Georgia, mica republică transcaucaziană, s-a proclamat independentă în anul 1991, având ca preşedinte pe Zviad Gamsakurdia. Din 1992, în fruntea ţării a fost ales Eduard Şevardnadze fostul ministru de externe al U.R.S.S. Câştigarea independenţei ţării nu a adus însă linişte poporului georgian. Din 1991, pe teritoriul său au început mişcările pentru autonomia (independenţa) unor provincii cum sunt: Osetia de Sud[1] şi Abhazia[2]. Intervenţia paşnică a Rusiei, ca mediator, asupra părţilor aflate în conflict a condus la soluţionarea conflictelor interne pe teritoriul Georgiei. Georgia este un stat de dimensiuni mici în care trăiesc 5,5 milioane de locuitori. De la începutul secolului al XIX-lea (excluzând o perioadă de câţiva ani de după primul război mondial), Georgia a fost parte integrantă a Rusiei. Fiind plasată pe litoralul Mării Negre, dispune de două porturi importante: Suhumi şi Batumi. În ultimii zece ani, ca urmare a descoperirilor de resurse energetice în Marea Caspică, aşezarea geopolitică a Georgiei a devenit apetisantă pentru marile puteri, Rusia şi S.U.A. Proiectul american de realizare a conductei petroliere Baku-Tbilisi-Ceyhan, ce face legătura între Azerbaidjan şi Turcia a constituit miza economică principală a intersecţiei intereselor geopolitice pe teritoriul Georgiei. De aceea lupta pentru putere în Georgia are puternice susţineri externe în funcţie de obiectivele marilor puteri stabilite pentru această regiune. În pofida opoziţiei Rusiei, oleoductul[3] va asigura tranzitarea enormelor rezerve petroliere din M. Caspică spre M. Neagră şi M. Mediterană fără să fie nevoie de tranzitarea teritoriului Rusiei. Din 2007 proiectul prevede şi realizarea unei conducte de gaze naturale care va face legătura între Shah Deniz (Azerbaidjan) şi Erzurum (Turcia), traversând Georgia. Aceste trasee energetice reprezintă principalul motiv pentru care SUA este interesată de politica statelor din regiune. În anul 2003, regimul politic instaurat de preşedintele Eduard Sevardnadze încă din 1992 devenise anacronic şi numai corespundea intereselor politice şi financiare ale SUA în regiune. În această situaţie a devenit necesar transferul de putere de la funcţiunea politică pro-rusă la cea pro-occidentală. Pentru acest transfer s-au creat atât argumentele, abuzurile regimului (încălcarea drepturilor omului, birocraţia, sărăcia, corupţia) cât şi mijlocul de realizare, „revoluţia trandafirilor”.
La alegerile din 2 nioembrie 2003, partidele care susţineau puterea de la Tbilisi şi-au adjudecat victoria în alegeri câştigând majoritatea locurilor în Parlament. Observatorii internaţionali au declarat alegerile frauduloase, iar opoziţia condusă de Mihail Saakaşvili a ieşit în stradă. Protestatarii au ocupat clădirea Parlamentului fapt pentru care preşedintele a declarat starea de urgenţă. Intervenţia Rusiei, prin Igor Ivanov nu a dat rezultate, protestatarii fiind pregătiţi pentru o ciocnire de proporţii cu forţele de ordine. Pericolul unui război civil şi presiunea străzii l-au forţat pe Eduard Sevardnadze să demisioneze. Ca preşedinte interimar până la alegerile din 2004, a fost desemnată reprezentanta opoziţiei Nino Burdzanadze. Tensiunile generate de revoluţia trandafirilor din Georgia au îngrijorat deopotrivă atât Moscova cât şi Washingtonul. Ambele puteri aveau de ce să fie îngrijorate.
[1] Poporul caucazian osetin este despărţit în două provincii: Osetia de Nord (600.000 locuitori) parte componentă a Federaţiei Ruse şi Osetia de Sud (100.000 locuitori dintre care 65% osetini şi 35% gruzini) care aparţine Georgiei. Proclamarea independenţei de către Osetia de Sud a atras după sine intervenţia Georgiei iar conflictul militar s-a stins în 1993 când Georgia a aderat la C.S.I. În 1996, cu sprijinul Rusiei s-a semnat „Memorandumul ruso-gruzino-osetin cu privire la asigurarea securităţii şi încrederii între părţi”
[2] Şi în cazul republicii autonome Abhazia evenimentele sunt similare. Abhazia situată pe litoralul Mării Negre (540.000 de locuitori dintre care 17% abhazi, 43% gruzini, 17% ruşi) şi-a declarat independenţa care, bineînţeles, nu a fost recunoscută de către guvernul de la Tbilisi izbucnind un conflict armat. La 14 Mai 1994, a fost semnat la Moscova acordul de încetare a focului în zona de conflict care prevedea crearea unui culoar de securitate asigurat de forţele de menţinere a păcii ale C.S.I.
[3] Conducta va parcurge 1760 Km şi va asigura transportul petrolului din Azerbaidjan (platforma maritimă azeră din Marea Caspică) şi terminalul petrolier de la Ceyhan situat pe coasta M. mediterane. Proiectul a fost estimat la 3,6 miliarde de dolari şi finalizat în 2005. Traseul conductei ocoleşte teritoriul Rusiei, trece prin Cecenia, evită Iranul şi Armenia şi ajunge în Turcia-aliatul SUA.