loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Terorismul este unul dintre flagelurile cele mai cumplite care se manifestă din ce în ce mai frecvent în lumea contemporană, fiind din păcate cel mai important factor asimetric care stă la baza insecurităţii mondiale. El acţionează în principal, asupra persoanelor ale căror vină nu este alt ceva decât rasa, religia sau originea lor naţională, sau asupra grupărilor politice, asupra reprezentanţilor diplomatici sau pur si simplu asupra unor grupuri de persoane aflate la un moment dat într-un loc nepotrivit.

Încă din antichitate[1] este cunoscut faptul că cel mai războinic şi puternic popor, spartanii, foloseau teroarea ca măsură preventivă pentru a putea menţine echilibrul de forţe între clasa dominantă şi cea aservită, acesta fiind principalul element al menţinerii existenţei statului Spartan.

Tot în antichitate îşi are începutul şi terorismul mesianic, care are la bază idei religioase.

Din secolele XII-XIII am putea vorbi de terorism ca o armă eminamente politică, odată cu apariţia „Asasinilor”, un ordin Islamic secret din perioada medievală. Această grupare a folosit crima planificată şi sistematică pentru a induce teroarea pe termen lung, transformând atentatele comise în armă politică. Din punct de vedere al modului de operare este de reţinut faptul că membrii acestei celule acţionau adesea sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe de acest gen, iar principala armă era pumnalul. Această grupare, care a constituit primul exemplu de conspiraţie teroristă contra reprezentanţilor statului, a reuşit să funcţioneze aproximativ 200 de ani.

Toate învăţămintele transmise de către căpeteniile tribale, faraoni, strategi, şefi de clanuri războinice privind modul de executare a unor acte violente, acte de intimidare, etc. şi-au menţinut eficienţa şi în zilele noastre fiind fundamentale pentru organizaţiile teroriste contemporane.

Sensul modern al termenului „teroare” este atribuit în timpul revoluţiei franceze, caracterizând perioada în care violenţa fizică asociată cu ameninţarea, a fost practicată în scopul creării unei noi ordini sociale. Regimul terorii a reprezentat pe atunci un instrument de guvernare a proaspătului stat revoluţionar. Atunci „teroarea” nu avea înţelesul pe care îl ştim noi, ci era asociat cu idealuri de virtute şi democraţie aşa cum proclama Maximilian Robespierre: „Teroarea înseamnă dreptate; ea este promptă, severă şi inflexibilă, prin urmare ea derivă din virtute”[2].

Spre deosebire de zilele noastre, pe atunci avea o conotaţie pozitivă. Sistemul sau regimul terorii în perioada 1793-1794 a fost adoptat ca metodă de stabilire a ordinii în perioada de tulburări anarhice şi de revolte de după 1789. Revoluţionarul Maximilien Robespierre credea cu tărie că virtutea decurge din guvernarea populară în timp de pace, dar că în timpul revoluţiei ea trebuia împletită cu teroarea pentru ca democraţia să triumfe.

Mai târziu, schimbările socio-economice masive provocate de revoluţia industrială au adus cu ele ideologii „universaliste” noi (cum ar fi comunismul sau marxismul), cauzate de alienarea şi de condiţiile de exploatare ale capitalismului secolului al XIX-lea. Acestea au fost circumstanţele în care a apărut o nouă eră a terorismului, în care conceptul a dobândit o mare parte din conotaţiile revoluţionare contemporane. Părintele ideii se pare că a fost un extremist republican italian, pe nume Carlo Pisacone. Acesta a renunţat la drepturile care i se cuveneau prin naştere ca Duce de San Giovani, pentru a sfârşi în 1857 în timpul unei nefericite revolte împotriva Burbonilor[3].

Prima organizaţie care a aplicat ideile lui Pisacone a fost cea din Rusia – Narodnoia Volia (în traducere Voinţa populară). Această mică organizaţie a luat fiinţă pentru a se opune ţarului. Constituţionaliştii ruşi erau de părere că apatia maselor populare nu putea fi zdruncinată decât prin acte curajoase şi dramatice de violenţă, care aveau ca scop atragerea atenţiei asupra grupului şi a cauzei.

Din anul 1880, termenul de terorism a căpătat sensul de violenţă şi teroare premeditată antistatală sub impactul evenimentelor petrecute pe teritoriul Rusiei ţariste, unde, iniţial teroarea şi violenţa au fost folosite de către stat pentru impunerea voinţei monarhilor, în acelaşi timp opoziţia rusească recurgând la aceleaşi metode împotriva guvernanţilor crezând că astfel masele populare vor fi motivate să se ridice la luptă deschisă împotriva regimului. Însă reprezentanţii statului au acţionat cu o mai mare hotărâre la nimicirea oricărei rezistenţe, fapt care i-a determinat pe anarhiştii ruşi să renunţe la cooperarea cu populaţia asuprită, apelând, la rândul lor, la teroare nediscriminatorie.

Ca urmare a acestor acţiuni teroriste de pe teritoriul Rusiei, multe grupări şi din alte state ale lumii au declanşat lupta împotriva autorităţilor, prin diferite modalităţi: acţiuni de sabotaj, răpiri, atentate, bucurându-se de sprijinul şi simpatia populaţiei din zonele în care aceste lupte se dădeau pentru eliberarea naţională. Aici, pe lângă persoanele care doreau să schimbe societatea, au apărut şi anumiţi indivizi asociali, marginalizaţi sau dereglaţi psihic, care din teribilism sau din alte cauze acţionau haotic, fără discernământ, dând naştere la organizaţii de tip anarho-revoluţionare şi radical extremiste. De pe urma acestor organizaţii societatea a avut şi mai mult de suferit, datorită faptului că statul a luat diferite măsuri care vizau represiuni sălbatice, condamnări la moarte sau suspendarea drepturilor cetăţeneşti.

Fenomenul terorismului capătă o nouă transformare începând cu asasinatul produs la Sarajevo în data de 28 iunie 1914 împotriva arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar. De la acest eveniment se poate vorbi de o tranziţie spre noi forme de manifestare a terorismului cum ar fi: terorismul sponsorizat, terorismul mutual acceptat şi terorismul de stat, forme definitorii pentru perioada interbelică şi postbelică.

Promovarea deschisă a terorismului ca metodă de luptă şi ca instrument politic a provocat în întreaga perioadă interbelică un val masiv de atentate, crime, asasinate politice care au erodat statutul democratic al ţărilor vizate de extremişti. În această perioadă terorismul este privit ca şi un conflict armat, în care utilizarea forţei şi violenţei este firească, cum ar fi fost în orice situaţie de beligeranţă.

Cea de-a doua conflagraţie mondială, s-ar putea spune, că începe tot datorită unui act terorist, şefii celui de-al treilea Reich căutând o justificare pentru atacarea Poloniei. Atentatele şi actele teroriste comise în această perioadă sunt confundate adeseori cu simple acte de război, motiv pentru care definirea acestora este dificilă. Faţă de perioada interbelică actele teroriste sunt considerate „superioare”, deoarece au fost riguros planificate, organizate şi executate în condiţiile unor asigurări logistice mai puternice.

Până în această perioadă, la modul general, am putea vorbi doar despre germenii terorismului, ca bază a constituirii acestui fenomen; de acum însă aceşti germeni îşi vor da rodul şi va apărea adevăratul fenomen, atât de mediatizat în perioada actuală.

În secolul al XX-lea, evenimentele imediat ulterioare primului război mondial au dus la apariţia în Bosnia a unor grupuri de naţionalişti nemulţumiţi, intelectuali sau studenţi sârbi, cunoscuţi sub numele de „Tinerii Bosniaci” care s-au ridicat împotriva suveranităţii habsburgice. Este uşor să descalificăm această mişcare, precum au făcut-o unii istorici, declarându-i drept un grup de adolescenţi frustraţi, săraci, deznădăjduiţi şi inadaptaţi; aşa cum numeroşi observatori contemporani sunt de părere că şi teroriştii de azi sunt tot nişte descreieraţi, şi inadaptaţi. Apoi, au apărut acele grupări etnice sau religioase care dorind să-şi rezolve aspiraţiile spre autodeterminare recurg la acte teroriste, aici am putea vorbi despre bascii din Spania, catolicii din Ulster, armenii şi kurzii din Turcia.

La sfârşitul anilor ’60 şi ’70, terorismul a continuat să fie considerat în context revoluţionar. Cu toate acestea, accepţiunea termenului s-a lărgit, incluzând şi grupurile etnice separatiste din afara cadrului colonial sau necolonial, precum şi organizaţiile complet motivate ideologic. Grupul separatist basc ETA, Frontul de Eliberare din Québec au adoptat terorismul ca mijloc de a atrage atenţia asupra lor şi a cauzelor pe care le reprezintă, adeseori cu scopul de a câştiga simpatia şi susţinerea internaţională, procedeu similar celui folosit de predecesorii lor anticoloniali[4].

Sensul şi utilizarea termenului terorism, au suferit modificări la începutul anilor ’90 prin apariţia a două noţiuni care completau sau complicau lucrurile: „narcoterorismul” şi „fenomenul zonei gri”. Primul termen se referă la utilizarea traficului de stupefiante pentru obţinerea de resurse financiare şi propagarea scopurilor unor organizaţii teroriste sau chiar a anumitor guverne.

„Fenomenul zonei gri” descrie violenţa care afectează „largi regiuni sau zone urbane, unde controlul a trecut de la guvernele legitime la puteri noi, pe jumătate politice, pe jumătate criminale[5] sau grupează într-o singură categorie conflicte de diverse tipuri din întreaga lume, care nu se încadrează în noţiunea acceptată în mod tradiţional de „război”, ca luptă între forţele armate a două sau mai multe state, ci implică trupe neregulate în rolul combatanţilor.

Acum, am putea afirma că evenimentele care au avut loc la data de 11 septembrie 2001 la World Trade Center, au schimbat total viziunea asupra terorismului şi conform analiştilor, aceste evenimente au generat începutul unei „noi ordini mondiale”. Începând de acum termenul de terorism se află pe buzele tuturor începând de la omul de rând, ţăranul care vede evenimentele ce se petrec numai la televizor, şi până la cele mai mari organizaţii mondiale, fiecare definindu-l şi înţelegându-l după propriile posibilităţi. De la această dată s-a declanşat un „Război împotriva terorismului” considerat atât de cei care l-au declanşat, cât şi de cei care l-au provocat ca fiind unul lung, dur şi de uzură.

 

[1] Vezi Arădăvoaice, Gh., Naghi, G., Niţă, D., Sfârşitul terorismului?, Editura Antet, 2004, care prezintă un istoric mult mai detaliat al fenomenului terorist

[2] Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 12

[3] Ibidem p.14.

[4] Ibidem, p. 24.

[5] Ibidem, p. 26.

Loading...