1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Teoria relațiilor internaționale este o ramură a științelor politice. Mediul academic acceptă că teoria relațiilor internaționale, din punct de vedere epistemologic, s-a format în sec. XX, când prima catedră, care studia interacțiunea între state la nivel internațional, a fost înființată în Țara Galilor, la Aberystwyth, până la începutul Primului Război Mondial [46]. Conform acestei ramuri științifice, relațiile internaționale pot fi interpretate pe baza mai multor concepte, însă mai sistemic sunt abordate prin intermediul paradigmelor relațiilor internaționale, care au fost dezvoltate de către savanți în sec. XX. Astfel, savantul Thomas Kuhn lansează, în 1962, conceptul paradigmă, prin care științele sociale se dezvoltă având la bază un model competitiv de cercetare. Potrivit profesorului V. Țopoc, conceptul de paradigmă a lui Th. Kuhn a permis depășirea abordării abstracte a științei în pozitivism, în care știința era privită ca un set de propoziții, structurate logic [56, 54-55]. Astfel, paradigma este un model-cadru, în care știința se dezvoltă într-o anumită comunitate științifică, având o abordare proprie și logică asupra unui obiect de studiu. În acest sens, din perspectiva postulatelor lui T. Kuhn, paradoxurile sau progresele în paradigme duc la introducerea unor elemente revoluționare în știință.

Într-un astfel de context, în cadrul relațiilor internaționale, profesorul Hans Morgentau este considerat unul dintre savanții, care sistemic și metodologic a inițiat discuții științifice asupra obiectului de studii în teoria relațiilor internaționale, afirmând că interacțiunea statelor în scopul luptei pentru putere la nivel internațional este obiectul de studii. Această teză a devenit un postulat principal al paradigmei realismului. Pe parcursul sec. XX, în cadrul teoriei relațiilor internaționale s-au format și dezvoltat mai multe paradigme științifice. Însă, considerând sistemul metodologic științific al principiului determinismului, putem grupa toate curentele științifice în trei paradigme principale: Realism, Liberalism și Constructivism.

Astfel, prima paradigmă - Realismul, care este numită și tradiționalism sau conservatism, argumentează, din punct de vedere conceptual, că relațiile internaționale sunt o stare de interacțiune a statelor naționale, acestea fiind actori principali în cadrul mediului internațional cu un caracter anarhic, corespunzător, fără securitate internațională garantată. Problema principală a acestei stări este condiția insecurității sau problema războiului (conflictelor) versus pace/stabilitate. În cadrul acestei paradigme, statele naționale sunt preocupate de asigurarea securității naționale și de sporirea interesului național (variabile independente), care determină politica externă a statelor naționale (variabile dependente).

Pe de altă parte, paradigma liberalismului, care mai este numită idealistă și de reformare, este de acord cu ideea că mediul relațiilor internaționale nu este unul securizat pentru că există conflicte. Totodată, adepții acestei gândiri consideră că în mediul relațiilor internaționale există și fenomenul cooperării. Astfel, Liberalismul, conceptual, prevede că relațiile internaționale constituie o stare de interacțiune a mai multor actori, cum ar fi statele naționale, organizațiile internaționale și non- guvernamentale, precum și transnaționale, partidele politice și mass-media, în cadrul mediului internațional cu un caracter anarhic constrâns. Acest mediu al sistemului internațional are un regim de securitate internațională, asigurat în funcție de constrângerile internaționale și de mecanismele politico-juridice. Astfel, statele pot fi securizate numai în cadrul unor organizații internaționale de securitate sau beneficiind de garanții internaționale.

Din alt punct de vedere, paradigma constructivismului, care din punct metodologic include marxismul, radicalismul, feminismul și constructivismul social, consideră că relațiile internaționale, conceptual, sunt o stare de dezvoltare dialectică în baza principiului de dominare și subordonare. Comparativ cu primele paradigme definite, adepții acestei școli consideră clasele politice drept actori principali ai mediului internațional, care are un caracter pur capitalist, având o anumită stare istorică dialectică la etapa de dezvoltare. Din aceste considerente, problema principală a acestei stări este condiția maximalizării profitului economic și a intereselor claselor politice care domină mediul internațional. Securitatea internațională nu este stabilă și poate fi asigurată prin identificarea intereselor comune, care vor elimina divergențele de la baza conflictelor între clasele politice. În această paradigmă, tangențele/lipsa intereselor determină acțiunile claselor politice pe arena mondială. Constructivismul este considerat, în mare măsură, o paradigmă de transformare și, astfel, adepții săi sunt numiți transformatori.

Continuând firul logic al epistemologiei și ontologiei științelor politice, putem menționa că atât paradigma realismului, cât și paradigma liberalismului reflectă curente ale abordărilor pozitivismului în majoritatea cazurilor de cercetare. Dimpotrivă, paradigma constructivismului derivă din abordarea non-pozitivistă, de fapt reflectând și anumite elemente ale Pozitivismului.

Loading...