loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Privit din unghiul relatiilor internationale, realismul politic se intemeiaza pe anarhia existenta in sistem, ca urmare a absentei unei autoritati centrale si care face ca sa fie in natura actorilor/statelor sa caute sa obtina cat mai multa putere. In consecinta, fraza cheie a realismului politic este:

"Daca modul de comportare al statelor - asa cum s-a dovedit de la aparitia lor pana in prezent - nu poate fi reformat, el trebuie sa fie, pe cat posibil, controlat!"

Acest curent/scoala de gandire are radacini extrem de adanci si puternice. Printre cei ce l-au slujit de-a lungul timpului se numara: Tucidide, Machiavelli, Hobes, Carr (1939), Schwarzenberger (1939,1941), Wight (1946), ultimii trei in Marea Britanie, apoi Schuman (1933), Niehbur (1936,1959), Spykman (1942) si, desigur, Morgenthau (1948), in Statele Unite, pe fundalul rolului dominant obtinut de SUA in politica internationala in perioada postbelica.

Functia realismului politic a fost, de la inceput, dubla: pe de o parte, se punea problema intelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului international, pe de alta, cea a orientarii propriului comportament in functie de cel al altora. In practica, dihotomia dintre rolul explicativ si cel orientativ al realismului politic s-a dovedit dificil de mentinut. Aceasta din cauza ca puterea insasi, adica tocmai conceptul sau cheie, desi este indispensabila, este dificil de definit, mai ales in termenii valorizatori de bun si rau. In orice caz, insa, in acest dublu rol - explicativ si orientativ - teoria realismului politic are putini rivali in ce priveste gradul de raspandire.

Sub aspect metodologic, pot fi distinse urmatoarele sale trasaturi:

  1. recursul la istorie, atat ca sursa pentru ipotezele de lucru, cat si ca modalitate de verificare a acuratetii afirmatiilor (izvorand din perenitatea puterii si a comportamentului bazat pe putere);
  2. studiul multiplelor fatete ale comportamentului uman (omul politic, economic, moral, religios), cu apropierile si deosebirile dintre ele; a se remarca aici o radacina cantonata de realismul politic in stiintele comportamentale, care stau la baza behaviorismului;
  3. personificarea statului, respectiv tratarea unui actor colectiv ca un actor individual, pentru mai buna intelegere a comportamentului sau;
  4. accentul pus pe triada: interes national - securitate - putere, pornind de la teza ca primul element, interesul national, nu este un concept vag, ci este o entitate ce poate fi definita. In orice caz, insa, credinta ferma a realistului politic este ca omul este o fiinta periculoasa si lipsita de credibilitate !

Realismul politic are la baza un numar de sase principii, asa cum au fost ele definite de cel mai cunoscut reprezentant al sau, Hans Morgenthau:

  1. Politica - la fel ca societatea - este guvernata de legi obiective, care isi au radacina in natura umana;
  2. Calauza realistului politic este interesul national definit ca putere (vezi dublul caracter al puterii: de mijloc si obiectiv);
  3. Interesul national, desi este o categorie universala, nu este dat o data pentru totdeauna;
  4. Realistul politic, desi constient de importanta morala a actului politic, este treaz la tensiunea dintre ele (vezi celebra fraza a lui Machiavelli: "scopul scuza mijloacele");
  5. Drept urmare, el refuza sa identifice aspiratiile morale ale unei natiuni cu legile morale care guverneaza universul (sau, cu alte cuvinte, respecta moralitatea pana la punctul de la care aceasta devine o piedica in calea actului politic);
  1. Diferenta dintre realismul politic si alte scoli este, deci, reala si profunda.

Pe baza acestor principii, principalele propozitii ale realismului politic sunt urmatoarele:

  1. Datorita anarhiei din cadrul sistemului international (generata de absenta unei autoritati centrale), statele nu au alta solutie decat sa caute pe orice cai sa isi maximizeze puterea de care dispun.
  2. Omul de stat este cel chemat sa indice ce inseamna PUTERE (teritoriu = resurse umane si materiale).
  1. Puterea militara este cea mai importanta masura a puterii (pornind de la teza ca: "forta este ultima ratio a politicii').
  2. Echilibrul puterii reprezinta in ultima instanta echilibrul puterii militare.
Loading...