1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Daca neorealismul domina sfarsitul anilor '70 dar mai ales inceputul anilor '80, spre sfarsitul decadei '80 se contureaza o reactie stiintifica puternica la afirmatiile sale, care va primi numele de institutionalism neoliberal. Institutionalismul neoliberal se preocupa de rolul institutiilor internationale, aparitia, existenta si transformarea lor. El cauta sa argumenteze si sa verifice daca existenta institutiilor internationale modifica substantial caracteristicile sistemului international si ale relatiilor internationale sau nu.

In mod similar cu toate celelalte teorii prezentate, si aceasta noua viziune poate fi inteleasa mai bine in contextul istoric al evolutiilor politice si economice ale decadei si cel al evolutiilor teoretice din interiorul disciplinei. O prima evolutie importanta pentru noua teorie este intensificarea cooperarii si integrarii economice a Comunitatii Europene, care se indreapta treptat spre o piata comuna europeana, instituita pe deplin la sfaristul anilor '80. Cum este posibila o astfel de cooperare economica, politica, intre state care fac parte indiscutabil dintre marile puteri ale lumii, este o intrebare la care neorealismul raspunde greu. Esecul SDI (Initiativa strategica de aparare americana, menita a crea un scut anti-nuclear si a transla conflictul dintre superputeri in spatiul cosmic) a fost si el un factor in reducerea nivelului de tensiune dintre superputeri. Tendinta a fost substantial accentuata de ascensiunea la carma URSS a lu Mihail Gorbaciov. Dincolo de atitudinea reformista interna, in planul politicii externe el a venit cu un discurs foarte internationalist, accentuand dorintele pasnice ale URSS si mai ales rolul sporit pe care el il dorea pentru institutiile internationale (ONU, CSCE) in dauna politicilor unilaterale.

Datorita unor productii teoretice sustinute, neoliberalismul va evolua dintr-o reactie critica la neorealism, vezi studiul lui Keohane din 1983: Theory of World Politics: Structural Realism and Beyond (Teoria politicii mondiale: dincolo de realismul structural) republicat in volum in 1986, la o teorie de sine statatoare in Relatiile internationale, cu elemente ale IC. Cel mai important autor al noii teorii este Robert Keohane, unul dintre autorii IC, care de altfel consacra numele viziunii sale (el fiind dat prima data de un oponent neorealist, Joseph Grieco, dar Keohane si-l asuma declarat), in primul capitol al cartii din 1989 International Institutions and State Power (Institutii internationale si puterea statelor) care este o prezentare aproape programatica a noii perspective. Elemente ale ei apar in cartile pe care Keohane le publica de-a lungul anilor '80, printre care cele mai importante sunt After Hegemony: Cooperation and Discord in the World Political Economy, 1984 (o analiza a cooperarii si integrarii Comunitatii Europene cu tinta expresa de a extinde lectia cooperarii si institutionalizarii asupra relatiilor internationale in general), Neorealism and Its Critics, 1986 (o colectie de studii in care sunt reluate fragmente importante din Waltz, pentru a fi urmate de o suita de studii critice foarte diferite intre ele, mergand de la perspectiva lui Keohane, care va deveni neoliberalismul in RI pana la critica postmodernista a lui Richard Ashley).

Printre cei mai importanti autori ai institutionalismului liberal, toti contemporani si publicand inca, se numara: Stephen Krasner, Robert Axelrod, Duncan Snidal, Kenneth Oye, Oran Young, Lisa Martin.

Loading...