loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Se pare că asistăm în prezent la răspândirea unei noi ordini mondiale sau dezordini mondiale, în care conflictele etnice şi religioase au devenit caracteristice pe întreg globul. În mod tipic, aceste conflicte sunt întreţinute cu teroare în masă, purificare etnică şi acţiuni insistente de expansiune religioasă.

Majoritatea grupurilor teroriste active la scară internaţională au motivaţii religioase dar, de cele mai multe ori, în spatele acestora se ascund şi chestiuni politice specifice. Situaţia este elocventă mai ales pentru grupurile teroriste musulmane, căci religia şi politica pot fi foarte greu separate în cazul Islamului. De exemplu, deşi grupurile fundamentaliste islamice folosesc constant un limbaj şi justificări religioase, prin acţiunile teroriste desfăşurate, urmăresc şi atingerea unor scopuri politice: Gruparea Armată Islamică doreşte instaurarea unei republici islamice în Algeria, Hesbollab şi Hamas, doresc acelaşi lucru pentru Liban şi Palestina”[1].

Plecând de la ideea ciclicităţii istoriei, putem face un paralelism pe de-o parte între tendinţa terorismului din întreaga lume: letalitatea crescândă, înclinaţia spre atentatele în locuri publice, fără a ţine seama de victime şi pe de altă parte perioada preislamică sau a Islamului clasic, când Profetul Muhammad, (Muhamed) părintele Islamului a declanşat campania de islamizare a Peninsulei Arabe şi nu a ţinut seama nici de „fraţii” arabi, care au fost convertiţi la Islam chiar prin război. Complexa problematică pe care o ridică nevoile sociale din această zonă, necesită o bună cunoaştere a originilor şi a legilor ce au fundamentat Islamul.

Revenind la misiunea religioasă a Profetului, aceasta a început să se deruleze imediat după ce Islamul i-a fost revelat de către Allah, prin intermediul îngerului Gebrail (arhanghelul Gavriil în religia creştină) în jurul anului 610 d.Chr. În fruntea unei mici comunităţi, Muhamed a trecut la cucerirea militară şi religioasă a Peninsulei. A fost o cucerire foarte brutală, tranşantă, care nu a lăsat loc de discuţii. Existau doar două soluţii: trecerea la Islam sau supunerea faţă de cuceritori prin condiţionarea convieţuirii în acelaşi spaţiu[2]. Dacă prima soluţie era oferită populaţiei arabe, cea de-a doua era impusă elementului nearab. Adoptarea acestei religii era o soluţie deschisă şi nearabilor, care devenea, chiar în condiţiile discriminărilor sociale, o posibilitate de a obţine un statut social mai avantajos.

Orientul Mijlociu a fost în mod tradiţional un spaţiu al violenţei, unde terorismul şi religia se întrepătrund de mai multă vreme.

Membrii grupurilor teroriste au în comun, credinţa că acţiunile lor au sprijin divin, că este chiar o obligaţie impusă de divinitate. Teroriştii sunt uniţi de justificarea că violenţa lor este divină şi chiar prin aceasta urmăreşte să atingă scopuri mesianice. Aparent, mesianismul a fost şi motivul pentru care succesorii Profetului au lansat un adevărat program de expansiune în afara spaţiului arab, dar se crede că motivul principal a fost cel economic (nevoia de hrană şi pradă de război erau nişte priorităţi). Astăzi, fundamentaliştii islamici doresc obţinerea unor avantaje politice. Aceşti „credincioşi” folosesc religia ca refugiu, întrucât oferă nişte idealuri neschimbate de secole, idealuri care au mânat şi pe califii (succesorii lui Muhamed la conducerea tânărului stat islamic) în asigurarea expansiunii politico-religioase a Islamului. „Cuceririle teritoriale, secondate de convertirile religioase, au constituit întotdeauna punctul de plecare şi esenţa programului lor politic[3].

Grupurile teroriste au denumiri care trimit auditoriul spre Allah (Dumnezeu) precum Hezbollah (Partidul lui Dumnezeu), Jund al Hazz (Soldaţii Adevărului), Jihadul Islamic (Jihad = război sfânt). Aceste nume le oferă legitimitate religioasă şi justificare pentru acţiunile lor în ochii susţinătorilor.

Intoleranţa liderilor musulmani în special faţă de populaţia neconvertită a luat amploare după moartea Profetului şi s-a datorat puternicelor contradicţii din interiorul comunităţii islamice, dar mai ales de lipsa unor prescripţii care să coordoneze perioada postmuhamedană.

Liderii organizaţiilor teroriste se pare, că au învăţat din istorie şi succesiunea la conducere este bine stabilită ori se mai vehiculează chiar ideea „rezistenţei fără lideri”[4], în cazul căreia o mişcare se bazează pe iniţiativa şi judecata membrilor individuali, să ducă la îndeplinire activităţi specifice bine determinate, atunci când se consideră că este momentul cel mai bun.

Scuza lamentabilă de care s-au folosit califii succesori în expansiunea islamului, iar teroriştii pentru atentatele lor se bazează pe un verset din Coran (IX/33): „El este Allah cel care a trimis pe apostolul său cu ocârmuire şi cu legea adevărurilor ca să o facă văzută asupra tuturor, chiar dacă nu le place credincioşilor[5]. Astfel la începuturile Islamului s-a ajuns nu numai la persecuţia adepţilor altor religii, ci chiar la alungarea lor din spaţiul peninsular. Mai târziu Imperiul Otoman a adoptat aceeaşi doctrină punând la loc de cinste scrierile Coranului, şi obiceiurile islamice. Aceste obiceiuri, tradiţii, au fost prezentate sub forma unor povestiri din persoană în persoană (“Am auzit de la… şi acesta a auzit de la… că Muhamed a zis…”). Specialiştii consideră că datorită acestui mod de prezentare a tradiţiilor, care mai târziu au căpătat statutul de lege, au putut fi uşor de falsificat pentru a servi unor cauze politice. Interpretări de acest gen fac şi liderii spirituali ai fiecărei organizaţii teroriste. Aceştia binecuvântează actele teroriste aşa cum face şeicul Fadlallah în cazul Hezbollah, Ossama bin Laden în cazul Al-Qaeda şi aşa cum a făcut şeicul Yassin în cazul Hamas. În general, liderii grupurilor teroriste dezumanizează victimele acuzându-le de crime şi de alte fărădelegi, iar alte ţinte sunt identificare ca structuri, instituţii şi organizaţii făcând abstracţie de fiinţele umane care îşi au propria existenţă.

Clericii fiecărui grup prezintă zi de zi discursuri împletite cu diverse versete din Coran pentru îndoctrinare şi pentru întărirea loialităţii faţă de grup, oferindu-le membrilor, speranţa şi şansa răzbunării împotriva acelora care le-au pricinuit diverse suferinţe s-au nu sunt de aceeaşi religie cu ei. În cadrul acestor ritualuri religioase se amintesc sacrificiile făcute anterior, se dedică diverse cântece şi poeme martirilor, precum şi arderea sau profanarea simbolurilor aparţinând duşmanilor. Cum în general duşmanul pentru extremişti este lumea occidentală se arde drapelul Statelor Unite ori al Israelului şi diferite portrete reprezentând lideri ori personalităţi ai Statelor Occidentale.

O asemănătoare concepţie despre duşmanii Islamului o avea fondatorul „hanafismului”, curent din timpul Islamului clasic a cărui adept (Abu Hanifa), împărţea lumea în două, pe de-o parte Casa Islamului iar pe de altă parte Casa Războiului. Abu Hanifa, era convins de Faptul că tot ceea ce este în afara Casei Islamului se află în Casa Războiului din simplu motiv că în teritoriul respectiv nu se aplicau legile musulmane, ci doar cele ale necredincioşilor[6]. Casa Islamului (Dar al-Islam) era reprezentată de spaţiul în care era practicată atât legea musulmană, dar mai ales religia islamică şi care se afla permanent sub protecţia autorităţilor musulmane. Iar Casa Războiului (Dar al-harab) includea pe toţi arabii sau nearabii ce refuzau categoric convertirea la Islam şi presupunea îndreptarea Jihad-ului (războiul sfânt) împotriva acestui inamic.

Deşi nu constituia un stâlp al credinţei musulmane, însemnătatea jihad-ului pentru întreaga comunitate îl făcea să capete semnificaţia unui vârf de lance pentru cauza lui Allah. Jihad-ul a fost gândit încă din timpul vieţii lui Muhamed ca război de cucerire în scopul convertirii la Islam dar, a devenit în scurt timp o datorie a fiecărui bărbat musulman sănătos, de a continua lupta pentru răspândirea acestei credinţe şi atunci când teritoriul locuit de musulmani este ameninţat să-l apere.

Obiectivul principal al războiului sfânt era de a transforma teritoriul din Casa Războiului şi populaţia care locuia pe acesta în Casa Islamului pentru a obţine supremaţia în lume. Aşa se explică persistenţa unei stări conflictuale între musulmani şi nemusulmani. Continuarea cu succes a expansiunii a fost făcută mai târziu şi de către Imperiul Otoman care a împrumutat de la arabi religia şi ideologia puterii, credinţa în superioritatea de necontestat a puterii islamice. Aceste idei au fost preluate de către membrii grupurilor radical-islamice care au ales ca mijloc de exprimare pentru răspândirea credinţei în Allah, acţiunile violente. Aceste acte teroriste le transmit lor şi grupurilor din care fac parte, senzaţia că devin o putere. Această senzaţie este amplificată şi de imaginile transmise prin mass-media în întreaga lume a dimensiunilor catastrofale a unor acte teroriste, cât şi prin elementul de teamă care se naşte în rândul potenţialelor ţinte. Mai mult, marile organizaţii teroriste exploatează această teamă prin difuzarea de casete video înregistrate în taberele de pregătire a teroriştilor cu grupuri numeroase de militanţi gata să devină bombe umane, de altfel, pot fi înregistrate şi asasinate executate cu o cruzime ieşită din comun. Alte mijloace folosite pentru intimidare ar putea fi răpirea de persoane, luarea de ostatici, distrugerea unor edificii publice, sabotaje.

În istoria sa, Islamul a marcat două tendinţe: o tendinţă intelectuală care reflectă asupra fundamentelor filozofice ale lumii şi ale omenirii şi alta care a făcut violentă contestarea politică, prin recurgerea la forţă[7]. Recurgerea la forţă a fost şi este justificată prin apărarea credinţei şi a comunităţilor dar şi prin conţinutul învăţămintelor primite de la Profet: „Luptaţi cu acei dintre primitorii Cărţii care nu cred în Allah şi nici în ziua de Apoi, care nu-şi interzic ceea ce Allah şi Trimisul său au interzis şi nu profesează credinţa cea adevărată…[8].

Totuşi, Islamul are şi trăsături moderate şi liberale, dar în prezent acestea sunt mai puţin proeminente decât filonul militant. Chiar dacă hanifiţii împărţeau lumea doar în două părţi categorice, Dar al-Islam şi Dar al-harab, în realitate a existat şi un alt teritoriu aflat între cele două categorii amintite mai sus şi care purta numele de Casa Păcii sau a Legământului (Dar al-ahad; Dar al-sulh). Cu statele din această zonă s-au încheiat tratate sau alianţe conform cărora statul islamic le oferea protecţie sau manifesta toleranţa faţă de acestea în schimbul unor taxe. Această toleranţă s-a manifestat tot din motive economice, iar tratatele puteau fi desfiinţate sau prelungite după cum dictau interesele Islamului şi se considera că statul islamic este îndreptăţit să procedeze aşa. Cu toate că aceste tratate erau destul de dure, juriştii din acele vremuri afirmau că este vorba de un privilegiu deosebit acordat de către şeful comunităţii musulmane, într-o vreme în care atitudinea faţă de nemusulmani trebuia să fie Jihad-ul.

Deci, în perioada Islamului clasic se cunoşteau trei categorii de teritorii locuite de nemusulmani şi musulmani cărora li se stabilea un statut foarte bine definit. Această împărţire avea importanţă şi din punct de vedere economic aşa cum am amintit şi mai sus. Prima categorie era Casa Islamului – teritoriu în care unica lege era cea musulmană iar locuitorii erau musulmani prin naştere şi convertire sau nemusulmanii plătitori de taxe (capitaţia şi taxa de pământ). Cea de-a două era Casa Războiului – teritoriu în care nu se aplica legea musulmană, locuit de „duşmani”, sortiţi distrugerii sau transformării în tributari, iar cea din urmă categorie era Casa Pactului (legământului) – teritoriu aflat sub protecţia musulmanilor dar atribuit conducătorilor autohtoni în schimbul protecţiei, graţie plăcii regulate a tributului sub diverse forme.

Islamul judeca raporturile cu lumea din perspectiva celui care se situează pe poziţia învingătorului, aflat în măsură să schimbe ordinea politică mondială. Este mai uşor să fi tolerat atunci când eşti puternic, decât atunci când te simţi slab şi ai o senzaţie puternică de criză şi îţi simţi ameninţată comunitatea şi credinţa.

Evoluţia generală a Islamului cu toate realizările şi eşecurile sale, este o dovadă că Muhamed a făcut din Islam una din cele mai mari religii ale lumii. Acesta „nu a fondat doar o religie, ci şi un sistem politic, dictând o atitudine şi un comportament cu nemusulmanii[9]. Iar arabii îi datorează în exclusivitate Islamului imensul câştig al conştientizării apartenenţei la acelaşi neam şi la aceeaşi religie.

1.2.4. Tipologia entităţilor teroriste

Nu toate actele teroriste sunt comise de terorişti îndoctrinaţi în scopuri politice. Multe sunt comise de criminali care caută un câştig mai degrabă personal decât politic sau de indivizi care suferă de tulburări psihice. Persoanele sau grupurile responsabile de actele teroriste, în general, se încadrează în una dintre cele trei categorii descrise de Frederik J. Hacker în cartea sa „Cruciaţi, criminali şi nebuni”. El categoriseşte teroriştii astfel:

  1. Cruciaţi;
  2. Criminali;
  3. a) Cruciaţiigrupări sau indivizi inspiraţi ideologic şi care vor prestigiu şi putere pentru un ţel colectiv sau pentru o cauză anume. Totuşi deoarece terorismul este un act criminal în sine, cruciaţii devin şi ei criminali automat. Mulţi cruciaţi au un trecut cu o activitate criminală foarte bogată. Grupările teroriste de regulă îşi recrutează membrii din închisori, de cele mai multe ori începând îndoctrinarea şi antrenamentul noilor membri încă din perioada de detenţie. Cruciaţii pot fi de asemenea bolnavi mintal, suferind de o personalitate antisocială sau au tulburări psihice. Aceşti membri văd apartenenţa la un grup terorist ca o oportunitate de a-şi manifesta comportamentul violent. Unii cruciaţi au o nevoie patologică de susţinere şi identificare, sentimente generate de apartenenţa la un asemenea grup. Ca exemple în această categorie întâlnim grupări ca Baader–Meinhof, Facţiunea Armata Roşie, Brigăzile Roşii Italiene, IRA, ETA, Cubanezii Anti–Castro, Al–Qaeda şi lista poate continua[10].
  4. b) Criminaliioameni care comit acte teroriste urmărind mai degrabă un câştig personal decât unul ideologic. În această categorie putem încadra organizaţiile criminale de tip familial, cum ar fi mafia (Cosa Nostra), grupări etnice (mafia ţigănească din România), „gulerele albe” (fraude prin intermediul computerului, înşelăciuni etc.). Aceştia recurg din ce în ce mai mult la acte şi tehnici utilizate până acum de grupurile teroriste. De exemplu, un număr foarte mare de jafuri de bănci au evoluat într-o direcţie neplanificată, trecându-se la luarea de ostatici şi asasinate.
  5. c) Nebunii – oameni bolnavi mintal care comit acte teroriste într-o perioadă de instabilitate psihică. Aceştia pot fi cei mai dificili terorişti. Mulţi dintre aceştia sunt impulsivi şi imprevizibili. Alţii sunt foarte meticuloşi, pregătindu-şi acţiunile în cele mai mici detalii. Unii dintre aceştia se cred chiar agenţi ai lui Dumnezeu.

Specialiştii militari americani implicaţi în pregătirea pe profil a cadrelor armatei, îmbrăţişează clasificarea lui Frederick J. Hecker, care împarte terorismul funcţie de grupările teroriste ce-l practică şi anume[11]:

  • terorism practicat de cruciaţi (motivaţi politic) şi include în această categorie: grupuri teroriste (Baader-Meinhof, IRA, Brigăzile Roşii, OEP etc.) şi grupuri extremiste motivate politic (Khmerii Roşii, Tupac Amaru, Celulele Combatante Comuniste etc.);
  • terorism practicat de criminali (scopuri personale): organizaţii criminale (Mafia, Yakuza etc.) şi criminali izolaţi sau bande criminale;
  • terorism practicat de nebuni (persoane bolnave psihic): persoane psihotice, nevrotice, angajaţi marcaţi de concediere etc.

Aceiaşi specialişti împart grupările teroriste astfel:

  • grupări etnice, religioase, naţionaliste;
  • grupări autointitulate revoluţionare;
  • grupări anarhiste (fără scopuri precise);
  • grupări neofasciste de extremă dreaptă;
  • mercenari ideologici.

Deşi teroriştii au tipologii variate, aceştia împărtăşesc totuşi trăsături comune. Acestea sunt:

  • promovează frica;
  • de regulă, din punct de vedere militar sunt mai slabi decât forţele de ordine (securitate);
  • mediatizarea este strict necesară pentru a atrage atenţia asupra cauzei lor;
  • sunt extrem de mobili;
  • exploatează faptul că teroarea este ieftină;
  • posedă resurse limitate;
  • operează mai mult sub acoperire;
  • cred că grupările mici înseamnă siguranţă şi eficienţă.

Din păcate, sunt şanse mari ca într-o situaţie reală să nu ne dăm seama de la început şi nici chiar în miezul evenimentului, cu ce tip de terorişti avem de a face şi ce ar fi mai important să ştim, ce motivaţie au.

O altă dificultate în combaterea terorismului şi acest fenomen se observă mai ales după declanşarea de către autorităţile de la Washington a programului de luptă împotriva terorismului şi anume, faptul că grupurile radical fundamentaliste s-au răspândit în societatea islamică şi este foarte dificil să le izolezi cu adevărat. Un exemplu concludent este Al-Qaeda care s-a divizat în grupuri mici, clandestine, de mujahedini care s-au întors în ţările lor de provenienţă şi unde continuă să organizeze diverse atentate.

Chiar dacă sunt nişte grupuri mici şi aparent nu au resurse şi mijloace cu care să acţioneze, se observă totuşi, tendinţa clară de cooperare între grupurile teroriste. Aceasta include împărţirea resurselor şi a ascunzătorilor dar şi participarea la operaţiuni în comun. O dată cu dezvoltarea cooperării între grupuri, creşte şi eficienţa cu care se acţionează şi se lărgeşte chiar şi teatrul de operaţii teroriste.

Organizarea, în general, piramidală a grupurilor teroriste nu diferă de cea a oricărei organizaţii. Aceste grupuri teroriste au structuri organizatorice, funcţionale pentru locul în care urmează să acţioneze.

În vârful piramidei se află liderul sau conducătorul organizaţiei. El este cel care defineşte politica organizaţiei şi-i stabileşte direcţia de acţiune.

Următorul strat al piramidei este ocupat de cadrele active şi executanţi, bărbaţi şi femei, care participă la antrenarea celorlalţi, dar şi la executarea atacurilor.

Al treilea strat este ocupat de susţinătorii activi. Deşi nu se consideră membri ai organizaţiei, ei sprijină material şi financiar acţiunile celor din stratul al doilea. Ei asigură acestora asistenţă tehnică, logistică şi pot avea uneori şi roluri puţin importante în desfăşurarea unor acţiuni.

În ultimul strat se află susţinătorii pasivi sau complicii. Ei ştiu despre ce este vorba, dar se fac că nu văd, nu aud, nu cunosc şi nu-i interesează fenomenul[12].

Întrucât operează în medii ostile, securitatea grupării teroriste este un factor important. De aceea, au de obicei o structură celulară. Fiecare celulă este relativ izolată şi îndeplineşte funcţii specifice cum ar fi: obţinerea de informaţii sau contrainformaţii, asigurarea de sprijin logistic, desfăşurarea de activităţi criminale. În general, structura grupărilor teroriste este similară organizaţiilor militare. Sarcinile sunt stabilite şi executate respectându-se funcţiile şi ierarhia. Se vehiculează chiar şi ideea de „rezistenţă fără lideri” în cazul căreia o mişcare se bazează pe iniţiativa şi judecata membrilor individuali ca să ducă la îndeplinire atacurile atunci când consideră că este cel mai bun moment (această metodă a fost adaptată de Celulele Revoluţionare, o ramură a Facţiunii Armatei Roşii din RFG, în campania sa teroristă din anii ’70)[13].

Astăzi, organizaţiile teroriste nu mai au organigrame tradiţionale, revoluţia informaţională şi nu numai, a favorizat apariţia formelor de organizaţie de tip reţea. Prin apariţia reţelelor puterea migrează spre actorii nestatali, care sunt capabili să se organizeze în reţea. Aceşti actori (reţelele teroriste spre exemplu) se constituie sau îşi modifică structura pe grupuri dispersate, care comunică între ele, se coordonează şi se conduc într-o manieră similară reţelelor de Internet. De aici şi denumirea de NETWAR (Ciberterorism) – în care protagoniştii folosesc structuri organizatorice sub formă de reţea şi au la bază doctrine, strategii şi tehnologii moderne, adaptate epocii informaţionale. Acestea sunt gândite pentru a fi mult mai eficiente în realizarea unei lovituri decât sistemele ierarhizate. Structura unei reţele este pe orizontală, nu există un singur centru de comandă, nu există o singură potenţială ţintă care lovită ar distruge întreg sistemul. Fiecare nod din această reţea poate reprezenta un individ, un grup, o parte dintre-un grup sau o instituţie şi de altfel permite existenţa a mai multor lideri.

Expresia „reţele teroriste” este folosită şi pentru a desemna în fapt noua formă de organizare a grupărilor şi a organizaţiilor teroriste, care acţionează integrat fie pe teritoriul naţional, fie pe arii mari, oriunde în lume prin cooperare cu alte grupuri distincte conducând la internaţionalizarea terorismului prin[14]:

- ajutarea grupărilor sau organizaţiilor teroriste din alt stat;

- atacarea unei ţinte din sau în alte ţări, pentru promovarea scopului urmărit, ajutorul acordat în pregătire, înfiinţare de baze de instruire în străinătate;

- cooperare internaţională ad-hoc, între grupări teroriste distincte, care urmăresc scopuri diferite dar compatibile;

- formarea unor reţele, prin unificarea unor grupuri, grupări sau organizaţii teroriste independente, din state diferite în vederea realizării unor scopuri comune

- înfiinţarea unor reţele internaţionale de sprijin care colectează fonduri şi asigură resurse grupărilor sau organizaţiilor care acţionează pe teritoriul naţional.

Potrivit unor specialişti Al-Qaeda este structurată pe trei niveluri: primul este format din specialişti experimentaţi capabili să planifice şi să realizeze acţiuni de anvergura celor de la 11 septembrie; al doilea nivel îl reprezintă mişcările armate (partide islamice) cu o existenţă anterioară şi care s-au raliat Al-Qaeda: Armata de Eliberare din Aden, Hizb-ut Tahrir al-Islami (Partidul Islamic de Eliberare - Uzbekistan), Mişcarea Islamică a Uzbekistanului, Hezbolah, Hamas sau Mişcarea separatistă uigură din provincia Xinjiang (China), care dispun de o puternică infiltrare în rândul populaţiei şi acţionează în propriile teatre; iar al treilea nivel cuprinde ansamblul grupusculelor izolate care scapă controlului, inclusiv celui al Al-Qaeda [15].

Liderii organizaţiilor teroriste nu sunt foarte diferiţi faţă de membrii organizaţiilor pe care le conduc, dar mai cu seamă ei sunt motivaţi politic sau economic. Religia este alt pretext pentru care liderii îndeamnă la violenţă. În general fiecare grup terorist are un lider spiritual care binecuvântează actele teroriste şi care îndeamnă la Jihad.

Liderii grupurilor teroriste dezumanizează victimele, acuzându-le de crime şi de alte fărădelegi, iar alte ţinte sunt identificate ca structuri şi organizaţii făcând abstracţie de fiinţele umane care îşi au propria existenţă. Uneori liderii acestor organizaţii teroriste sunt chiar charismatici şi au serioase cunoştinţe şi o bună pregătire în domeniul militar.

Recrutarea se face de către unele grupări, la vârste fragede ori în adolescenţă, iar organizaţiile religioase şi mai cu seamă „Islamul”, oferă tinerilor săraci un sentiment de apartenenţă şi un sistem de valori. În lipsa acestora se nasc frustrări iar necesitatea de a găsi un vinovat responsabil pentru toate neajunsurile personale determină afilierea la un grup care identifică acelaşi „ţap ispăşitor”.

Adepţii organizaţiilor teroriste sunt în general din mediul urban, provenind din clasa medie, adesea bine educaţi şi inteligenţi, dar în acelaşi timp foarte emotivi, animaţi de o credinţă fanatică şi de convingerea absolută că dreptatea este de partea lor. Aceştia se adaptează foarte uşor la schimbările din mediul operaţional şi acţionează fără nici o ezitare, considerându-se nevinovaţi, îndeplinind doar voinţa lui Allah. Un astfel de personaj este convins că dacă va muri pronunţând numele lui Allah este un martir care va merge direct în paradis.

Pregătirea se face de regulă, departe de ţinuturile natale, în ţări cunoscute ca fiind simpatizante activităţilor teroriste şi conform unor programe care diferă de la o grupare la alta.

Totuşi se pot enumera câteva caracteristici comune:

  • învaţă cum să mânuiască armele uşoare;
  • primesc instrucţiuni riguroase în ceea ce priveşte proiectarea şi utilizarea dispozitivelor explozive;
  • unele grupări teroriste au inclus în pregătirea adepţilor utilizarea lansatoarelor portabile antitanc şi antiaeriene, obţinute fie prin furt, fie în urma unor tranzacţii ilicite;
  • tehnici de supravieţuire şi de deghizare pentru a nu atrage atenţia;
  • utilizarea bombelor de aruncător lansate cu anumite dispozitive improvizate;
  • alte cunoştinţe despre culegerea şi analiza informaţiilor, inclusiv observarea, urmărirea, criptografierea, interceptarea convorbirilor şi a semnalelor, interpretarea comunicaţiilor;
  • utilizarea gazelor toxice prin gurile de aerisire ale clădirilor corporaţiilor sau ale blocurilor de locuinţe.

Aşa cum am amintit anterior, sentimentul de apartenenţă este puternic în anumite cazuri, dar nu de neglijat este şi presiunea, la fel de puternică, care îl ţine pe individul membru al unui grup terorist, legat de acesta. El sau ea sunt îndoctrinaţi intensiv, astfel încât să vadă lumea prin „lentile teroriste”. Ei au fost învăţaţi să urască de moarte pe toată lumea care este asociată cu „inamicul” (guvernul sau sistemul legal, poliţia, occidentul, democraţia, necredinţa în Allah). Le-a fost inoculată ideea că singurul lucru important în viaţa lor este să urmărească îndeplinirea cauzei; sunt învăţaţi să considere fiecare atentat ca un act eroic, dovadă clară a unei existenţe revoluţionare.

O altă constrângere majoră este teama teroristului de propriul grup. Teroarea a fost întotdeauna metoda de disciplină şi control. Tortura a fost folosită frecvent pentru încălcări minore ale regulilor stabilite. Infracţiunile majore sau încălcarea repetată a ordinelor înseamnă, de regulă, moartea celor în cauză. Dacă un individ este tentat să „dispară” sau este suspectat că ar fi trecut de partea autorităţilor, teroriştii se vor răzbuna pe membrii familiei lui.

În al treilea rând, chiar dacă pot să rupă legăturile cu trecutul, unii indivizi nu vor îndrăzni să facă acest pas din pricina aparentelor dificultăţi de a se reabilita în societate. Ar trăi tot timpul cu teama că vor fi daţi pe mâna autorităţilor. Dacă teroristul ştie că sentinţa pentru crimele comise este foarte mare, el îşi face calculul din care rezultă că pericolele apărute după părăsirea mediului protector al grupului şi riscul de a fi arestat sunt comparabile cu dezavantajele continuării activităţii teroriste. Confruntaţi cu asemenea ameninţări, nu este de mirare că foarte puţini dintre ei găsesc curajul să încerce să se rupă de trecut[16].

Scopurile acţiunilor teroriste sunt identificate ca:

Scopuri imediate:

  • să asasineze un personaj-cheie din lumea politică sau din domeniul militar;
  • crearea haosului prin inducerea sentimentului de teamă, neputinţă şi crearea unui mediu nesigur, de nelinişte şi de neîncredere a populaţiei în autorităţi;
  • hărţuirea, slăbirea sau stânjenirea guvernelor, forţelor militare, de poliţie şi de securitate;
  • generarea de comentarii pe scară largă în mass-media asupra atentatelor şi revendicărilor grupurilor teroriste;
  • deteriorarea sau distrugerea unor edificii, simboluri ale „inamicului” (arderea drapelului SUA sau al Israelului, portrete ale liderilor politici, simbolul democraţiei – World Trade Center, alte obiective apreciate ca având importanţă strategică: sedii ale unor instituţii guvernamentale, cazărmi, depozite de muniţie, televiziuni, radiouri);
  • să contribuie la sporirea reputaţiei şi a credibilităţii în lume a grupului;
  • să facă cunoscută adevărata credinţă şi convertirea la Islam;
  • obţinerea de bani şi echipamente;
  • descurajarea investiţiilor străine sau a programelor guvernamentale de asistenţă;
  • influenţarea alegerilor;
  • eliberarea de prizonieri;
  • răzbunarea.

Scopuri pe termen lung[17]:

  • cauzarea de schimbări dramatice în guvernele legale până la revoluţie, război civil sau război între naţiuni;
  • influenţarea deciziilor politice pe plan local, naţional sau internaţional;
  • ajungerea la negocieri politice sau atingerea ţelului pentru care luptă prin constrângere;
  • câştigarea recunoaşterii politice, ca etnie sau grup naţional.

Scopurile acestor terorişti, fie ei fundamentalişti radical-islamici sau făcând parte din culte apocaliptice, cu predilecţie în spre terorism, nu sunt atât de complexe pe cum par, ci intenţionat sunt făcute să pară confuze. De exemplu, în cazul acestor culte apocaliptice putem să identificăm nu doar motivaţia ci şi obiectivul. Dacă motivul afirmat sau obiectivul unui grup terorist este chiar sfârşitul lunii, cel mai important lucru este să nu ne lansăm în dezbateri privind moralitatea planului ci să îl luăm în serios şi să-l includem în strategia noastră de luptă împotriva terorismului. Acest demers este vital dacă, un asemenea grup încearcă să-şi atingă obiectivul folosind armele de distrugere în masă.

Percepţia fanaticilor din sectele milenariste şi a altor tipuri de mişcări apocaliptice, este foarte diferită dar, a crede că aceasta îi face mai puţin raţionali şi calculaţi în urmărirea scopurilor sau mai puţin hotărâţi să-şi atingă obiectivele este o gravă greşeală. Astăzi, distrugerea lumii sau a unor mari părţi din ea, de către factori nestatali, pentru indiferent ce motiv, nu mai este de domeniul „science function”, ci a devenit un risc politic internaţional şi de securitate, care nu va cunoaşte nici o frontieră.

 

[1] Ferchedău-Muntean, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p. 203

[2] Duţu, C., De la războiul de nimicire la toleranţă, Editura Paralela 45, 2003, p.47

[3] Ibidem, p.48

[4] Ferchedău-Muntean, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p.205

[5] Coranul, trad., Isopescu, S.O., Editura Cartier, p.201

[6] Duţu, C., De la războiul de nimicire la toleranţă, Editura Paralela 45, 2003, p.104

[7] Barber, B., R., Jihad versus McWorld, Editura Incitatus, Bucureşti, 2002, p.201

[8] Coranul, trad., Isopescu, S.O., Editura Cartier. p.201

[9] Duţu, C., De la războiul de nimicire la toleranţă, Editura Paralela 45, 2003, p.137

[10] TC 19-16 Coutering Terrorism on US Army on Installation, pp. 1-4.

[11] Ibidem, pp. 1-6.

[12] Ştefan, I., în Revista Spirit Militar Modern, nr. 6, 2001, p. 21.

[13] Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p.205.

[14] Timofte, A.,R., Terorismul Internaţional structurat, În Revista Profil, nr. 3/2005, p.26

[15] D., Moraru, Moştenirea Al-Quaeda, în Revista Lumea, Nr.9/2005, p.18-19

[16] Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, pp. 212-213.

[17] TC 19-16 Coutering Terrorism on US Army on Installation, pp. 1-7.

Loading...