loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Terorismul modern diferă de cel din trecut prin aceea că victimele sunt în mod frecvent civili inocenţi, folosiţi arbitrar ca ţinte, iar prin intermediul mass-media a crescut impactul pe care actele teroriste îl are asupra publicului larg. Actele de violenţă sunt aduse cu ajutorul televiziunii în casele milioanelor de oameni din întreaga lume. Acest lucru le garantează teroriştilor că cererile, plângerile şi scopurile acestora sunt mediatizate.

Acţiunile teroriste, în general, se bazează pe atacurile executate anterior, iar teroriştii trag învăţăminte din acestea, analizând reuşitele şi nereuşitele. Totuşi, tehnicile teroriste evoluează pe măsura progreselor făcute de ştiinţă, de modalităţile de răspândire a cunoştinţelor, a dezvoltării capabilităţilor sistemelor de securitate şi a evaluării efectelor mediatice ale atentatelor. Se poate observa că astăzi sunt mai rare atentatele cu bombă contra avioanelor, deoarece înmulţirea acestui tip de acţiuni a antrenat un răspuns eficace din partea companiilor aeriene şi a statelor.

Sunt cunoscute două tipuri de activităţi teroriste: prima îndreptată împotriva bunurilor (acţiuni care urmăresc distrugerea de clădiri, avioane sau alte simboluri) iar cea de-a doua împotriva persoanelor (răpiri, sechestrări, asasinate sub diferite forme)[1]. Există în aceste două tipuri o mare varietate de acţiuni posibile, în care se lovesc atât persoanele cât şi bunurile materiale (deturnări de avioane). Exemple elocvente sunt atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA, în care s-au deturnat avioanele şi apoi au fost distruse sau lovite şi clădiri.

2.2.1. Modelul acţiunilor teroriste

Deşi, conform lui Brian Jenkins, există tendinţa de a aprecia că fiecare grup terorist are propriul „modus operandi”, studierea post-operativă a atacurilor teroriste din întreaga lume de către compartimentele de analiză a pericolelor din cadrul diferitelor agenţii de apărare a ordinii publice a evidenţiat că acestea au anumite puncte comune.

Cronologic, în linii mari, au fost identificate următoarele faze ale unei acţiuni teroriste:

  1. faza premergătoare;
  2. faza de iniţiere;
  3. faza negocierilor;
  4. faza derulării incidentului;
  5. faza postincident.

Activitatea în faza premergătoare presupune selectarea ţintelor, o planificare meticuloasă, executarea recunoaşterilor, o perioadă de pregătire şi repetiţii.

Grupările teroriste au în vedere legătura acesteia cu obiectivele proprii, capacitatea de a ajunge la ţintă fără probleme majore, scopul acţiunii teroriste şi valoarea ştirilor produse de către atac. De regulă, selectarea ţintei se realizează prin utilizarea atentă a unui număr mare de mijloace de informaţii, care au rolul de a stabili identitatea acesteia, acţiunile de rutină, nivelul de protecţie al ţintei respective, gradul de risc al teroriştilor, în funcţie de natura atacului, mijloacele de care dispun şi intervalul de timp aflat la dispoziţia teroriştilor pentru declanşarea atacului.

Uneori echipele de recunoaştere nu se întâlnesc cu cei care planifică sau cu cei care vor executa atacul. Informaţiile sunt transmise acestora prin intermediul unei celule specializate de oameni de legătură sau prin mesaje.

În faza de iniţiere executanţii se deplasează spre ţintă sub acoperire sau pe rute diferite. Când este necesar se utilizează nume, legitimaţii sau paşapoarte false. Armele şi alte echipamente sunt trimise separat pe diferite căi într-o locaţie dinainte stabilită, de unde acestea sunt distribuite teroriştilor. În aceste acţiuni, grupurile teroriste includ echipe de asalt şi de sprijin, iar liderii servesc ca negociatori. Pe parcursul derulării acţiunii, ambele echipe participă la securizarea zonei, la supravegherea ostaticilor şi dacă este cazul a intrărilor şi a ieşirilor.

În timpul acestei faze a operaţiunii, prioritatea atentatorului este de a evalua care sunt punctele de avantaj tactic. Înaintea oricărui atac terorist, se caută, în general, următoarele elemente într-un număr suficient de mare pentru a duce planul la bun sfârşit[2]:

  • elementul surpriză;
  • plasarea într-o poziţie tactică favorabilă, pentru a fi prezent la faţa locului fără a fi observat sau detectat de către ţintă sau de către personalul destinat securităţii acesteia, fiind preferabilă tactica plasării în mulţime;
  • raza de bătaie a armamentului/mijloacelor de atac la dispoziţia atentatorului;
  • raza vizuală (suprafaţa observabilă şi spaţiile moarte);
  • alegerea timpului, locului şi condiţiilor favorabile atacului;
  • posibilitatea creării de diversiuni, atacuri secundare sau ulterioare;
  • resursele logistice la dispoziţie: bani, vehicule, acte de identitate false, deghizări etc.;
  • existenţa capacităţii adecvate de planificare (de exemplu: o răpire necesită luarea în consideraţie a sute de detalii, cum ar fi locul de refugiu, asigurarea hranei şi apei, organizarea unui sistem de pază capabil să păzească 24 de ore din 24 persoana răpită etc.);
  • capacitatea de proiecţie la locul atacului fără a trezi suspiciuni;

Negocierea, pe parcursul derulării incidentului este declanşată atunci când liderii decid că este oportun iar dialogul nu este decât un pretext, deoarece revendicările sunt rar satisfăcute. Acest pretext ascunde interesul pentru propagandă şi pentru câştigarea publicităţii. Executarea ostaticilor sau distrugerea avionului deturnat, cresc şi mai mult impactul mediatic. Dacă cererile le sunt satisfăcute, ostaticii pot fi eliberaţi sau teroriştii pot să-şi mărească pretenţiile. Dar, la fel de bine se poate renunţa la faza de negociere, iar tensiunea să dureze săptămâni sau chiar luni de zile.

Ultima fază pentru terorişti este foarte importantă. Sfârşitul ideal al unei luări de ostatici este fuga organizată, dispariţia în ascunzători stabilite dinainte, ceea ce necesită un grad ridicat de pregătire şi experienţă. De cealaltă parte, piraţii aerului sunt mult mai vulnerabili şi în special cât timp avionul se află la sol.

2.2.2. Strategiile şi tehnicile terorismului

Indiferent de forma de manifestare, actele teroriste se desfăşoară după strategii şi tehnici proprii cu mijloace diverse.

Operaţiile teroriste, în general, se bazează pe atacurile executate anterior, iar teroriştii trag învăţăminte din acestea, analizând reuşitele şi nereuşitele.

Strategia unor reţele teroriste de a alege o tehnică sau alta, depinde de gradul de accesibilitate la ţinta vizată, de sistemul de apărare al acesteia, de condiţiile care le oferă mediul în care se pregăteşte atacul, de numărul membrilor şi de capacităţile grupării (susţinerea logistică), precum şi de impactul mediatic scontat.

Terorismul este esenţialmente o strategie bazată pe impactul psihologic. Toate tehnicile şi formele de luptă conţin un element psihologic important, care vizează atât scăderea moralului „inamicului”, cât şi întărirea încrederii în forţele proprii şi a voinţei de a lupta.

De altfel, încercarea de a face să pară că autorităţile unui stat sunt neputincioase în a menţine ordinea sau de a impune respectarea legii, este o altă strategie a terorismului şi anume „strategia haosului[3]. Această strategie este o modalitate de a produce o atmosferă de dezordine şi insecuritate, o stare de spirit neproductivă în rândul populaţiei şi mai ales sentimentul de teamă permanentă.

Perseverenţa sau strategia luptei de uzură, prin lovituri punctuale, este singura modalitate de a concepe terorismul, deoarece este binecunoscută inferioritatea forţelor sale, în comparaţie cu mijloacele la dispoziţia unui guvern, iar teroriştii sunt conştienţi de aceasta. Ei presupun că dacă se insistă, chiar şi cu o forţă mai mică, dar prin acţiuni precise şi eficace, guvernul ar putea să cedeze până la urmă.

În general, entităţile teroriste preferă să acţioneze după metode verificate sau prin copierea altor acţiuni. Stăpânirea unor tehnici, permite cu timpul, rafinarea lor sau împletirea acestora (maşini-capcană care explodează în lanţ, unele după altele, cu scopul de a lovi persoanele care se aproprie să ajute victimele primei explozii). Membrii mişcării Hamas sau a Jihadului Islamic din Palestina au recurs la practica atentatelor sinucigaşe după 1994, inspirându-se din forma şiită de autosacrificiu. Există o expresie consacrată, Bassamat al-farah - surâsul bucuriei, ce desemnează extazul ce se citeşte, se spune, pe faţa martirilor înainte de aşi da viaţa[4].

Tradiţional, terorismul suicidal reprezintă o problemă care s-a manifestat în special în Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est. În ultimele decenii, însă, această formă de manifestare a terorismului s-a extins la nivel global, majoritatea organizaţiilor teroriste apelând la atacul suicidal ca vector de lovire a unor obiective militare şi civile.

Opţiunea grupărilor teroriste pentru această metodă de acţiune se explică prin puternicul impact pe care îl pot obţine, în special în plan psihologic.

Principalele atuuri ale acestei forme de terorism sunt:

  • diversitatea tehnicilor suicidare („bombe umane”, maşini-capcană cu şoferi kamikadze, terorişti ai aerului etc.);
  • gradul ridicat de eficienţă (pagube materiale semnificative obţinute cu minimum de investiţii umane, materiale şi financiare);
  • inducerea unei stări permanente de insecuritate şi teamă generalizată.

Apariţia Jihadului globalizat - promovat acum de reţeaua
Al-Qaeda – a determinat reconvertirea componentei terorismului sinucigaş în strategie de acţiune a organizaţiilor extremist-islamice, precum şi extinderea cadrului de ţinte vizate (fiind depăşit nivelul naţional, identificarea atacurilor a devenit aproape imposibilă).

Pentru anticiparea unei acţiuni teroriste sinucigaşe este necesar studierea atât a raţiunii de a acţiona a teroriştilor, cât şi a modului de operare. Pregătirea psihică a unui candidat pentru acţiuni sinucigaşe îi asigură acestui personaj o siguranţă maximă în desfăşurarea acţiunii. Acesta nu este nici disperat, nici nervos şi nu va încerca să dispară de la locul de acţiune, va urmări doar provocarea a cât mai multe victime, înainte de a muri.

În Orientul Apropiat, sinucigaşii, care recurg la atentate în oraşe din Israel, provoacă reacţia imediată a guvernului de la
Tel Aviv. Reacţia se concretizează în încercuirea, de către armată, a zonei de unde provine atentatorul, pentru găsirea complicilor şi responsabililor reţelei care a organizat atentatul. Intrarea trupelor în zonă oferă posibilitatea altor sinucigaşi de a se infiltra în zonele ocupate de „inamic” şi de a aplica principiul martiriului pentru a influenţa opinia publică.

Terorismul sinucigaş este o metodă operaţională în care actul atacului implică moartea atentatorului. Teroristul ştie că, dacă nu moare, atacul planificat nu este îndeplinit. Atacul este declanşat prin detonarea explozibilului purtat de terorist sub forma unor dispozitive aflate pe corp sau în vehiculul pe care îl conduce.

Atacurile sinucigaşe sunt motivate religios, cu unele accente naţionaliste şi ideologice.

Se disting două tipuri de operaţiuni sinucigaşe[5]:

  • operaţiunile pe câmpul de luptă, atacatorii sinucigaşi fiind integraţi în grupuri de atac;
  • operaţiuni în afara câmpului de luptă: majoritatea operaţiunilor de acest tip implică un singur sinucigaş (excepţie fac atacurile sinucigaşe ale Hamas, unde au fost implicaţi mai mulţi atacatori) şi urmăresc distrugerea unor elemente de infrastructură militară, politică, economică, socială şi culturală, atacurile fiind îndreptate atât împotriva civililor (autobuze, locuri aglomerate, clădiri), cât şi a unor personalităţi politice şi militare.

În general, teroristul sinucigaş („şahid” - martir) este tânăr (între 18-27 de ani), necăsătorit şi şomer. Prin sacrificiul personal, şahidul crede că va obţine ameliorarea statutului social propriu şi al familiei sale.

Familiei „şahidului” i se aduc onoruri şi laude, primind recompense financiare consistente faţă de posibilităţile de subzistenţă normale (de obicei, câteva mii de dolari).

În ceea ce priveşte avantajele personale, şahidul beneficiază de „viaţă eternă în Paradis”, precum şi de privilegiul de a promite aceeaşi viaţă pentru 70 dintre rudele sale.

În cazul unor grupări (Al-Qaeda), tinerii sunt recrutaţi din rândul celor care au studiat în Occident, au o carieră şi cetăţenie occidentală. De cele mai multe ori, aceştia provin din medii sociale elevate, marea majoritate fiind perfect integraţi în societate. Comportamentul lor se schimbă, de regulă, după întâlnirile cu liderii spirituali ai grupării, care îi conving să revină la „adevăratul Islam”.

Terorismul sinucigaş reprezintă o metodă eficientă de obţinere a unui efect maxim în plan psiho-social, economic şi al securităţii

În ceea ce priveşte această strategie, cel mai mare risc îl reprezintă combinaţia dintre terorismul suicidal şi armele de distrugere în masă (ADM). Accesul organizaţiilor adepte ale strategiei sinucigaşe la ADM ar putea determina efectuarea relativ facilă a unor atentate de amploare, urmare a eficacităţii aproape totale a acţiunilor de suicid.

Acţiunile teroriste variază în funcţie de diferiţi factori: gradul de instruire a teroriştilor şi posibilităţilor lor de a obţine anumite materiale, caracteristicile ţintei, ripostele forţelor de ordine etc.

Există totuşi tendinţe în utilizarea anumitor tehnici. Aproape toate acţiunile teroriste înregistrate în întreaga lume se încadrează în şase tactici de bază, respectiv:

  • atentate cu bombe;
  • asasinate;
  • atacuri armate;
  • răpiri;
  • deturnări;
  • luări de ostatici;
  • jafuri;

Teroriştii aruncă în aer diverse obiective, ucid oameni sau iau ostatici. Orice atac terorist nu este, în ultimă instanţă, decât o variantă a acestor activităţi.

Din analiza situaţiilor de profil, rezultă faptul că formele de acţiune cele mai uzitate în realizarea actelor teroriste sunt[6]:

  1. acţiunea directă;
  2. acţiunea acoperită;
  3. acţiunea indirectă.

1) Acţiunea directă

Acţiunea directă constă în atacul deschis, armat, asupra ţintei vizate, în scopul ocupării obiectivului (cu sau fără ostatici), capturării, răpirii sau nimicirii unor persoane, creării de panică, derută şi groază în rândul populaţiei.

În raport cu scopul acţiunii, natura obiectivului vizat, condiţiile concrete existente în zonă şi alte elemente de ordin tactic, sociologic şi psihologic, în acţiunea directă se face uz de o serie de procedee specifice, între care cele mai frecvente sunt:

  1. atentatul;
  2. atacul obiectivelor fixe;
  3. atacul obiectivelor mobile (deturnarea).
  4. a) Atentatul este unul dintre principalele procedee de acţiune folosite de terorişti şi se adoptă în scopul suprimării fizice a unor personalităţi marcante sau grupuri de persoane care, prin activitatea lor, au afectat interesele grupării teroriste. De regulă, ţinta acestor acţiuni sunt: şefi de state, diplomaţi, înalţi demnitari şi alte personalităţi politice, oameni de afaceri, comandanţi militari şi şefi de poliţie etc.

Ca modalităţi concrete de executare a acţiunilor asupra personalităţilor vizate, elementele teroriste folosesc: atentatul cu bombă, asasinatul; ambuscadele teroriste (atentatul prin atac armat, în forţă, rapid şi prin surprindere; atentatul executat prin atac izolat; atentatul executat printr-o acţiune armată specială); răpirea de persoane; luarea de ostatici (sechestrarea de persoane).

Atentatul cu bombă este cel mai utilizat, aproximativ 67-70% din toate incidentele teroriste înregistrate în ultima perioadă au fost atribuite bombelor. Bomba sau „arma săracului” este cea mai populară, deoarece este ieftină, uşor de produs şi asamblat, adaptabilă la o gamă variată de necesităţi şi dificil de detectat.

Creşterea numărului de atentate cu bombă şi folosirea unor dispozitive explozive din ce în ce mai sofisticate au făcut Comitetul de Standardizare pentru Eliminarea Armamentului Exploziv al NATO să clasifice aceste dispozitive explozive improvizate după[7]:

  • mijloacele de aducere la ţintă:
  • bombele transportate chiar de către teroristul sinucigaş;
  • maşinile capcană;
  • încărcături amplasate în diferite locaţii;
  • bombe lansate din diverse dispozitive mai mult sau mai puţin improvizate şi bombele poştale (scrisori, colete).
  • modul de activare şi după folosire (efectul la ţintă):
  • dispozitivele explozive activate prin comandă (radio, circuite electrice, dispozitive mecanice);
  • activate de către ţintă (la tracţiune, la apăsare, presiune, întrerupătoare electrice);
  • întârziate (ceas, fitil, reacţii chimice, presiune atmosferică).
  • din punct de vedere la utilizării:
  • dispozitive tactice – utilizate împotriva unei persoane (militar) sau a unui grup restrâns de persoane (dispozitive cu încărcătură mică de exploziv; mine antipersonal; grenade; proiectile de aruncător; alte bombe capcane);
  • dispozitive strategice – utilizate fără a face discriminare între militari şi civili (explozii în locuri publice aglomerate; centre comerciale sau de afaceri; avioane);

Asasinatul este probabil cea mai veche tehnică dar care încă este folosită. Acesta este văzut ca o artă de către adepţii lui
Abu Musab Al-Zarqawi, cel mai căutat terorist din Irak. Până la sfârşitul lunii octombrie 2004 în Irak au fost asasinate prin diferite moduri peste 35 de persoane răpite (militari şi civili) de către mai multe grupări teroriste[8]. Prin aceste asasinate chiar televizate şi executate cu atâta sânge rece, se încearcă crearea sentimentului de teamă şi nesiguranţă în rândurile populaţiei şi a forţelor din zonă dar şi influenţarea opiniei publice.

Atentatul prin atac armat, în forţă, rapid şi prin surprindere este un procedeu violent, adoptat în scopul suprimării fizice a persoanei vizate, urmat de retragerea echipelor teroriste din zona acţiunii respective. Pentru desfăşurarea cu succes a acţiunii respective, se încearcă dezorientarea organelor de ordine, concomitent cu blocarea circulaţiei în zonă.

Atentatul executat prin atac izolat constituie un procedeu de acţiune utilizat frecvent de terorişti, deoarece angajează efective reduse. Se foloseşte în combinaţie cu asasinatele, răpirile sau sechestrările de persoane.

Atentatul executat printr-o acţiune armată specială, denumit şi atacul nominal, este un procedeu care se adoptă pe baza unor informaţii sigure despre persoana vizată şi mijlocul de locomoţie folosit.

Ambuscadele teroriste (atacurile armate) sunt în general bine gândite şi executate cu precizie. Deseori, în planul ambuscadei sunt incluse echipe de diversiune şi de fixare. Trebuie să luăm în considerare că teroriştii au timpul de partea lor şi pot trece săptămâni, poate chiar luni, pregătind o operaţiune. Teroriştii au avantajul că îşi pot alege timpul şi locul de desfăşurare a operaţiunii. De asemenea, dacă persoana stabilită drept ţintă foloseşte mereu aceeaşi rută, teroriştii pot efectua nenumărate acţiuni „la rece” până se trece la execuţia atacului.

Nu toate ambuscadele sunt pregătite pentru a ucide. După cum ne-a arătat istoria, aceste procedee au fost folosite cu succes pentru a orchestra răpiri. Răpirile în scopul obţinerii unor răscumpărări au înregistrat în ultimele două decenii un procent de 7,9% din totalitatea incidentelor teroriste.

Diferenţa între răpire şi luare de ostatici este extrem de mică în lumea terorismului. Cu toate acestea, răpitorul se identifică adesea cu persoana care îşi ascunde victima în locuri secrete şi face cereri materiale (bani, armament), pe când cei care iau ostatici se confruntă cu autorităţile şi îşi ţin victimele „la vedere” pentru a-şi obţine răscumpărarea. Natura cererilor celor care iau ostatici este de cele mai multe ori materială, dar şi concesiile politice sunt cerute frecvent în schimbul vieţii ostaticilor.

Aceste tehnici sunt folosite foarte frecvent de către insurgenţii irakieni în războiul de uzură dus împotriva „ocupanţilor”, răpind cetăţeni ai ţărilor participante la reconstrucţie şi solicitând guvernelor acestora, retragerea contingentelor de militari şi a altor categorii de personal din teritoriile irakiene. Aici au apărut şi câteva grupări noi ca Armata Islamică din Irak sau Steagurile Negre afiliată Armatei Islamice Secrete de Eliberare.

Importanţa cazurilor de luare de ostatici:

  • în primul rând, pentru că sunt de actualitate şi aceste cazuri atrag atenţia mass-media;
  • în al doilea rând, faptul că sunt implicate vieţile unor oameni nevinovaţi măreşte tragedia. În acest fel teroriştii exercită o presiune mai mare, impunând rezolvarea cererilor.
  • în cele din urmă, luările de ostatici pot reprezenta o ultimă soluţie a teroriştilor în cazul unui eşec. În acest mod ei îşi pot negocia scăparea.

Este foarte adevărat că aceste tehnici teroriste sunt legate de alte practici precum asasinatele sau deturnările aeriene.

  1. b) Atacul obiectivelor fixe[9] cu foc, combinat cu acţiuni desfăşurate rapid şi prin surprindere asupra elementelor sistemului de securitate, cu sau fără luare de ostatici, sau pentru jaf, cuprinde: atacul simultan pe două direcţii; atacul pe o direcţie favorabilă, precedat de acţiunea demonstrativă pe o direcţie secundară; atacul legendat.

Atacul simultan pe două direcţii, respectiv, atacul pe o direcţie favorabilă, precedat de acţiunea demonstrativă pe o direcţie secundară, urmăresc desfăşurarea rapidă a comandoului terorist, pătrunderea în obiectiv, neutralizarea sistemului de protecţie, ocuparea obiectivului, luarea de ostatici şi începerea satisfacerii cererilor ultimative sau jaful.

Atacul legendat, bazat pe pătrunderea legală în obiectivul „vizat” (utilizându-se legende plauzibile), este continuat de ameninţarea cu arma, sechestrarea personalului şi prezentarea programului de revendicări şi condiţii. Este cel mai utilizat procedeu în majoritatea acţiunilor teroriste cunoscute.

Operaţiunile teroriste sunt scumpe. Pentru a-şi putea finanţa activităţile, teroriştii jefuiesc bănci şi vehicule blindate care transportă cantităţi mari de bani. Jafurile asupra băncilor sunt folosite de asemenea ca teste în programul de pregătire a teroriştilor. Teroriştii văd aceste jafuri ca o operaţiune tactică. Ei organizează cercetarea, planifică rute de scăpare şi operează cu un grad înalt de eficienţă. Armamentul automat şi deghizările sunt folosite frecvent. Asaltul asupra unei bănci nu este văzut de terorişti ca un jaf, ci mai degrabă ca o expropriere de fonduri.

  1. c) Atacul obiectivelor mobile (deturnarea) este realizat ca act premeditat de capturare a unui mijloc de transport şi schimbarea direcţiei de deplasare a acestuia, sub ameninţarea armei. Deturnarea se execută asupra aeronavelor, navelor, mijloacelor de transport rutiere şi feroviare.

Deturnarea avioanelor este şi ea o tehnică destul de veche. Dar, probabil, sursa de inspiraţie pentru terorişti au fost acţiunile de acest gen asupra terenurilor sau a camioanelor ce transportau substanţe inflamabile.

Dintre toate mijloacele mobile menţionate, avionul a constituit, cel mai des, ţinta deturnărilor. În acest caz, acţiunea se declanşează, de regulă, imediat după decolarea navei, când echipajul de bord este ocupat cu executarea manevrelor de zbor, iar pasagerii sunt legaţi cu centurile de siguranţă.

Avioanele au devenit ţinte pentru terorişti deoarece sunt construite din materiale uşoare deci este nevoie de o cantitate mică de exploziv, bine plasat pentru a le distruge. Pentru că teroriştii urmăresc un efect spectaculos, aceştia vizează cel mai adesea zborurile internaţionale, cu un număr mare de pasageri şi de mai multe naţionalităţi.

Tehnicile de distrugere a avioanelor sunt diverse:

  • distrugerea avioanelor de la sol, cu rachete – tehnică eficace împotriva unui avion de dimensiuni mari care zboară la altitudine joasă, iar această tehnică poate fi utilizată chiar de un singur om; (Al-Qaeda şi grupurile afiliate la aceasta au intrat în posesia rachetelor sol-aer portabile, aşa numitele MADPADS, pe care le-au întrebuinţat în cazul unor atacuri, atât reuşite, cât şi nereuşite, asupra aeronavelor civile şi militare. Această serie include atacurile nereuşite din Kenia, îndreptate împotriva zborurilor companiei
    El Al” în 2002, precum şi atacurile reuşite asupra avioanelor militare şi civile din Irak.)
  • bombe instalate sub scaunul unui pasager cu un declanşator care acţionează la presiune şi care pot fi declanşate în momentul în care un pasager se aşează;
  • bombe cu ceas, în bagaje;
  • mecanisme explozive, cu un senzor barometric;
  • deturnarea avioanelor, pilotarea acestora de către terorişti şi lovirea lor de clădiri etc.

O variantă particulară a acestui procedeu o reprezintă deturnarea aeronavelor în scopul izbirii lor de edificii înalte - cazul 11 septembrie 2001 – care produc pierderi de vieţi omeneşti (inclusiv a atentatorilor) şi pagube materiale însemnate.

Practica sinuciderii nu este nici ea nouă şi nici faptul că un terorist pilotează avionul deturnat. Totuşi, atentatele (deturnarea avioanelor) din 11 septembrie 2001 sunt de o noutate esenţială în ceea ce priveşte numărul de victime, dimensiunea pagubelor, recesiunea economică produsă şi poate subtilitatea cu care teroriştii au reuşit să urce la bordul avioanelor, trecând fără probleme prin toate sistemele de securitate din aeroporturi şi peste toate măsurile de reducere a vulnerabilităţii avioanelor.

2) Acţiunea acoperită

Prin acţiunea acoperită se urmăreşte asasinarea unor persoane, distrugerea sau incendierea unor imobile, prin diverse procedee şi metode.

Plasarea/expedierea/înmânarea de obiecte explozive (colete, plicuri, buchete de flori, cadouri cu încărcături explozive sau otrăvitoare) prin poşta obişnuită sau prin persoane deghizate urmăreşte producerea de explozii, fie în timpul folosirii obiectelor respective, fie cu întârziere.

În funcţie de modul de utilizare a explozivilor şi a mecanismelor explozive, se poate stabili gradul de perfecţionare tehnică a organizaţiilor teroriste. Se poate porni de la confecţionarea unor dispozitive explozive improvizate sau primitive precum un „cockteil Molotov” sau  utilizarea unor butelii cu gaz, umplute cu diverse obiecte dure sau tăioase: cuie, bile, ace, piuliţe, cioburi de sticlă sau lame (tehnică utilizată şi în vara anului 1995 în Franţa), la folosirea unei cisterne cu combustibil drept bombă, până la dispozitive în care sunt utilizate detonatoare telecomandate şi cei mai puternici explozivi.

Plasarea încărcăturilor explozive se face prin[10].

  • pătrunderea legendată în obiectivul vizat şi ascunderea materialului exploziv în locul dorit pentru efectul scontat;
  • exploatarea neatenţiei personalului din sistemul de securitate al obiectivului;
  • utilizarea unor persoane corupte din rândul salariaţilor obiectivului, a legitimaţiilor acestora sau a unor documente false;
  • abandonarea de autoturisme cu încărcături mari de exploziv în apropierea obiectivului (telecomandarea exploziei în momentul apropierii mijlocului de transport de ţinta vizată);
  • îngroparea sau ascunderea încărcăturilor în coşurile pentru gunoi, canale, guri de scurgere ori în obiecte improvizate.

Lansarea cu ajutorul unor mijloace tehnice reactive (sau improvizate) a unor încărcături explozive se pune în practică atunci când nu este posibilă apropierea de obiectivul vizat, iar acesta are o suprafaţă considerabilă (ex: bazele militare).

3) Acţiunea indirectă

Terorismul este esenţialmente o strategie bazată pe impactul psihologic. Toate tehnicile şi formele de luptă conţin un element psihologic important

Acţiunea indirectă (psihologică), ca formă de luptă teroristă vizează atât scăderea moralului „inamicului”, diminuarea capacităţii de rezistenţă psihică, la nivelul persoanelor, grupurilor de interese şi chiar a naţiunilor, cât şi întărirea încrederii în forţele proprii şi a voinţei de a lupta.

În sensul cel mai larg, agresiunea psihologică reprezintă ansamblul procedeelor puse în mişcare în mod intenţionat, pentru a reuşi manipularea persoanelor, grupurilor sau a unei întregi societăţi, în scopul de a le devia conduita politică, de a le domina gândirea sau chiar de a le subjuga[11].

Procedeele cele mai des întâlnite în acţiunile teroriste indirecte sunt:

  • ameninţările sau cerinţele adresate prin telefon sau scrisori anonime diferitelor personalităţi (direct sau indirect - familiilor acestora);
  • lansarea de alarme anonime prin mass-media sau telefoane anonime care anunţă iminenţa producerii unui atentat terorist;
  • preocupările pentru procurarea şi folosirea mijloacelor radioactive, chimice şi biologice.

Acţiunile teroriste fiind scumpe, aşa cum am mai amintit, „actorii acestei scene” – teroriştii, din fericire, nu utilizează armament sofisticat, ci doar armament uşor şi explozivi. În prima categorie sunt incluse pistoale, puşti, armament automat uşor, grenade de mână, iar din cea de-a două categorie fac parte dispozitivele explozive improvizate.

Armamentul avansat nu a fost utilizat, dar totuşi, teroriştii vor continua să caute căile de acces spre asemenea categorii de armament.

Folosirea armamentului avansat măreşte atenţia primită din partea mass-media ca rezultat al incidentului. Acest tip de publicitate este de cele mai multe ori obiectivul primar al unei operaţiuni teroriste. Politica internaţională ar trebui să se asigure că nici o grupare teroristă nu poate intra în posesia armamentelor şi a materialelor NBC. Potenţialele consecinţe pe plan politic, social şi economic, necesită vigilenţă neîntreruptă şi o planificare în detaliu a tuturor operaţiilor antiteroriste pentru a contracara o asemenea ameninţare.

 

[1] Duţu, P. Terorismul şi manipularea oamenilor în Impact Strategic Nr.1/2004, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p.34

[2] Ministerul apărării naţionale, Detaşamentul de Intervenţie Rapidă, Terorismul – fenomen complex, Documentar, p.55

[3] Ferchedău-Muntean, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere, Editura Omega, Bucureşti, 2001, p.61

[4] Marret, J. L., Tehnicile terorismului, Editura Corint, Bucureşti, 2002, p.13

[5] Ministerul apărării naţionale, Detaşamentul de Intervenţie Rapidă, Terorismul – fenomen complex, Documentar, p.20

[6] Grădinaru, G., Terorismul – factor de risc al securităţii naţionale, Teză de doctorat, Bucureşti, 2000, p.30.

[7] Tc 19-16 Countering Terrorism on US Army on Installation, cap.1, p.13-14

[8] Realitatea TV, în cadrul emisiunilor informative din 31 octombrie 2004.

[9] Ministerul apărării naţionale, Detaşamentul de Intervenţie Rapidă, Terorismul – fenomen complex, Documentar, p.58

[10] Ibidem, p.59

[11] Ibidem, p.60.

Loading...