1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Republica Moldova se află într-o postură geopolitică de graniţă, la frontiera NATO şi a Uniunii Europene, în spaţiul post-sovietic şi în ceea ce Rusia continuă sau a reînceput să numească în documentele sale de politică externă „vecinătatea apropiată", „spaţiul canonic", locuit de „cetăţeni ruşi" - în special prin acordarea de paşapoarte ruseşti locuitorilor din raioanele de răsărit ale Republicii Moldova - cetăţeni pe care Moscova îşi doreşte „să-i apere oriunde s-ar afla".

Republica Moldova are o opinie cu totul nefinisată şi inconsistentă - cu multiple nuanţe şi diferenţe între decidenţii relevanţi, dar şi la nivelul percepţiei, declaraţiilor şi înţelegerii aceluiaşi actor relevant în decursul timpului - despre actorii globali şi regionali UE, NATO, ONU şi SUA. Continuă să dăinuie şi o abordarea prin prisma memoriei afective a Federaţiei Ruse, fie că e vorba despre memoria apartenenţei la o mare putere şi a statutului de clasă privilegiată a minorităţii ruse şi altor minorităţi aduse în funcţii de conducere aici, fie de opresiunea şi încălcarea drepturilor populaţiei majoritare române/moldoveneşti prin impunerea unor lideri din afara republicii şi maltratarea istoriei, limbii şi identităţii naţionale, inclusiv prin promovarea moldovenismului etnic de sorginte sovietică, a accentuării diferenţelor artificiale între o presupusă identitate moldovenească sovietică, apropiată celei ruse, şi identitatea naţională românească.

Astfel, Uniunea Europeană este privită ca un instrument important pentru prosperitatea Republicii Moldova, cît timp aceasta oferă ajutoare şi nu cere prea mult la reforme. În principiu, din solicitările Uniunii sînt îndepărtate imediat toate reformele pe care guvernanţii - comunişti sau "democraţi" deopotrivă, în decursul timpului - le văd inutile sau chiar deranjante. Presiunile Bruxeles-ului privind acompanierea sprijinului umanitar şi tehnic prin reforme adecvate a propriei societăţi sînt suportate destul de bine, acceptîndu-se uneori verbal schimbări, dar fără angajamente ferme sau cu angajamente fără substanţa aplicării lor. La limită, se adoptă legislaţia dar nu se mai aplică, se aplică secvenţial sau sub o interpretare "originală" a autorităţilor de la Chişinău a prevederilor.

Totuşi în relaţia cu UE - considerată mai benignă şi pentru Chişinău şi pentru Rusia - deci acceptabilă fără mari opoziţii în relaţiile bilaterale cu Moscova - există un consens naţional de orientare a ţării pe această coordonată, opţiune validată prin decizia cvasiunanimă a Parlamentului. Acest pas a fost făcut deşi nici populaţia, nici măcar majoritatea decidenţilor nu au imaginea reală a ce înseamnă asta. Cert este că, în urma rezultatelor modeste pe această relaţie, Republica Moldova a fost depăşită de la distanţă în seriozitatea faţă de reforme de către Ucraina, care negociază deja un Acord de Asociere cu UE, în timp ce Republica Moldova contemplează o perioada de reflecţie a Uniunii în privinţa viitorului mandat de negociere, perioadă ce riscă să se prelungească pînă după alegerile generale din martie 2009, în ciuda presiunii unor ţări europene de grăbire a procesului.

În relaţiile cu NATO, Republica Moldova are un Plan Individual de Asistenţă şi Parteneriat - IPAP, cu angajamente relativ modeste şi îndeplinire parţială a acestora. Mai mult, în ultima vreme, din cauza negocierilor cu Federaţia Rusă, relaţia cu NATO este cel puţin neglijată, dacă nu chiar declaraţiile liderilor de la Chişinău pot fi chiar acuzate drept probe de neseriozitate. De remarcat că, la Chişinău, relaţia cu NATO este subordonată prevederilor constituţionale ale neutralităţii şi interpretării acestei neutralităţi prin prisma lipsei necesităţii de a avea o armată, lucru consemnat în Concepţia Securităţii Naţionale. Perspectiva aderării la NATO este respinsă oficial şi este subiect de propagandă negativă, pe baza convingerii că se evită astfel aţîţarea resentimentelor ruse. În fapt, Republica Moldova pierde un instrument important de negociere şi se prezintă fără instrumente de presiune la negocierile directe cu Rusia. De menţionat că un singur partid care a intrat în parlament la ultimele alegeri - PPCD - şi cîteva partide cu număr restrîns de parlamentari, construite după ultimele alegeri - PNL, PLD - au în program necesitatea aderării la Alianţă sau măcar susţin reforma sectorului de securitate, în coordonare cu Alianţa, menţinerea forţelor armate la un nivel normal sau cheltuieli suficiente pentru asigurarea securităţii statului şi a cetăţenilor săi.

Dacă este să vorbim în termeni de securitate. La Chisinau UE si NATO sînt evaluaţi şi în contextul caracterului limitat al capacităţilor militare ale acestor organizaţii/instituţii sau a voinţei politice de a folosi intrumentul militar pentru a-şi proteja partenerii/aliaţii. Opiniile de la Chişinău sînt influenţate substanţial, dacă nu decisiv, ca efect al propagandei locale şi a dominaţiei spaţiului informaţional public de către posturile ruseşti de televiziune şi de media rusă, aflate în logică de război de propagandă după criza din Georgia. Punctul 5 al Tratatului de la Washington este desconsiderat sau considerat neaplicabil "pentru cei mici", în timp ce UE este considerată ineficientă în chestiuni de securitate din cauza disputelor interne şi a neadoptării Tratatului Constituţional şi a Tratatului de la Lisabona. Este clar că nici un stat nu beneficiază de umbrela NATO sau de clauza de solidaritate a UE atît timp cît nu e membru(iar Tratatul de la Lisabona nu este adoptat), iar aceste realitate ar trebui să determine mai degrabă preocupări ale decidenţilor din Republica Moldova pentru soluţia de securitate prezentă şi pe termen scurt, care pare să lipsească cu desăvîrşire.

Credem că efectul este generat şi susţinut şi de lipsa de informaţii reale asupra modului în care funcţioneazp NATO şi UE - care au programe discrete şi modeste de diplomaţie publică în Republica Moldova - despre modul în care s-au desfăşurat ostilităţile în Georgia şi, în special, despre modul în care a fost stopată avansarea trupelor ruse către Tbilisi şi au fost oprite schimburile de focuri. Aceasta este şi rezultatul unui sistem de decizie în relaţiile internaţionale închis, în care dezbaterea publică nu cuprinde şi poziţiile explicate ale Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene sau a celorlalţi decidenţi colaterali în procesul de decizie şi elaborare a politicilor externe ale Republicii Moldova. Nu am avut nici măcar o reuniune de urgenţă a Parlamentului cu audierile necesare măcar clasei politice pe chestiunea georgiană, iar totul a fost considerat ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat sau, oricum, nu afectează Republica Moldova. Secretomania din fosta organizare sovietică persistă şi încă joacă un rol important la Chişinău, împreună cu dependenţa totală de poziţia Preşedintelui fără de care nimeni din sfera oficială nu îndrăzneşte să reacţioneze sau să aibă poziţii publice.

Neîndeplinirea IPAP din raţiuni nepolitice şi din lipsă de resurse, cum se vehiculează în spaţiile oficiale şi ale experţilor, nu este credibilă, în contextul unor angajamente absolut neînsemnate financiar, dar şi a modului brusc în care acest proces se declanşează la semnalul Preşedintelui Voronin, sau este suspendat la acelaşi semnal. Lipsa de resurse nu este astfel credibilă deoarece oprirea programului sau relansarea lui depinde exclusiv de poziţia politică a conducerii statului şi nu de resurse. Acest lucru poate fi resimţit din faptul că toate proiectele sînt stopate sau pornesc în acelaşi timp, indiferent dacă şi cîte resurse necesită unele sau altele din programele cu NATO drept cofinanţare de la Guvernul Republicii Moldova. Şi nu trevuie uitat că programele se referă la reforma sectorului de securitate al Republicii Moldovaşi nicidecum la avantaje directe ale Alianţei.

Argumentul lipsei de resurse, care s-a dovedit neconsistent prin analiza de mai sus, aşează din nou reflectorul pe costuri. Şi aici Republica Moldova riscă să fie privită drept un stat egoist, care nu doreşte să-şi cheltuiască resursele pe propria securitate, ci se manifestă ca un stat simbiotic, "cineva" fiind obligat să-i asigure, pe propria cheltuială, şi securitatea. Postura este foarte periculoasă pentru că, pe de o parte aceasta aşează sub semnul întrebării independenţa Republicii Moldova, deoarece acest tip de comportament poate fi lesne interpretat drept opţiune strategică. Este evident mai simplu să ai securitatea asigurată de Federaţia Rusă, care ţi-o propune "fără condiţii, costuri şi reforme", dar cu abandonarea elementelor de independenţă şi a opţiunii liber exprimate în domeniul soluţiilor de politică externă, securitate şi apărare, decît să optezi pentru a face eforturi, a reforma, a-ţi asuma costuri enorme pentru propria securitate sau a te alătura statelor care o fac la fel, prin asigurarea în comun a securităţii şi împărţirea costurilor acesteia, dar în condiţii extreme de stricte.

Evident că, pe această logică, opţiunea securităţii asigurate de Rusia va avea cîştig de cauză în faţa variantelor colective şi a reformelor instituţionale necesare pentru a te alătura NATO şi UE. Pentru că e mai simplu să stai în braţele Rusiei, fără nici o cheltuială de securitate - UE şi NATO nu te vor ataca, pentru că sînt civilizate, şi respectă regulile jocului - decît să suporţi costuri şi reforme dureroase pentru a fi pe picioarele proprii. Această abordare aduce însă, şi ea, costuri indirecte şi ascunse enorme Republicii Moldova, incomparabile faţă de cele pe care nu şi le asumă prin opţiunea alternativă, costuri ce sînt atît de prestigiu - lipsa investiţiilor pentru propria securitate - dar şi costuri directe, prin îndepărtarea investiţiilor, creşterea gradului de risc financiar al ţării în opinia agenţiilor de rating. Pe lîngă aceasta, alte costuri vin, pe termen mediu şi lung, prin poziţionarea ca vulnerabilitate în primă fază, risc şi în perspectivă chiar ameninţare pentru securitatea tuturor vecinilor săi, Ucraina, NATO, UE, România.

ONU şi OSCE sînt de menţionat aici pentru că sînt organizaţii cărora Republica Moldova le aparţine, sînt privite cu o încredere mult prea importantă de către guvernanţii de la Chişinău comparativ cu capacitatea de acţiune a acestora în lumea contemporană, în special după războiul ruso-georgian. Normativismul este o soluţie pentru statele mici, dar apărarea prevederilor dreptului internaţional şi respectarea acestor reguli de comportament nu trebuie să transforme actorul într-un naiv contemplator al prăbuşirii sau transformării sistemului relaţiilor internaţionale, şi este în atribuţiile conducătorilor şi ale statului însuşi să-şi pregătească instrumentele necesare asigurării propriei securităţi şi pe cea a cetăţenilor săi, chiar şi numai pentru a fi credibil şi atractiv acestora.

În fine, Federaţia Rusă este privită în continuare prin prisma clişeelor post sovietice, drept Centru, cu interese majore în regiune, cu legături economice de netrecut, cu forţă dominantă căreia nimeni nu-i poate limita acţiunile şi opţiunile. Iar după războiul ruso- georgian, este constatat şi comportamentul său mai agresiv, iar ameninţările sale cu utilizarea forţei sînt pe deplin credibile. Însă lipsa de reacţie adecvată şi oportună pe direcţia securităţii la Chişinău riscă să devină periculoasă, odată ce acest comportament poate fi evaluat ca transformînd Republica Moldova într-un cap de pod al Rusiei în spatele Ucrainei şi la graniţa NATO şi UE, fapt ce o poate pune în posturi de securitate extreme de delicate tocmai pentru că refuză (sau este împinsă) să nu-şi dezvolte capacităţile proprii de apărare şi de asigurare a securităţii. Iar opţiunea abandonării sau concesiunii acestor atribuţii ale statului către Federaţia Rusă nu face decît să ducă la forme de suveranitate limitată, cu alterarea şi influnenţarea categorică a opţiunilor de politică externă, apărare şi securitate şi cu costuri majore în raport cu credibilitatea, legitimitatea conducerii, atractivitatea statului.

Nici relaţiile Republicii Moldova în cadrul GUAM nu sînt din cele mai bune, din aceleaşi motivaţii, ale negocierilor cu Moscova, liderii de la Chişinău evitînd reuniunile organizaţiei. Aceeaşi percepţie a necesităţii agravării relaţiilor cu România, tensionării lor pe motive identitare pentru a putea negocia cu succes cu Moscova joacă un rol important în relaţiile cu vecinul său din NATO şi UE. În plus, persistă conflictul separatist în raioanele de răsărit ale Republicii Moldova, acolo unde abordarea este mai degrabă visătoare şi naivă, în timp ce negocierile şi pertractările de la Moscova nu se anunţă fructuoase în viitorul apropiat. O schimbare serioasă în sens negativ a intervenit cu certitudine în special după evenimentele din Georgia şi instalarea scutului antirachetă şi a rachetelor Patriot în Polonia, motiv pentru care prezenţa militară rusă în regiunea separatistă s-ar putea chiar amplifica, prin amplasarea unor capabilităţi militare majore, în afara tipurilor de armamente agreate prin Tratatul Forţelor Convenţionale şi prin acordurile OSCE sau bilaterale.

În actualul context internaţional tensionat şi mai degrabă confruntaţional, orice eveniment poate dobîndi relevanţă în regiune şi poate avea impact direct sau indirect major asupra securităţii Republicii Moldova. De aici şi necesitatea reconsiderării formulelor, mijloacelor şi posibilităţilor de reacţie şi contracarare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, directe sau prin ricoşeu.

Loading...