1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În cadrul relațiilor internaționale, paradigma constructivismului (neoconstructivismului), fiind numită istoricește marxism, idealism, radicalism și constructivism social, consideră, din punct de vedere conceptual, că relațiile internaționale sunt o stare de dezvoltare dialectică în baza principiului de dominare și de subordonare. Comparativ cu primele paradigme definite, adepții acestei școli consideră că clasele politice sunt actori principali ai mediului internațional, care are un caracter pur capitalist, având o anumită stare istorică dialectică la etapa de dezvoltare. Din aceste considerente, problema principală a acestei stări este condiția maximalizării profitului economic și intereselor claselor politice care domină mediul internațional. Securitatea internațională nu este stabilă și poate fi asigurată prin identificarea intereselor comune, care vor elimina divergențele de la baza conflictelor între clasele politice. În paradigma în cauză, tangențele/lipsa intereselor (variabile independente) determină acțiunile claselor politice (variabile dependente) pe arena mondială [47].

Adepții școlii neoconstructiviste, cum ar fi A. Wendt, G. Gustenau, E. Rothschild, B. Buzan, J. Wilde, O. Waever, M. Ciocea, pledează pentru o corelare strânsă a politicii interne a statului, care este una socială și umană, cu sistemul internațional și pilonul său important - securitatea internațională. Susținătorii acestei școli tratează sistemul internațional actual ca fiind unul global, în care fenomene precum interesul social, economic și cooperarea au devenit transnaționale și interconectate prin intermediul diferiților actori naționali și internaționali. Astfel, securitatea internațională s-a transformat în una mai constrânsă, care evită producerea unui război de proporții mari [48].

În Neoconstructivism, ca și în Neorealism, politicile externe ale statelor sunt construite, în mare măsură, după modelul zero-sum, ceea ce înseamnă că orice acțiune care avantajează un stat/clasă politică, de fapt, poate avantaja sau dezavantaja relativ altă clasă politică în funcție de tangența sau lipsa concordanței intereselor identificate. Din aceste motive, agenda politicii externe a claselor politice este dominată de aspectul economic/profit. În viziunea susținătorilor acestei paradigme, anume economia, fiind interesul principal al statului, determină politica externă pe arena internațională. Această paradigmă este considerată, în mare măsură, una de transformare și, astfel, adepții săi sunt numiți transformatori.

Drept exemplu conceptual-teoretic poate servi viziunea savantului occidental A. Wendt care, în 1995, a argumentat modul social și economic al construirii politicilor internaționale [63] și viziunea lui G. Gustenau, care, în 1999, a analizat sensibilitățile politicii europene comune de securitate și apărare [27, 12]. Se consideră că PSEC/PSAC al UE prevede indirect influența cooperării îndelungate asupra creării identității comune europene, care va influența potențialmente statele europene. La rândul său, M. Ciocea a pus accentul, în 2005, pe necesitatea promovării securității identitare, care este un fundament al securității naționale [9]. Cercetătorul român considera necesar de a dezvolta identitatea internațională comună pe bază de valori, care devine fundament pentru identitatea politică și de securitate în relațiile internaționale. Aceasta, ca factor intern și extern, rămâne a fi evaluată în jurul statelor europene, unde Uniunea Europeană și NATO promovează astfel de identitate comună.

Din altă perspectivă abordează conceptul securității E. Rothchild, care, în 1995, a argumentat necesitatea promovării conceptului securității drept factor uman. În opinia savantului, problema istorică principală a constituit-o corelarea securității individuale cu securitatea statului și cadrul în care poate fi realizată bunăstarea colectivă [56, 53]. Profesorul Rothchild ajunge la concluzia că anume sfârșitul Războiului Rece a creat premise pentru revenirea la idealurile filosofilor sec. al XVII-lea de abordare a securității comune și securității umane.

O astfel de abordare a securității internaționale se încadrează în Școala de la Copenhaga, reprezentanții căreia sunt renumiții savanți B. Buzan, J. Wilde și O. Waever. În 1996, cercetătorul B. McSweeney readuce în dezbatere elementele sociale ale securității internaționale, identitatea ca bază a securității, pe care le susține Școala de la Copenhaga [45]. Reprezentanții acestei școli de gândire neoconstructivistă consideră că în pofida supremației statului în cadrul securității internaționale, aspectele societății și identității naționale, precum și ale identității colective devin interdependente și, corespunzător, vor juca un rol important în securitatea comprehensivă [45, 81]. Prin urmare, devine important de a evalua existența identității colective, factor extern, în jurul statelor de interes academic, ca efect pentru identitatea națională, factor intern pentru securitatea internațională.

Un alt factor extern al Constructivismului, considerat important de statele naționale, este noțiunea de comunitate de cooperare, care a fost promovată în arealul european de mai mulți savanți. De exemplu, O. Waever argumentează și justifică fenomenul de comunitate de state securizate, cu condiția că există un mediu cu densitate înaltă de interacțiuni între state [62]. De menționat că noțiunea de interacțiune interstatală cu densitate înaltă a fost lansată de savantul german K. W. Deutch în 1957, care a analizat evoluția organizațiilor internaționale de securitate și a alianțelor militare și a argumentat necesitatea dezvoltării NATO în formă de comunitate politică [36].

În rândul experților arealului ex-sovietic, după destrămarea URSS, nu a fost observată o dezvoltare majoră a acestei școli de gândire. Motivele principale au constituit-o consecințele politico-sociale negative ale destrămării URSS, care au adus în prim-plan necesitatea supraviețuirii naționale.

Loading...