loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Disciplina relaţiilor internaţionale a apărut şi s-a dezvoltat dupa cum am vazut ca un produs ideatic al evenimentelor politice, economice, sociale şi culturale ale secolului XX. Teoria fondatoare de disciplină a fost idealismul, pe care îl găsim în literatură şi ca liberalism (în realţiile internaţionale), pluralism şi utopism.

Înţelegerea diferitelor teorii ale relaţiilor internaţionale nu se poate face însă în absenţa unei înţelegeri a contextului istoric în care ele se conturează, fapt pentru care am acordat in acest suport de curs un rol important contextului istoric, in dublu sens, al istoriei politice si al istoriei disciplinei. Un rol special pentru idealism îl au toate evenimentele şi desfăşurările care au dus la Primul Război Mondial. Durata războiului, caracterul lui 'total' în sensul implicării internaţionale, mobilizării interne, armelor utilizate şi numărului de victime, a luat atât politicienii cât şi opinia publică prin surprindere. Faptul că asemenea atrocităţi s-au putut întâmpla a dus la o serie de întrebări esenţiale despre natura statelor, politica externă, natura războiului, ordinea mondială şi posibilitatea păcii în lume.

Războiul a condus la o concluzie majoră: relaţiile inter-statale nu mai puteau fi organizate ca în secolul XIX şi perioada premergătoare lui 1914; sistemul balanţei de putere specific marilor puteri în secolul XIX era considerat vinovat pentru eşecul total şi tragic de a menţine pacea si pentru sacrificarea natiunilor in razboaiele marilor puteri. În acest context, reflecţiile despre ce înseamnă sistemul internaţional şi modurile în care el poate fi transformat s-au intensificat, constituind primele lucrări ale ceea ce se va numi şcoala idealistă în relaţiile internaţionale.

Printre principiile noii viziuni postbelice se întâlnesc: diplomaţia deschisă, comerţul liber, dezarmarea, securitatea colectivă, dreptul naţiunilor la auto-determinare şi ideea unei 'asociaţii generale a naţiunilor' în care statele mari şi mici să fie egale, care va sta la baza creării Societăţii Naţiunilor.

Idealismul a dominat dezbaterile teoretice, politice şi mediatice imediat după război şi în anii '20 şi a rămas consacrat ca primul efort intelectual menit exclusiv să explice şi să caute soluţii unei probleme considerată prin excelenţă internaţională, anume evitarea războiului şi promovarea păcii. În anii care au urmat, eşecul tot mai evident al Societăţii Naţiunilor, probabil cea mai amplă încercare de punere în practică a idealismului, înlănţuirea evenimentelor şi tensionarea tot mai accelerată a mediului internaţional la sfârşitul anilor '20 şi '30 (actele de agresiune ale Italiei, apoi ale Germaniei, însăşi apariţia fascismului şi nazismului) au convins unii autori ca idealismul e o viziune falsă asupra relaţiilor internaţionale, probabil şi periculoasă, pentru că în aspiraţiile sale, aparent generoase, nu face decât să ducă la consecinţe opuse.

Acesta este contextul istoric şi ideatic în care apare realismul, a doua teorie fondatoare a disciplinei. El este formulat mai întâi doar ca o critică a idealismului, prin lucrarea lui E. H. Carr The Twenty Years Crisis (publicată poate nu întâmplător în 1939). În anii '40 şi '50, în contextul istoric al unui nou război mondial, al scurtei unităţi a celor victorioşi (fondarea ONU) şi apoi al redivizării lumii în sfere de influenţă, realismul se conturează treptat ca o teorie de sine stătătoare, cu o literatură foarte bine reprezentată. Realismul se va constitui aşadar ca o viziune despre relaţiile internaţionale care înţelege războiul ca o consecinţă fireasca a relaţiilor dintre state (vezi şi dilema securităţii). Pacea nu are nici un fel de valoare în sine, ea este bună dacă serveşte intereselor de putere de la un moment dat. După cum în starea de natură hobbesiană fiecare individ trebuie să-şi asigure supravieţuirea temându-se de toţi ceilalţi şi încercând să-şi păstreze puterea sau chiar să o sporească în acest scop, tot astfel statele în relaţiile internaţionale trebuie să se apere singure (faimosul principiu self-help), deci să-şi urmărească propriile interese dincolo de orice alte considerente, într-un mediu lipsit de autoritate, lege şi ordine, în care ameninţarea războiului este perpetuă (acesta este modul realiştilor de a înţelege anarhia în relaţiile internaţionale). Motivul major al acţiunii fiecărui stat în relaţiile internaţionale este păstrarea puterii sale; mai nuanţat, aceasta înseamnă la minim, asigurarea supravieţuirii, la maxim, dominaţia universală. Urmărirea interesului naţional, definit ca putere, adică păstrarea şi eventual acumularea ei, este o lege obiectivă a relaţiilor internaţionale, indiferent de perioada istorică sau de tipurile de regimuri politice implicate (Morgenthau, 1966, 1985).

Ambele teorii fondatoare au aspirat la un "caracter" ştiinţific, idealismul prin încrederea de sorginte iluministă în raţionalitatea şi perfectibilitatea umană individuală şi în consecinţă şi colectivă, iar realismul prin convingerea existenţei unor legi obiective, anistorice, specifice politicului şi relaţiilor internaţionale, pe care o teorie adevărată are menirea să le descopere. Deşi pe bună dreptate atacate în toată dezvoltarea ulterioară a disciplinei, cele două şcoli de gândire au avut meritul de a aspira la a face din studiul relaţiilor internaţionale "o ştiinţă"şi în această tentativă, de a individualiza domeniul ca atare.

Dezvoltarea ulterioară a disciplinei poate fi trasată în mai multe modalităţi (Smith, 1995). O variantă de prezentare a schemei evoluţiei teoriei relaţiilor internaţionale identifică trei tradiţii de gândire: realism, raţionalism şi revoluţionism, de inspiraţie hobbesiană, lockeană şi respectiv kantiană. Este o structurare mai cunoscută în lumea britanică a relaţiilor internaţionale, care a fost atacată pentru că simplifică înţelegerea idealismului (numit aici revoluţionism) şi că ignoră teoriile dependenţei în relaţiile internaţionale. O altă variantă mult dezbătută de a trasa evoluţia domeniului şi teoriile care îi dau substanţă identifică paradigme de gândire în relaţiile internaţionale, plecând de la înţelegerea pe care Thomas Kuhn o dă conceptului de paradigmă în ştiinţele sociale (Steans, 1998, 41). Prin prisma unei astfel de concepţii, teoriile relaţiilor internaţionale pot fi sintetizate în trei paradigme şi înţelese în consecinţă. Una dintre paradigme este cea realistă cu prelungirea contemporană a neorealismului, cealaltă paradigmă este cea pluralistă (înţelegându-se prin aceasta idealismul şi teoriile succesoare lui, inclusiv instituţionalismul neoliberal), iar a treia este paradigma marxistă, care cuprinde şcoala dependenţei, a sistemelor mondiale şi teoriile de inspiraţie marxistă din relaţiile internaţionale (Smith 1995).

Un unghi diferit de a vedea evoluţia disciplinei este reprezentat de identificarea unor dezbateri între teorii şi accentuarea rolului pe care replica pe care fiecare teorie a dat-o celor precedente l-a avut în evoluţia domeniului. Este o perspectivă care construieşte şi gândeşte fiecare nouă teorie raportată la celelalte şi care accentueză dinamica internă disciplinei, în detrimentul configurării ei ca o disciplină care gravitează în jurul a trei linii paralele, fără legătură între ele. Aşadar, în contextul unei înţelegerii dinamice a disciplinei, o modalitate de configurare constă în dezbaterea inter- paradigme, paradigmele rămânând cele trei de mai sus (Smith 1995). O viziune diferită, dar înscrisă şi ea în tendinţa de a înţelege disciplina ca o polemică în derulare, este dată de prezentarea ei pe trei dezbateri (Smith, 1996, citându-l pe Lapid): prima dezbatere este cea între cele două teorii fondatoare, idealism şi realism; a doua dezbatere este cea caracteristică anilor 1950 şi 1960, când lumea ştiinţelor politice americane este cucerită de revoluţia behavioristă, iar relaţiile internaţionale rezonează prin disputa între tradiţionalism şi behaviorism, cu alte cuvinte între o abordare clasică, reflexiv-filosofică a domeniului şi una cu clare aspiraţii ştiinţifice, empiric-cuantificabile. În fine, într-o astfel de înţelegere a domeniului, a treia dezbatere este cea între pozitivism şi postpozitivism, care marchează anii 1980 cu consecinţe până în dezbaterile actuale. Caracterizând-o pe scurt, am putea spune ca a treia dezbatere reuneşte toate teoriile apărute până la începutul anilor 1980, pe de o parte, pe baza aspiraţiei lor comune de a fi teorii valide, verificate empiric şi de a construi o 'ştiinţă' a relaţiilor internaţionale, iar pe de altă parte încep să se contureze alte teorii numite postpozitiviste într-o încercare de a unifica viziuni foarte diferite care însă critică ontologia, epistemologia şi metodologia tuturor teoriilor internaţionale precedente. Toate curentele de gândire postpozitiviste contestă validitatea şi posibilitatea operării distincţiei între fapte şi valori, între teorie socială şi realitate socială, contestă caracterul pretins obiectiv al teoriilor antecedente şi încearcă să le evidenţieze asumpţiile profund normative.

Între teoriile post-pozitivste literatura înregistrează teoria postmodernă, teoria critică, sociologia istorică şi feminismul (Smith, 1995, Smith, 1996). Cert este într-adevăr că prin demersul lor critic la adresa teoretizării pe tema relaţiilor internaţionale şi prin regândirea totală a teoriilor consacrate, deci inclusiv a distorsiunilor şi asumpţiilor de gen inerente epistemologiei şi metodologiei lor, contribuţiile teoretice feministe se plasează pe terenul postpozitivismului. Două amendamente însă ar fi utile. Mai întâi, perspectivele feministe în relaţiile internaţionale sunt foarte diverse şi numeroase, de aceea reducerea lor la o teorie, teoria feministă, ar fi mult prea simplificatoare. Apoi, sunt contribuţii feministe la (re)conceptualizarea relaţiilor internaţionale care îşi propun să sublinieze fapte şi fenomene sociale neglijate până acum, să regândească legătura societăţi interne - mediul internaţional, să combine teoria politică cu teoria internaţională, ş.a.m.d., deci să radicalizeze contestarea domeniului tradiţional al relaţiilor internaţionale în toate consecinţele sale, de la cele cu valenţe imediat politice la cele pur teoretice, ceea ce în opinia mea merge mai departe sau mai bine spus merge pe altă cale decât cea atribuită postpozitivismului.

O ultimă modalitate de a înţelege disciplina în sensul unei evoluţii prin intermediul polemicilor teoretice înregistrează nu trei, ci patru dezbateri esenţiale. Este de altfel perspectiva prin care eu însămi îmi trasez liniile de evoluţie în domeniu, din motive pe care le voi explica mai jos. Primele două dezbateri corespund cu perspectiva discutată anterior, iar dezbaterea pozitivism - postpozitivism devine a patra în ordine cronologică. A treia dezbatere (nou introdusă de această perspectivă) este cea din anii 1970 dintre perspectiva centrată pe state (aşa numitul statecentrism) şi transnaţionalism. Primei teorii i se subsumează în mare descendenţii realismului clasic şi realismul waltzian (Waltz, 1979), iar celei de-a doua, interdependenţa complexă şi studiile pe mişcările transnaţionale (Keohane şi Nye, 1972, Keohane şi Nye, 1977). Conturarea acestei dezbateri ca una distinctă, şi nu doar o prelungire peste decenii a primeia, dintre idealism şi realism, este relevantă din punctul meu de vedere pentru că deşi cele două şcoli teoretice în polemică sunt descendentele primelor, metodele lor, modul de construire a teoriei, asumpţiile lor implicite şi implicaţiile lor generale vizează mult mai mult decât viza prima dezbatere. Un alt argument în favoarea unei a treia dezbateri pentru decada 1970 este şi faptul ca prin ea putem înţelege polemica neîntreruptă până astăzi între neorealism, ca teorie derivată din realismul waltzian şi instituţionalismul neoliberal, ca teorie derivată din idealism, funcţionalism, interdependenţa complexă şi acomodarea la câteva afirmaţii neorealiste. Deşi în ultimii zece ani cele două au tins tot mai mult spre o linie comună, iar diferenţele între ele sunt cu siguranţă mai mici astăzi decât similitudinile, trasarea celei de a treia dezbateri in anii '70, cu implicaţiile ei teoretice pentru decada 1980, este importantă inclusiv pentru faptul ca o bună parte din mediile academice americane ale RI, cele mai celebre, chiar dacă nu cele mai diverse din lume, sunt încă 'închise' în această polemică, pe care saltul epistemologic de la disputa tradiţionalism contra behaviorism direct la pozitivism contra postpozitivism o subestimează.

Parcurgerea tuturor acestor tipuri de configurare a evoluţiei disciplinei precum şi propria lectură asupra autorilor cleor mai importanţi mă conduce la a considera următoarele teorii si urmatorii autori ca importanti în RI, după cele două teorii fondatoare: funcţionalism (anii 1940, David Mitranyi), tendinţele de elaborarea a unor teorii sistemice de influenţă realistă (anii 1950, Morton Kaplan, Waltz cu prima sa carte, Man, the State and War, 1959) neofuncţionalism (anii 1960, Ernst Haas), raţionalism sau şcoala engleză a relaţiilor internaţionale (anii 1960-1970, Hedley Bul, lumea britanical), interdependenţa complexă (anii 1970, Robert Keohane si Joseph Nye, lumea americană) , neorealism (începutul anilor 1980, Kenneth Waltz ) şi instituţionalism neoliberal (ultimii ani ai decadei 1980, Robert Keohane), post-pozitivism cu teoria critică, feminismul, post- modernismul (începând cu anii 1980 dar cu amploare abia în anii 1990 şi mai cu seamă în mediile europene şi anglo-canadiene ale relaţiilor internaţionale), constructivismul (sfârşitul decadei 1990 şi astăzi, Alexander Wendt, Nicholas Onuf, Friederich Kratochwill, Jeffrey Checkel). În paralel, anii 1990 sunt martorii revigorării teoriei normative în relaţiile internaţionale (Brown, 2001). Pe linie normativă se desprinde şi linia WOMP (World Order Model Project) care încearcă o regândire a comunităţii globale şi propunerea de modele de organizare globală. Începând cu anii 1970 îşi face apariţia încă o şcoală de teorie a relaţiilor internaţionale, revendicându-se din marxism şi familia ideologiilor de stânga şi nu de la cele două teorii fondatoare de disciplină. Curentul este prezent mai ales în mediile latino-americane dar are şi contribuţii nord-americane; el reuneşte teoriile sistemelor mondiale şi ale dependenţei structurale (Immanuel Wallerstein, Johann Galtung, Frederico Cardoso).

Acestea ar fi în mare traseele pe care le-au parcurs teoriile relaţiilor internaţionale de la fondare până astăzi. Cu excepţia teoriilor normative, a WOMP şi a şcolii engleze probabil, astfel arată disciplina consacrată, acel mainstream theory din engleză. Este o disciplină în evoluţie tip monolog sau polemică, în funcţie în parte de cum dorim să ne-o configurăm, fondată ca o reflecţie despre război şi considerând războiul raţiunea de a fi, fenomenul justificator şi care dă identitate domeniului (Smith, 1995, Guzzini, 2000). Pe măsură ce ea evoluează însă unghiurile se diversifică, problemele, actorii internaţionali, motivele lor, tipurile de interacţiuni de asemenea, iar disciplina intră pentru unii în criză de identitate (Guzzini, 2000) pentru alţii în procese de regândire de mult timp necesară (Booth, 1995).

Loading...