţei unice a energiei, accelerarea tranziţiei la energiile alternative (cât mai puţin bazate pe carbon) şi creşterea eficienţei energetice. Cercetării ştiinţifice de profil ar urma să-i fie alocate fonduri suplimentate cu 50% pe durata actualului exerciţiu bugetar (2007-2013).

Relaţia statelor europene cu spaţiul ex-sovietic este văzută adesea în doctrină prin relaţionare cu dependenţa energetică[15], în timp ce în jur de 78%[16] din gazul livrat către UE trece prin conductele aflate pe teritoriul Ucrainei. Îngrijorată de dependenţa sa faţă de gazul rusesc care traversează teritorii ale unor state ex-sovietice, UE a căutat surse alternative de furnizare. Astfel, Turcia, poziţionată geografic între marii producători de energie şi piaţa comunitară, ar putea avea o contribuţie esenţială la securitatea energetică a UE[17] .

Aceasta constituie în prezent însă numai o alternativă îndepărtată, realitatea momentului fiind dată de relaţia de interdependenţă avută cu Rusia. La începutul mileniului, relaţia de interdependenţă reciprocă dintre UE şi Rusia putea fi descrisă astfel:  statele membre ale UE suferă de o oarecare dependenţă faţă de petrolul, respectiv gazul importat din Rusia, dar această dependenţă este mult mai accentuată în sens invers – Rusia are o nevoie sporită de a avea acces la pieţele europene, prin comparaţie cu necesitatea europenilor faţă de gazul rusesc. Totuşi, în prezent, UE importa 76% din necesarul de resurse energetice. Până în anul 2020 acest procent va creşte la 90%. La nivelul statelor membre, acestea au ca furnizor principal Norvegia, pe locul 2 situându-se Rusia.

Uniunea Europeană a elaborat, în martie 2006, ‘ Strategia Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă şi Sigură’, proiect cu şase direcţii de acţiune vizate pe baza cărora se vor elabora noile strategii europene în domeniul energiei la nivelul statelor componente. Aceasta are la bază expertiza institutelor şi centrelor de cercetare în domeniul energiei care funcţionează pe baza proiectelor şi recomandărilor făcute de forul european. UE are în vedere asigurarae integrităţii pieţei interne de gaz şi curent electric, prin abordarea unor standarde şi reguli comune ( construirea unor reţele comune sau interconectarea celor deja existente); garantarea securităţii fluxului energetic şi consolidarea în acest sens a solidarităţii între statele membre ( revizuirea legislaţiei privitoare la stocurile naţionale de gaz şi petrol); diverdificarea surselor de energie; protecţia mediului şi promovarea unor politici de e conomisire a acesteia; crearea unui plan tehnologic strategic în privinţa energiei; formularea unei politici externe comune pentru toate statele UE, care să identifice priorităţile acesteia pentru construirea unei noi infrastructuri de protecţie a sistemului energetic, adoptarea unui Tratat Energetic European, adoptarae unui nou parteneriat energetic cu Rusia, crearea unui mecanism de rreacţie în cazul unor crize determinate de scurtcircuitări ale aprovizionăriii energetice a Europei.

În ultima perioadă, Germania, Italia, Austria, Spania şi Irlanda au inceput un program de închidere a centralelor atomoelectrice. În contextul reducerii dependenţei de importul de resurse energetice, UE dezaprobă această tendinţă a celor cinci state membre şi recomandă diversificarea surselor de energie, inclusiv solare, eoliene, biocombustibili, hidrogen etc. precum şi creşterea capacităţilor de înmagazinare şi stocare a petrolului şi gazelor, pentru atenuarea eventualelor şocuri economice.

Ţările net producătoare sunt Olanda, Danemarca, Norvegia, Marea Britanie, Polonia.

Olanda, iniţiind o vastă activitate de prospectare, a reuşit să găsească şi să pună în exploatare mari zăcăminte de gaze naturale în Marea Nordului. Ca urmare a acestui fapt, producţia a crescut simţitor, Olanda devenind cel mai mare producător de gaze naturale dintre ţările UE. Principalul zăcământ este cel din Groningen, care deţine aproximativ 70% din totalul rezervelor urmat de zăcământul de la Placid.

Danemarca este un exportator de gaze naturale, dar într-o cantitate mai mică decât Olanda. Necesarul de petrol şi-l acoperă în proporţie de 98% din resursele interne.

Norvegia. Începând cu anul 1966, Norvegia efectuează intense explorări pe platforma submersă a Mării Nordului, identificând pe lângă importante zăcăminte de petrol şi însemnate zăcăminte de gaze naturale. Primul zăcămînt de gaze naturale descoperit a fodst cel de la Cod. În 1977 a fost pus în exploatare unul dintre cele mai bogate zăcăminte naturale din lume, cel de la Frigg pe care-l împarte cu Marea Britanie (60% din rezerve revin Norvegiei). În 1979 începe exploatarea unui alt zăcământ, cel de la Statford. Prin punerea în exploatare a acestor zăcăminte, Norvegia a reuşit în scurt timp să obţină o producţie de peste 27,5 milirde m3 în 1994. Petrolul se extrage din câmpurile: Ekofisk, Eldfisk, Statford.

Marea Britanie este un alt producător şi exportator de energie. Ca unul dintre principalii actori în politica europeană, alături de Germania, Franţa şi Italia, Marea Britanie necesită o analiză mai amplă a sectorului său de energie. Descoperirea, în ultimele decenii, a unor importante zăcăminte de gaze naturale în Marea Nordului (cca 702 miliarde m3) a făcut ca această sursă de energie să joace un rol din ce în ce mai mare în industria energetică a Marii Britanii. Cele mai importante zăcăminte de gaze naturale se află la West Sole, Frigg, Leman, Ninian ş.a. Rezervele sale de petrol sunt concentrate în sectorul britanic al platformei continentale a Mării Nordului. Cele mai importante sunt cele de la Brent, Magnus, Auk, Piper, Josefine etc., unde petrolul extras este transportat prin conducte spre centrele de prelucrare. Marea Britanie, de asemenea, deţine rezerve mari de cărbune şi aproape în întregime de calitate superioară. Cea mai mare parte de producţie este obţinută din câteva bazine cum sunt: Bazinul Scoţiei, bazinul din nord-estul ţării cu centre de extracţie la Durham, Nothumberland, versanţii Munţilor Apenini (Yorkshire, Nottingham, Sheffield), sudul Ţării Galilor (Wales), de unde se extrage mai ales antracit la Cardiff şi Swasea.

Ţările  importatoare sunt Germania, Franţa şi Italia.

Germania este un importator de gaz (78% din necesar în 1994) şi petrol (99% din necesar). Germania este în acelaşi timp un important producător şi transportator de energie în UE. Producţia de cărbune a scăzut în ultimii ani, în timp ce producţia de energie nucleară creşte relativ încet. Rezervele de cărbune sunt extrase din bazinele Rurh, Saar, Aachen, Sachsen, Saxonoturingian, Cottbus şi Koln. Rezervele de petrol sunt concentrate în majoritate în nordul ţării. Producţia de petrol este mult prea mică pentru a face faţă solicitărilor interne, de aceea se recurge la import. Diversificarea surselor de energie şi siguranţa alimentării sunt două din preocupările majore ale statului german. Politica de energie nu este uniformă în ce priveşte organizarea şi implicarea autorităţilor guvernamentale. În sectorul cărbunelui şi al energiei nucleare statul are un rol major, în timp ce sectorul petrolului este guvernat de regulile pieţei libere.

Franţa este un importator net de energie. Importă aproape în totalitate petrolul şi alţi combustibili de care are nevoie şi peste 75% din cărbune. Franţa deţine rezerve de petrol şi gaz, dar producţia internă se menţine la un nivel scăzut. Deşi producţia de gaze naturale este relativ scăzută, Franţa este în permanenţă preocupată de extinderea acestei surse de energie. Un fapt edificator în acest sens îl reprezintă însăşi creşterea continuă a consumului intern de gaze naturale de la 4 miliarde m3 în 1960 la peste 31 miliarde m3 în 1980. Această creştere s-a datorat producţiei interne, dar mai ales intensificării importului din Algeria, Olanda, Zona Mării Nordului, Rusia etc. Principalele exploatări se fac în sudvestul ţării, unde se remarcă centrele Lacq, Pau, St.Marcet etc.

Franţa îşi asigură producţia de cărbune mai ales din bazinele situate în partea nordică a ţării, respectiv bazinul Valanciennes-Pas de Clais şi cel al Moselei (Lorona). În perspectivă Franţa contează pe exploatarea zăcămintelor din zona Pirineilor şi din teritoriul naţional al Mării Nordului.

Italia este săracă în resurse energetice şi importă din Algeria cea mai mare parte din gazul necesar, fiind astfel şi ţara de tranzit a gazului algerian spre Europa. Dependentă de importurile energetice, Italia este preocupată în special de creşterea eficienţei energetice, dar şi de protecţia mediului.

Pentru ţările Uniunii Europene se constată că nu există o siguranţă de aprovizionare cu energie electrică de la ţările-terţe, iar combustibilii fosili pentru producerea electricităţii provin adesea dinafara Uniunii. În acelaşi timp, toate industriile energetice au două caracteristici comune, cu implicaţii a factorilor de decizie: necesitatea planificării pe termen lung şi a utilizării unor investiţii imense.

Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS)

Cei cinci membri ai fostului Grup de la Shanghai – China, Rusia, Kazahstan, Tadjikistan şi Kârgâstan – au decis, în 2001, să-l redenumească în „Organizaţia de Cooperare de la Shanghai” odată cu primirea Uzbekistanului.

Prin această organizaţie se urmăreşte crearea unui puternic bloc economic în Asia, prin armonizarea intereselor în Asia Centrală şi Extremul Orient ale unuia dintre cei mai mari posesori de resurse energetice (Federaţia Rusă) şi unuia dintre cei mai mari consumatori de hidrocarburi (China). La această construcţie regională au aplicat deja Mongolia, Iran şi Pakistan, iar India, Kazahstan şi Belarus şi-au manifestat interesul pentru aderare.

Desigur, şi alţi actori pot să devină în viitor piese importante ale puzzle-ului energetic mondial, prin configurarea unor noi pieţe economice sau prin consolidarea zonelor de liber schimb la nivel regional, precum: Acordul Nord-American de Comerţ Liber (NAFTA), Asociaţia Statelor din Asia de Sud-Est (ASEAN), Cooperarea Economică Asia-Pacific (APEC), Comunitatea Statelor Independente (CSI), Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE), Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol (OAPEC), Forumul Ţărilor Exportatoare de Gaze (GECF) etc. De asemenea, bursele şi pieţele paralele de stabilire a preţurilor internaţionale la petrolul brut pot deveni „arbitri” însemnaţi ai energiei mondiale, ca: New York Mercantile Exchange (NYMEX), Singapore International Monetary Exchange (SIMEX) sau Intercontinental Exchange (ICE Futures Europe) de la Londra.

În ultimul timp, se dezbate tot mai intens problematica contribuţiei Alianţei Nord-Atlantice (NATO) la asigurarea securităţii energetice internaţionale. Protecţia rutelor de

 aprovizionare, vitale pentru membrii organizaţiei, constituie una dintre priorităţile aflate pe agenda organizaţiei.

Cu toate acestea, centrul gravitaţional al competiţiei economice globale, proces complex şi dinamic, dus pentru acapararea de resurse, tehnologie şi pieţe, îl ocupă marile corporaţii internaţionale. Astfel, pe piaţa de hidrocarburi locală, regională sau mondială, cele mai importante companii energetice naţionale sau transnaţionale dezvoltă o puternică influenţă.

Pe de o parte, aceste companii constituie „vehiculul” prin care statele puternice îşi impun interesele (satisfacerea necesităţilor de energie) în zone bogate în resurse, dar mai puţin accesibile din punct de vedere politic. Pe de altă parte, astfel de companii exercită presiuni asupra guvernelor pentru a-şi atinge propriile obiective: acces la resursele de hidrocarburi ale planetei pentru a obţine profituri cât mai mari. La un moment dat, obiectivele celor două părţi se suprapun, astfel că interesele comerciale devin interese guvernamentale şi, mai apoi, chiar interese militare. În consecinţă, mecanismul este simplu: deschiderea accesului, prin corupere, arbitraj internaţional şi, în ultimă instanţă, intervenţie armată, la sursele de hidrocarburi; trecerea la identificarea, reîmpărţirea şi valorificarea „democratică” a resurselor şi exploatărilor, cu participarea preponderentă a marilor corporaţii energetice internaţionale.

Într-un clasament al celor mai dinamice şi active firme din domeniul energetic ar conduce, probabil, detaşat „colosul”, înfiinţat în 1989, Gazprom OAO (din care statul rus deţine 50,002%). Activităţile companiei sunt centrate pe explorări geologice, producţie, transport, înmagazinare, procesare şi marketing în domeniul gazelor naturale şi altor hidrocarburi[18]. Compania rusă, ce controlează aproximativ 90% din producţia de gaze naturale a Federaţiei Ruse, reprezintă cel mai important extractor de astfel de resurse energetice din lume. Gazprom controlează circa 17% din resursele mondiale de gaze naturale, iar ca rezerve disponibile se situează pe locul al patrulea, imediat după Arabia Saudită, Canada şi Iran. Gazprom exportă gaze naturale în 32 de ţări din fosta Uniune Sovietică şi din alte zone ale lumii. Compania rusă a devenit unul dintre cei mai importanţi furnizori de gaze naturale pentru Uniunea Europeană, acoperind 25% din necesităţile acesteia. Astfel, la sfârşitul anului 2004, Gazprom era singurul furnizor pentru Finlanda, Estonia, Slovacia, Letonia, Lituania, Bosnia şi Herţegovina sau Republica Moldova. De asemenea, asigura Bulgaria, 89% - Ungaria, 86% - Polonia, 75% - Cehia, 67% - Turcia, 65% - Austria, 40% - România, 36% - Germania, 27% -Italia şi 25% - Franţa[19]. Colosul de gaze rus este o companie în continuă extindere şi se află la un pas de a intra, în cadrul unor consorţii, pe piaţa americană a hidrocarburilor[20]. În acelaşi

timp, compania reprezintă „braţul energetic” cu care Moscova acţionează în relaţiile politico-economice internaţionale.

Alte mari companii ce controlează o mare parte a resurselor energetice mondiale şi pot impune anumite preţuri şi comportamente pe pieţele internaţionale prin activităţile de

exploatare, producţie, transport şi vânzare de petrol, gaze naturale şi produse petroliere, în ordinea profitabilităţii, sunt:

  • • ExxonMobil Corp. (SUA) – venituri de peste 335 mld. dolari şi un profit de 39,5 mld. dolari;
  • • Royal Dutch Shell (Marea Britanie) – venituri de 319 mld. şi un profit de 25,4 mld.;
  • • BP p.l.c. (Marea Britanie) – venituri de 266 mld. şi un profit de 22,3 mld.;
  • • Chevron Corp (SUA) – venituri de 195 mld. şi un profit de 17,1 mld.;
  • • Petrochina (China) – venituri de 68 mld. şi un profit de 16,5 mld.;
  • • ConocoPhillips (SUA) – venituri de 168 mld. şi un profit de 15,6 mld.;
  • • Total S.A. (Franţa) – venituri de 175 mld. şi un profit de 15,5 mld.;
  • • ENI SpA (Italia) – venituri de 114 mld. şi un profit de 12,2 mld.;
  • • Petrobras Brasileiro (Brazilia) – venituri de 74 mld. şi un profit de 12,1 mld.;
  • • Statoil ASA (Norvegia) – venituri de 68 mld. şi un profit de 6,5 mld.;
  • • alte companii precum Lukoil (Rusia), EnCana (Canada), Valero Energy (SUA), Marathon Oil (SUA), Sinopec (China), Rosneft (Rusia) etc.

Pentru a face faţă dinamicii şi complexităţii pieţei energetice mondiale, companiile mai mari sau mai mici din domeniu pot realiza consorţii pentru anumite activităţi şi

procese de exploatare a unor câmpuri bogate în hidrocarburi, procesare resurse energetice, construcţia de conducte de transport, reţele de distribuţie etc.

 

[1] Casa Albă, Preşedintele George W. BUSH, Energy Security for the 21st Century, http://www.whitehouse.gov/infocus/energy/

[2] Xuecheng, Liu, China’s Energy Security and Its Grand Strategy ,

http://209.85.129.104/search?q=cache:SIdoic4_VLAJ:www.stanleyfoundation.org/re ports/pab06chinasenergy.pdf+build+the+energy+security+policy+strategic+goals&h l=ro&ct=clnk&cd=14&gl=ro

[3] A Discussion Paper for an ACT Energy Policy, Martie 2006 http://www.sustainability.act.gov.au/energy/17103-ACT%20Chief%20Ministers-Office%20of%20Sustainability-ACT%20Energy%20Policy%202006-Final.pdf

[4] Wahlin, Willhemina, „Powering up a nation: Energy security in Japan and Australia‟ în Australian Review of Public Affairs, Noiembrie 2006, http://www.australianreview.net/digest/2006/11/wahlin.html

[5] Hind, Jai, Energy Independence, 2005, http://presidentofindia.nic.in/scripts/independencedetail.jsp?id=6

[6]  Toman, Michael , „International Oil Security: Problems and Policies‟,în  The Brookings Review,  2002 Vol.20 No.2, pp. 20-23

[7] S. Michel, S. Enderlin, Irak, aux sources de l’or noir et de la guerre, 27 iulie 2003, www.lefigaro.fr

[8] Clark, William , „The Real Reasons Why Iran is the Next Target: The Emerging Euro-denominated International Oil Marker‟, în Energy Bulletin,  http://www.energybulletin.net/2913.html

[9] Gary , Ian, „Do Oil and Democracy Mix?‟ ,în  Beyond Democracy, vol.1, nr.3, 2005, pp. 36-39

[10] Hallinan, Conn , „Hunting Hugo‟, în Foreign Policy in Focus, October 23, 2006, http://www.fpif.org/fpiftxt/3630

[11] Simileanu, Vasile, „Geopolitica resurselor energetice, în revista Geopolitica‟, anul V, nr. 23 ,Bucureşti, 2007, p.12

[12] OPEC, OPEC Share of World Crude Oil Reserves (2006), www.opec.org/home/PowerPoint/Reserves/OPEC%20share.htm

[13] EIA, World Petroleum Consumption, Most Recent Annual Estimates, 1980-2006, www.eia.doe.gov/emeu/international/RecentPetroleumConsumption BarrelsperDay.xls

[14] EIA, World Dry Natural Gas Consumption, Most Recent Annual Estimates, 1980- 2006, www.eia.doe.gov/emeu/international/RecentNaturalGasConsumptionBCF.xls

[15] Croft ,Stuart, Phil, Williams , European Security Without the Soviet Union, Ed. Routledge,1992

[16] Pami, Aalto, The EU-Russian Energy Dialogue: Europe’s Future Energy Security, Ed. Ashgate, 2008

[17]  Barysch, Katinka,  „Turkey’s Role in European Energy Security‟, în Centre for European Reform, Decembrie 2007

[18] Gazprom today, www.gazprom.com/eng/articles/article8511.shtml

[19] Dempsey , Judy, „Europe Worries Over Russian Gas Giant’s Influence‟, în “The New York Times”, 3 October 2004

[20] Răzvan Ciubotaru, „După Europa, Gazprom îşi întinde tentaculele în SUA‟, în Cotidianul, 25 august 2007