loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Schimbările politice majore produse la nivel global şi regional în ultimul deceniu, influenţează în mod semnificativ relaţiile internaţionale şi redefinesc locul şi rolul organismelor euroatlantice şi europene în ecuaţia de securitate continentală şi mondială.

Procesul globalizării s-a accentuat şi a devenit omniprezent, dar peisajul strategic mondial este încă eterogen iar transformările zonale şi regionale sunt diferenţiate şi particularizate. De-a lungul erei moderne, ne-am obişnuit cu ideea că ordinea este echivalentă cu deţinerea controlului. În noua „ordine mondială” nimeni nu deţine controlul. Ba mai mult, nu se ştie ce ar însemna, în aceste condiţii a deţine controlul.

Procesul de integrare şi remodelare a arhitecturii de securitate aflat în plină derulare este dublat de fenomenul concurent al fragmentării şi dezintegrării. Se accentuează disparităţile, cresc vulnerabilităţile şi se intensifică fluxurile comerciale şi demografice favorizând apariţia şi manifestarea unei game complexe de ameninţări, riscuri şi provocări. În aceste condiţii, continuă să crească interdependenţa statelor în asigurarea propriei securităţi şi în aplicarea politicilor de protejare şi de promovare a intereselor naţionale şi a valorilor universale, pe baza afirmării tot mai evidente a principiilor democraţiei şi economiei de piaţă ca elemente definitorii ale stabilităţii, siguranţei şi bunăstării popoarelor[1].

Evenimentele care au avut loc în ultimul deceniu al secolului XX au condus la schimbări majore în sistemul de relaţii dintre state şi grupări de state şi între acestea şi organismele de securitate europene şi euro-atlantice. Evoluţia imprevizibilă a acestor raporturi, în condiţiile manifestării fenomenului de globalizare a impus reconsiderarea conceptului de securitate.

Conceptul de securitate a cunoscut de-a lungul timpului modificări vizibile , exprimate prin atitudinea statelor faţă de condiţiile considerate ca necesare pentru definirea şi realizarea conţinutului său.

Termenul de securitate derivă din latinescul
securitas-securitatis şi desemnează o stare de pace, calm, lipsă de primejdie.

Dicţionarul explicativ al limbii române prezintă securitatea drept: „faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentimentul de încredere şi de linişte pe care îl dă cuiva absenţa oricărui pericol[2]. În plan subiectiv, sentimentul de încredere şi linişte trebuie să se asocieze în cele mai multe cazuri cu termenul de certitudine. Securitatea devine reală, efectivă, atunci când dobândeşte certitudini.

Securitatea înţeleasă „ca stare”, nu trebuie confundată cu politica de securitate a unui stat sau a unei organizaţii şi nici cu potenţialul sau cu acţiunile desfăşurate pentru asigurarea sa; ea apare ca rezultantă a acţiunii politice desfăşurate în scopul echilibrării dinamice a forţelor generatoare de stabilitate şi progres.

Privită prin prisma politicii care o potenţează, securitatea poate fi tratată drept „proces continuu şi dinamic în care se combină strategii, resurse şi eforturi ale unor vaste arii din sfera socialului, prin care se promovează interese de anvergură ale fiinţării respectivelor grupuri sociale[3].

Securitatea apare, în cele mai multe situaţii, ca o precondiţie a funcţionalităţii oricărei organizaţii sociale în raport cu acţiunea unor factori perturbatori interni sau externi generatori de insecuritate.

Securitatea poate fi definită ca o stare ce trebuie realizată pentru ca o persoană, un grup de persoane, un stat sau un grup de state, să poată acţiona neîngrădit pentru promovarea intereselor proprii, în condiţiile respectării normelor şi intereselor generale, adoptate şi recunoscute pe plan internaţional.

Conceptul de securitate naţională întâlnit după încheierea celui de-al doilea război mondial, folosit mai des în discursurile unor politicieni, strategi sau tehnicieni din diferite domenii şi devenit chiar concept esenţial pentru politica internă şi externă a unor state, a dobândit în ultimii ani o dezvoltare fără precedent, fiind pe cale de a se constitui o veritabilă teorie ştiinţifică tot mai bine individualizată, dar şi cu implicaţii practice deosebite.

Securitatea naţională reprezintă „starea în care trebuie să se găsească statul român pentru a putea să se dezvolte liber şi să acţioneze neîngrădit pentru promovarea intereselor fundamentale ale statului”[4]. În accepţiunea autorului, starea de securitate naţională integrează şi se realizează prin măsurile şi acţiunile întreprinse de stat în domeniile: politic, diplomatic, economic, social, cultural, moral, ecologic, umanitar, militar, juridic, tehnico-ştiinţific, sanitar, demografic.

Din analiza definiţiilor date în decursul timpului, „securităţii naţionale”, se poate deduce o diversitate de moduri de înţelegere a acestui concept: securitatea poate să însemne lipsa ameninţărilor la adresa valorilor sau absenţa temerilor că aceste valori vor fi atacate; securitatea este asigurată când nu trebuie să se sacrifice interesele legitime ale unui stat pentru a evita un războiul sau dacă este în stare să se apere atunci când este provocată.

Din perspectivă politico-militară, securitatea este interpretată ca o expresie a calităţii relaţiilor dintre state, bazate pe principiile dreptului internaţional, pe etica păcii şi coexistenţei paşnice, având drept esenţă şi finalitate înlăturarea forţei şi ameninţări cu forţa din relaţiile internaţionale, asigurarea integrităţii teritoriale, a independenţei şi suveranităţii naţionale a fiecărui stat[5].

Prin strategia de securitate naţională, statul român urmăreşte să realizeze concordanţa dintre obiectivele dezvoltării sale democratice şi cele ale stabilităţii şi securităţii europene.

Strategia de securitate naţională urmăreşte să întărească statutul României de furnizor de securitate şi stabilitate în zonă. Acceptarea şi aplicarea normelor internaţionale, soluţionarea prin negociere a problemelor litigioase, respectarea drepturilor omului şi promovarea relaţiilor de bună vecinătate cu toate statele din zonă, fac din România un partener capabil să participe la eforturile comunităţii statelor democratice de realizare a stabilităţii şi securităţii în spaţiul euro-atlantic.

Starea de securitate tinde să devină un concept multidimensional. Se au în vedere, în acest sens, pe de-o parte numeroasele riscuri nemilitare identificate ca fiind: instabilitatea economică şi politică, corupţia endemică, eroziunea identităţii culturale, riscuri ecologice majore iar pe de altă parte realizarea transferului de roluri din domeniul forţei armate în cel al mijloacelor nemilitare: agresiunea economică, agresiunea informaţională (operaţii informaţionale), subversiunea, terorismul, confruntarea ideologică, spionajul etc.

Definiţia oferită de dicţionarul de drept internaţional pentru securitatea internaţională este: „modul de organizare a relaţiilor internaţionale caracterizat prin aceea că toate statele lumii sunt la adăpost de agresiune, de orice act de folosire a forţei sau de ameninţare cu folosirea forţei precum şi prin siguranţa că fiecare stat în parte se bucură de protecţie colectivă”[6]. În acest caz securitatea este o acoperire a calităţii relaţiilor dintre state, bazate pe principiile dreptului internaţional, pe etica păcii şi coexistenţei paşnice.

Securitatea regională întruneşte o sumă de angajamente făcute din partea fiecăruia din statele cuprinse în zonă, de a nu leza interesele altui stat şi de a garanta integritatea, independenţa şi suveranitatea, precum şi rezolvarea prin mijloace paşnice a diferendelor ce apar în relaţiile dintre ele.

Securitate globală întruneşte o relaţie de echilibru între toate statele lumii şi de asigurare a pacii în cadrul comunităţii mondiale, cu instituţii, mecanisme şi procese adecvate. Acest echilibru îşi are originea în aceea că în principiu securitatea fiecărui stat este inseparabilă de securitatea sau insecuritatea celorlalte state, precum şi de obiectivele politicii de securitate internaţională.

Securitatea teritoriului naţional[7]. Apărarea, siguranţa şi ordinea publică sunt componente fundamentale ale securităţii naţionale. Conform legislaţiei în vigoare, responsabilitatea pentru protejarea siguranţei şi ordinii publice pe teritoriul naţional revine Guvernului României şi se realizează de către Ministerul Administraţiei şi Internelor cu sprijinul celorlalte structuri cu implicare în domeniu, (Ministerul Apărării Naţionale, SRI, Ministerul Afacerilor Externe, etc.).

Una din lecţiile importante ale secolului trecut, după terminarea Războiului Rece este aceea că modul de asigurare a securităţii sub forma creşterii puterii militare naţionale sau a aliaţilor, generează adesea insecuritate. Acestă lecţie a dus la apariţia unor noi concepte de securitate: securitate colectivă, securitate comună, securitatate prin cooperare, securitate comprehensivă.

Securitatea colectivă: rezidă în obligaţia membrilor din cadrul fiecărei alianţe de a se abţine să utilizeze forţa împotriva celorlalţi membrii ai acesteia şi de a ajuta pe oricare dintre aliaţii săi în cazul în care acesta este atacat de un stat membru al grupării rivale.

Securitatea comună: acest concept se caracterizează prin faptul că toate naţiunile au dreptul legitim la securitate; forta militară nu constituie un instrument legitim pentru soluţionarea diferendelor dintre state. În cadrul acestui concept, securitatea nu poate fi obţinută şi păstrată cu ajutorul superiorităţii militare; limitările cantitative ale arsenalelor militare constituie un element necesar al securitaţii comune.

Cooperarea pentru securitate este un sistem strategic care se formează în jurul unui nucleu de state democratice, între care există strânse legături concretizate în alianţe sau instituţii cu caracter formal sau informal. În cadrul alianţelor sau instituţiilor sunt acceptate valori comune precum şi cooperarea economică, politică şi pentru apărare. În sistemul de Cooperare pentru Securitate obiectivele de securitate naţională ale fiecărui stat sunt legate prin „patru inele de securitate”(the four rings)[8]:

  • Primul inel - securitate individuală - promovarea şi protejarea drepturilor omului în cadrul teritoriului naţional;
  • Al doilea inel - securitatea colectivă - menţinerea păcii şi stabilităţii în spaţiul comun al statelor semnatare;
  • Al treilea inel - apărarea colectivă - protecţia reciprocă împotriva unei agresiuni externe;
  • Al patrulea inel - promovarea stabilităţii - promovarea activă a stabilităţii în alte spaţii unde conflictele ameninţă securitatea realizată în cel de-al treilea inel, folosindu-se mijloace politice, economice, informatice şi, dacă este necesar, militare.

Securitate comprehensivă (comprehensive security) este rezultatul evoluţiilor conceptului de securitate, înţeles în strânsă legătură cu ameninţările la care răspunde. Lărgirea agendei de securitate, care devine mai comprehensivă, priveşte atât identificarea şi înţelegerea ameninţărilor, cât şi necesitatea şi modalităţile de răspuns.

 

[1] ***Strategia Militară a României, Proiect, 2004

[2] ***Institutul Român de Studii Internaţionale, Interesul naţional, Bucuresti, 1995

[3] General dr. Bădălan, E., Securitatea Naţională şi unele structuri militare româneşti la cumpăna dintre milenii, Bucuresti, 1999, p.21

[4] Deac, L.A., Securitatea României la răscruce de mileniu, Bucuresti, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2000, p.9

[5] Nicolaescu, G., Gestionarea crizelor politico-militare, Bucureşti, Editura TOP FORM, 2003, p.18

[6] ***Dictionarul de drept international, citat în, Bădălan, E., Securitatea Natională şi unele structuri militare romaneşti la cumpăna dintre milenii, Bucuresti, Editura Militara, 1999, pag 36

[7] Homeland Security

[8] Bădoi, A., Analiza securităţii internaţionale: delimitare conceptuală, www.studiidesecuritate.ro

Loading...